S-au scris, în lume, mai multe
biografii despre Leonard Cohen, inclusiv una în limba română,
semnată de Mircea Mihăieş, pe care am şi prezentat-o la momentul
apariţiei. Singura însă care a beneficiat de concursul deplin
al artistului este cea a lui Ira Nadel, profesor la Universitatea
British Columbia din Vancouver, intitulată, Various Positions: A
Life of Leonard Cohen. Volumul, devenit între timp un fel de
biblie a coheniştilor, a apărut iniţial în 1996, la numai
trei ani de la momentul întîlnirii dintre autor şi
artist, la finele unuia dintre concertele sale din Londra, parte a
turneului mondial din 1993 ce promova pe atunci nou apărutul The
Future. Coincidenţa face ca, în anii ’90, să fi văzut
lumina tiparului mai multe volume dedicate operei lui Cohen*. Nu
neapărat toate remarcabile, cărţile, poate cu excepţia
mini-monografiei Lindei Hutcheon, care discută doar un volum de
versuri şi cele două romane ale scriitorului Cohen, au abordat
opera poetului şi cîntăreţului din perspectivă holistică,
aplecîndu-se în egală măsură asupra producţiilor
literare şi muzicale ale sale, fără să neglijeze nici viaţa
amoroasă a acestuia, care, pe bună dreptate, se dovedeşte greu,
dacă nu de-a dreptul imposibil de neglijat, avînd în
vedere energia investită de Leonard Cohen în această
direcţie.
Familia şi religia
Ştiam de Various Positions din 1998,
deşi de citit n-am reuşit s-o citesc mai devreme de toamna lui
2002, cînd am găsit-o în rafturile unei biblioteci din
Berlin. Dar, la vremea aceea, recenzarea ei ar fi fost imposibilă
dat fiind numărul semnificativ de ani care trecuse de la apariţie.
Surprinzător şi îmbucurător însă, în 2006,
divizia canadiană a editurii Random House (urmată în 2007 de
editura Universităţii din Texas) a decis republicarea volumului,
însoţit acum de o postfaţă nouă, care să aducă la zi
materialul dedicat canadianului. Un artist care, iată, în
pofida prelungitei absenţe din prim-planul vieţii artistice a
anilor ’90, a revenit în forţă pe Boogie Street odată cu
primii ani ai secolului XXI, iar aşa cum se prezintă lucrurile în
prezent, se va putea, în curînd, spune că întîia
decadă a mileniului trei a fost una dintre cele mai prolifice din
creaţia lui Cohen, în pofida vîrstei sale înaintate.
Patru albume de studio (Ten New Songs, Dear Heather, Blue Alert, plus
cel ce trebuia să apară în 2007, dar care a fost amînat
pentru 2008 şi probabil că va apărea în 2009), un album live
(Field Commander Cohen), o antologie best-of (The Essential Leonard
Cohen), măcar un volum de poezii (Book of Longing, anunţat de prin
’97, apărut în 2006), şi mai ales un nou turneu mondial, al
treilea ca număr de reprezentaţii după cele din 1988 şi 1993, (22
de ţări din Europa plus Canada şi 60 de concerte individuale),
sînt doar cele mai importante realizări ale sale din 2001
încoace.
În 2000, cînd am publicat,
tot în Observator cultural, primul meu articol despre Leonard
Cohen (urmare a unei preocupări ceva mai vechi), autorul părea prea
puţin cunoscut în România. Mi-amintesc şi-acum reacţia
dispreţuitoare a unui profesor cînd, prin 1997, i-am spus c-aş
vrea să scriu despre Cohen la licenţă: „Da’ de ce vrei să
scrii tu despre scriitori de mîna a paişpea?“ – a fost
replica sa, care m-a consternat mai mult decît, probabil, îl
consternasem eu cu declaraţia mea. Noroc că, ulterior, conducătorul
lucrării s-a dovedit mult mai deschis şi chiar interesat. Desigur,
la nivel individual, cine fusese interesat să audă auzise, cine
fusese interesat să citească citise, dar, în ansamblu, numele
Leonard Cohen nu trimitea la nici un semnificat. Între timp,
lucrurile s-au schimbat considerabil. Editura Polirom, în
special, s-a aplecat asupra creaţiilor sale literare, traducîndu-i
nu doar romanele (în 2003 şi de curînd, reeditate sub o
singură copertă cartonată), dar şi recentul volum de poezii Book
of Longing (Cartea aleanului, 2006) şi tot la aceeaşi editură a
apărut deja menţionatul volum al lui Mircea Mihăieş, Viaţa,
patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen. În magazine au
început să apară CD-uri şi ulterior DVD-uri cu muzica sa,
iar cu ocazia concertului de la Bucureşti Jurnalul naţional i-a
dedicat un număr special unde au apărut (alte) traduceri ale
versurilor sale însoţite de un calup consistent de informaţii
biografice (preluate, în parte, din cartea lui Nadel) şi
fotografii.
Luînd în consideraţie tot
ce s-a scris pînă acum, m-am gîndit să extrag din
volumul lui Nadel doar acele informaţii care încă, sînt
aproape sigur, nu sînt în totalitate cunoscute,
recomandînd totodată ca întreaga biografie să apară
cît mai curînd şi în traducere românească,
aşa cum au procedat alte ţări, printre care aş aminti Germania,
Franţa, Polonia şi Croaţia.
Aşadar, toată lumea ştie că Leonard
Cohen este evreu. Puţini însă ştiu că se trage dintr-o
familie de evrei pe atît de înstăriţi, pe cît de
instruiţi. Strămoşii ambelor familii (Cohen, din partea tatălui,
şi Klein, din partea mamei) provin din Lituania, toţi emigrînd
în Canada, însă în secole diferite. Preferinţa
lui Cohen pentru costumele scumpe o moşteneşte, probabil, de la
bunicul său, Lyon Cohen, care a şi fondat în 1906 o fabrică
de îmbrăcăminte, devenind în timp chiar preşedintele
Asociaţiei Manufacturierilor de Îmbrăcăminte din Montreal.
Bunicul dinspre mamă este o figură şi mai interesantă: Solomon
Klinitsky-Klein a fost rabin, dar şi un cărturar desăvîrşit,
numele său legîndu-se măcar de două volume, un ghid
enciclopedic de interpretări talmudice şi un dicţionar ebraic de
sinonime şi omonime. Fata sa mai mică se va căsători cu unul
dintre cei doi nepoţi ai lui Lyon, devenind mama lui Leonard.
Solomon Klein se va stabili, în cele din urmă, în
Statele Unite, dar se va întoarce adesea în Montreal
să-şi vadă nepotul pe care-l va iniţia în tainele religiei
mozaice, studiind din Cartea lui Isaia, o sursă de constantă
inspiraţie pentru Leonard.
Cohen se naşte într-o familie în
care religia iudaică joacă un rol însemnat. Rugăciunile sînt
rostite zilnic, ziua de Sabat este respectată cu sfinţenie, iar
prezenţa familiei în sinagogă este constantă. Cu toate
acestea, bona lui Leonard, Ann, este irlandeză şi foarte catolică,
iar Cohen îşi aminteşte cum îl lua frecvent cu ea la
biserică şi adesea sărbătorea Crăciunul la ea acasă. Aşa cum
se ştie, fără să se lepede vreodată de iudaism, Cohen s-a simţit
mereu atras şi de alte religii ale lumii, mai întîi
creştinismul catolic, iar ulterior budismul Zen figurînd
printre opţiunile sale.
Cariera muzicală
Se ştiu, probabil, mai multe despre
femeile din viaţa lui Cohen decît despre mentorii săi, însă
fără ei, probabil că Leonard n-ar fi ajuns să cunoască atîtea
femei. Explicaţia e simplă. Cohen a ajuns la femei prin poezia şi
muzica sa, însă, înainte de a putea compune, trebuia să
înveţe cum. Louis Dudek, Hugh MacLennan, F.R. Scott şi Irving
Layton, toţi scriitori, toţi activînd la Universitatea
McGill, frecventată şi de tînărul Cohen, toţi, cu excepţia
lui MacLennan, poeţi, l-au ajutat să-şi desăvîrşească
tehnica. Cu Irving Layton, la origine evreu-român din
Tîrgu-Neamţ, emigrat la doar trei ani cu familia în
Montreal, Cohen va lega o prietenie îndelungată, întreruptă
doar de moartea lui Layton, în 2006.
Deşi a declarat mai mereu că scrisul
şi muzica pentru el au mers tot timpul mînă în mînă,
biografia lui Nadel arată clar că, pînă prin 1966, Cohen nu
părea să aibă în vedere o carieră muzicală. Din 1956 şi
pînă în 1966 scrie intens, publicînd patru volume
de poezii şi două romane, deşi volumul scrierilor e mult mai
semnificativ, incluzînd aici şi două romane nepublicate.
Disciplina scrisului o capătă de timpuriu, cînd se forţează
să scrie zilnic pentru un număr de ore, iar cînd ajunge în
Anglia, prima sa destinaţie europeană după terminarea facultăţii,
familia Pullman, la care stă în gazdă, îl condiţionează
să producă zilnic trei pagini de proză, indiferent de timpul
consumat la masa de lucru. Dacă nu va sta mult în capitala
Albionului, acest lucru nu e cauzat de rigoarea programului. Mai
degrabă, e vorba de mohoreala Londrei, cu ploile ei frecvente.
Soarele, dar şi seceta Greciei îl atrag mai mult, drept pentru
care se stabileşte pe Hydra, unde, în timp, îşi va
cumpăra o casă. Dar să revenim la lucrurile care se cunosc mai
puţin.
Dylan este cel care, fără să ştie,
îl determină pe Cohen să se gîndească serios la
alternativa unei cariere muzicale. În 1966, Cohen este
recunoscut drept o voce aparte în poezia şi în
literatura canadiană. Volumele îi apar şi în America,
şi în Marea Britanie, deşi vînzările sînt
modeste. Pînă acum, artistul a locuit pe insula Hydra, departe
de civilizaţie, a fost în Cuba, pe urmele poetului său
preferat, Federico Garcia Lorca, i-a plăcut Havana, deşi era cît
pe ce să fie luat prizonier de autorităţi, şi a bătut Canada în
lung şi-n lat recitînd din poeziile sale, împreună cu
alţi confraţi sau de unul singur. În 1965, a apărut chiar şi
primul documentar despre el, Ladies and Gentlemen... Mr Leonard
Cohen, unde îl vedem ca pe o figură boemă, uşor distantă,
ironică, inteligentă, dar în acelaşi timp vulnerabilă,
delicată, de unde provine şi mare parte din şarmul acestui enfant
terrible al Montrealului. Ceva îl nemulţumeşte însă.
Recunoaşterea, deşi există, e doar parţială. Marianne, cu toate
că îl iubeşte, nu-i mai este de ajuns. Banii, deşi există,
nu sînt niciodată suficienţi.
Mai tînăr decît Cohen, şi
mult mai faimos, Dylan nu este încă popular în Canada.
În cercul său de prieteni, Cohen este cel care-l face
cunoscut, punîndu-i să asculte Bringing All Back Home şi
Highway 61 Revisted. Nimeni nu este prea entuziasmat, cu excepţia
lui Leonard, care declară că intenţionează să devină Dylan-ul
Canadei. Pentru acest lucru însă, tocmai Canada este cea pe
care trebuie s-o părăsească. Destinaţia: New York, metropola în
care, cu zeci de ani în urmă, se stabilise şi bunicul său,
rabinul Solomon Klein. Cartierul şi precocupările însă nu
vor fi aceleaşi.
Într-un recent documentar despre
cauzele Revoluţiei Americane din 1776, aflăm că pînă şi
cele mai de seamă figuri din interiorul coloniilor nu reprezentau
mare lucru în ochii omologilor lor britanici, deşi averile şi
poziţia le erau adesea comparabile. Acest fapt era cauza multor
frustrări în interiorul celor 13 colonii, lipsa de
recunoaştere fiind unul dintre motivele majore ale declanşării
războiului de independenţă. În mod similar, în 1966,
Statele Unite nu dădeau prea mare importanţă Canadei (cum, de
altfel, nici acum nu prea dau, deşi azi lucrurile sînt mai
nuanţate), nici una din personalităţile muzicale ale vremii
necatadicsind să includă Canada în opţiunile sale
concertistice. Norocul lui Cohen a fost însă că, deşi un
nimeni în Statele Unite, nici el, la rîndul său, nu prea
avea habar cine sînt numele în vogă din muzica de atunci
(oameni cu care, în scurt timp, va lega relaţii şi
prietenii), bineînţeles, cu excepţia lui Dylan.
De aceea, la momentul descinderii în
New York, petrecută în toamna lui 1966, diferenţele dintre
Cohen, născut şi trăit în America de Nord, şi un imigrant
est-european debarcat pentru prima oară în Lumea Nouă
probabil că erau minime. Leonard nu auzise nici de renaşterea folk,
nici de reprezentanţii ei, nume ca Judy Collins, Joan Baez, Phil
Ochs nespunîndu-i absolut nimic. Însă ceea ce l-a
deosebit imediat de ipoteticul emigrant a fost uşurinţa cu care s-a
integrat în noul său mediu. Curînd, va ajunge să se
certe cu Baez, să se culce cu Jenis Joplin, se va cunoaşte cu Kris
Kristofferson şi se va împrieteni cu Lou Reed, cel care, în
martie 2008, avea să ţină speech-ul de introducere la ceremonia de
învestitură a lui Cohen în The Rock and Roll Hall of
Fame.
Toate întîlnirile au loc în
celebrul Chelsea Hotel, unde se înfiripă şi se consumă
relaţii, dar şi mari cantităţi de droguri. Cohen nu se va da în
lături de la ele, deşi nu era acum prima dată cînd le
folosea. Depresia îi apăruse cam din 1957 şi tot cam de pe
atunci începuse să le testeze virtuţile. Se va lăsa tîrziu,
numai după ce le va fi încercat pe toate, sfîrşind de
fiecare dată dezamăgit de ineficienţa lor pe termen lung în
combaterea bolii.
Este interesant de remarcat că
melodiile lui Cohen au fost mai întîi cîntate de
alţii. Altfel spus, au fost covered mai înainte de a fi
uncovered de către însuşi creatorul lor. S-a întîmplat
cu Suzanne, Sisters of Mercy, Hey, That’s No Way to Say Good-bye şi
nu numai. Cea care le-a cîntat a fost, bineînţeles,
nimeni alta decît Judy Collins.
Întîlnirea cu Bob Dylan
Deja din 1968, Cohen îl cunoaşte
pe Joshu Sasaki, alias Roshi (Învăţătorul), căruia, în
timp, îi va deveni discipol, pentru ca, în 1996, Cohen să
fie hirotonisit călugăr budist. Tot în 1968, refuză premiul
Guvernatorului General, cel mai prestigios premiu literar canadian,
pentru Selected Poems, 1956-1968 (nimeni nu mai făcuse un asemenea
gest), iar un an mai tîrziu, la New York, Cohen va ajunge să-l
cunoască, în sfîrşit, pe Bob Dylan. La momentul acela,
poetul şi prozatorul canadian care, în urmă cu trei ani,
aflase că e prea bătrîn pentru industria muzicală avea la
activ doar două albume, al doilea, proaspăt apărut. Dylan avea nu
mai puţin de zece. Diferenţa de popularitate şi de producţii
artistice nu l-a împiedicat însă pe Dylan să afirme, la
un moment dat, că Leonard Cohen este unul dintre puţinii oameni în
pielea căruia i-ar plăcea pentru un minut să intre.
Încă de la început, Cohen
este catalogat drept un prinţ al pesimismului, un agent al
disperării, iar vocii sale, deşi inoportună pentru multe cadenţe,
îi este recunoscută forţa hipnotică. Vor urma concertele,
primul în 1970, apoi anuale, din ’72 pînă în
’76, apoi din nou unul în ’79, urmat de un altul în
’80, întrerupte de o pauză de cinci ani şi apoi încă
două, în ’85 şi ’88. Cel din ’88 a fost şi rămîne
cel mai extins, incluzînd Statele Unite şi Canada, plus cam
toate ţările din Europa de vest şi însumînd nu mai
puţin de 88 de reprezentaţii. Nici concertul din 1993, ultimul pînă
la cel din 2008, nu a fost de neglijat. Chiar şi atunci se
intenţionase o descindere în Europa de est, dar, în
final, Cohen a decis să renunţe. A fost concertul unde Vlad Arghir,
ulterior traducătorul lui The Favourite Game, prezent atunci la
Berlin, a realizat toate acele instantanee publicate ulterior în
volumul Leonard Cohen: Fotografii dintr-un concert.
Treptat, Cohen s-a depărtat tot mai
mult de Canada, alegînd să trăiască în Los Angeles, nu
pentru virtuţile oraşului, ci pentru proximitatea acestuia faţă
de aşezămîntul budist de pe Muntele Baldy, unde Joshu Roshi,
acum în vîrstă de 101 ani, îşi practică neobosit
credinţa.
E greu să-i găseşti biografiei
scrise de Nadel vreun cusur. În cele 13 capitole, el reuşeşte
să ne spună cam tot ceea ce trebuie să ştim despre Cohen,
însoţindu-şi textul şi de o serie de fotografii inedite ce
ni-l prezintă pe Leonard în diferite etape ale vieţii,
începînd din copilărie şi pînă la maturitate.
Printre fotografii este şi una înfăţişînd-o pe
Michelle, misterioasa româncă de care amintea şi Mircea
Mihăieş într-un articol recent din România literară.
Dar nu neapărat în exhaustivitatea informaţiei rezidă
meritul cărţii, ci în portretul pe care Ira Nadel reuşeşte
să i-l facă artistului. Biografia se citeşte asemenea unui roman
în care Leonard Cohen e personajul principal. Şi ce personaj!
Pe rînd, lugubru, dar şi luminos, elegiac, dar şi
electrizant, onorat, dar şi ostracizat, neobrăzat, uneori, pe cît
de nesigur, alteori, arogant, dar nu mai puţin atrăgător, retras,
dar şi rebel, distins, dar şi debusolat, cuceritor, dar nu mai
puţin cucernic, onest, chiar dacă uneori obidit, halucinant şi
hedonist, elegant, şi, nu în ultimul rînd, norocos, dar
şi nefericit, Leonard Cohen este surprins în toate
contradicţiile sale, dar permanent într-una şi aceeaşi luptă
pentru supravieţuire – în viaţă, ca şi în artă,
domenii care pentru el n-au fost niciodată foarte strict delimitate.
Desigur, Leonard Cohen e mai mult decît numele său, dar acest
lucru va trebui să-l descoperiţi fiecare, pe cont propriu.
–––––––––––
* In Every Style of Passion de Jim
Devlin şi Came so Far for Beauty de Paul Barrera merită, fără
îndoială, parcurse.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters