OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Curzio MALAPARTE
Tehnica loviturii de stat
traducere din limba italiana de Mihaela Gliga
Editura Nemira&o., Bucuresti,
2007, 224 p.

„Opinia publica din tarile liberale si democratice greseste neacordind atentie eventualitatii unei lovituri de stat, deoarece conditiile din Europa actuala ofera multe posibilitati de realizare a catilinarilor de dreapta si de stinga.“ Aceasta idee, redata chiar in cuvintele lui Malaparte, constituie, alaturi de cea conform careia „problema apararii si cuceririi statului modern nu este o problema politica, ci una tehnica“, teza lucrarii Tehnica loviturii de stat. Cred insa ca a discuta despre aceasta carte in termeni prea stiintifici este mai degraba nepotrivit, farmecul sau stind mai putin in recunoasterea academica a universitarilor din lumea intreaga, ci mai mult in continutul care se revarsa pe celalalt mal al realitatii, identificat in actiunea politica dura. insa din nou, nici aici Malaparte nu ne infatiseaza o lucrare sociologica despre formele de putere dictatoriale, ci o poveste baroca despre lovituri de stat, ce are ca personaje nu teorii si concepte, ci oameni de actiune.

Povestea incepe in Polonia, in vara anului 1920, cind, in calitate de atasat diplomatic pe linga Legatia italiana la Varsovia, Curzio Malaparte devine martorul razboiului dintre Polonia si trupele Armatei Rosii. Ofensiva asupra Kievului si batalia de la Varsovia depasesc insa aici drama poloneza si ambitia bolsevica, devenind mai degraba un soi de madeleina proustiana a faptelor revolutionare. in aceasta calitate, Malaparte este concomitent fascinat de slabiciunea democratiilor si de metodele insurectionistilor, de altfel demne de admiratie din punct de vedere al reusitei de necontestat.
in fapt, aceasta ambivalenta echivoca a fost si cea care a facut ca Tehnica loviturii de stat, publicata pentru prima data la Paris in 1931, sa fie primita cu relativa precautie de catre notabilii reprezentanti ai guvernelor burgheze sub pretextul ca, prin tradarea metodelor insurectionale, cartea se prezinta mai degraba ca un „manual al revolutionarului perfect decit ca o incercare onorabila de a apara democratiile de raul revolutionar“. insa daca acesti reprezentati ai democratiilor liberale au privit-o cu o oarecare retinere, cei ai patidelor extremiste, de stinga si de dreapta, au trecut-o direct la index. Interzisa in Austria, Spania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Romania, Iugoslavia, Bulgaria si Grecia, cartea a ajuns, prin decretul Gauleiter-ului din Saxonia, sa fie arsa in piata publica din Leipzig de catre un calau, potrivit ritualului nazist, iar Malaparte condamnat la inchisoare, prin ordin direct de la Mussolini.

Cu toate ca multa vreme s-a marsat pe calitatea sa oarecum premonitorie (publicata prima data cu mult inainte ca Hitler sa preia puterea, Malaparte dedica un capitol intreg „pericolului nazist“), sau pe aspectul sau de continuatoare a tezelor machiaveliene din Principele, Tehnica loviturii de stat imi pare a fi mai degraba o lectie de istorie, careia i-ar putea fi foarte bine asociat subtitlul de „istoria nu este niciodata ceea ce pare a fi“. Reluind aici ideea anterioara de madeleina proustiana a intimplarilor revolutionare, Malaparte rememoreaza fapte, aducind in prim-planul istoriei citeva personaje situate oarecum intr-un continuum organic: Napoleon Bonaparte si Parlamentul, Trotki, Stalin si Kerenski, Wolfgang Kapp si Gustav Bauer, Jòsef Pilsudski si Wincenty Witos, Mussolini si Hitler, toti un soi de continuatori ai Conjuratiei lui Catilina. Unii cu nume mai rezonante decit ceilalti, unii mai tematori fata de ideea de ilegitimitate, altii din contra, mai inversunati impotriva ordinii, unii ajunsi dictatori, altii situati in opozitie, toti au insa in comun simptomele revolutionarismului in sensul sau tare, de coup d’état.
Desi contemporan cu toate aceste personaje si evenimente (exceptind bineinteles 18 Brumar-ul lui Bonaparte), Malaparte pare a retine mai degraba doua dintre ele, probabil sub auspiciile urmarilor. Trotki si Mussolini, mai mult decit oricare dintre toti ceilalti, schimba direct cursul istoriei.

Episodul trotkist
De ce Trotki si nu Lenin? Pentru ca, spune Malaparte, „in Europa moderna, pericolul comunist, impotriva caruia guvernele trebuie sa se apere, nu il reprezinta strategia lui Lenin, ci tactica lui Trotki. Strategia lui Lenin nu poate fi inteleasa in afara contextului general al Rusiei din 1917. in schimb, tactica lui Trotki reprezinta pericolul permanent al unei lovituri de stat comuniste in orice tara din Europa“. Lenin era, in acest context, cel care concepea actul preluarii puterii ca pe o arta ce urma sa respecte indeaproape regulile generale trasate de Marx: sa mobilizeze masele, din Finlanda pina la Kronstadt si Petrograd, sa organizeze o greva generala pentru a-l impiedica pe Kerenski sa aiba masele de partea sa. Lenin era ideologul, Trotki insurectionistul.

Asadar, in timpul in care Kerenski se preocupa sa asigure apararea institutiilor birocratice si politice ale statului, ministerele, palatele si sediul Dumei, Comitetul Central al Partidului Bolssevic, in frunte cu Stalin, elabora planul rascoalei generale, neincrezindu-se deloc in planul lui Trotki, iar acesta organiza, in paralel, in mod rational, lovitura de stat.
Pe 24 octombrie, fara sa-l anunte nici macar pe Lenin, trupele de asalt ale lui Trotki, compuse din doar o mie de muncitori, soldati si marinari, cucerisera deja centrala telegrafica, podurile de pe Neva, si intersectiile de pe linga cazarmile regimentelor ramase fidele lui Kerenski. La ora sase seara, Antonov-Ovseienko, cel care pregatise insurectia in timpul celor zece zile ale „manevrelor invizibile“, intra in camera lui Trotki. Acesta „este mai palid decit de obicei, dar zimbitor: Iata ca am reusit! Membrii guvernului, surprinsi de evenimente, s-au refugiat in Palatul de Iarna, aparat de citeva capetenii de junkeri si de un batalion de femei. Kerenski a fugit; toata populatia s-a revarsat pe strazi, nerabdatoare de vesti“. in curind va urma si asediul Palatului, si caderea guvernului liberal. Si tot in curind va incepe si lupta pentru putere, pentru ca Tortki fusese, intr-adevar, cel care a pus mina pe stat, insa statul in sine va fi nimeni altul decit Lenin. Dar asta este o alta poveste!

Mussolini, englezii si revolutiile in general
Daca intimplarea ruseasca l-a atins pe Malaparte indirect, prin virtutile tehnice, lovitura de stat data de Mussolini il va privi mai degraba in mod direct, prin intermediul firelor sangvine. Povestea preluarii puterii de catre fascisti, in 1922, este insa prezentata prin ochii scriitorului englez Israel Zangwill, pe care il insoteste prin tinutul Florentin, la rugamintea consulului Tamburini, comandantul general al camasilor negre din Florenta.
Martor al evenimentelor in desfasurare, Zangwill este convins ca tot ceea ce se intimpla era urmarea directa a unei intelegeri secrete dintre Rege si Mussolini: strazile Florentei si zimbetul detasat al florentinilor, nu aminteau cu nimic de Parisul revolutionar din 1789. Cum se poate face o revolutie fara baricade, ghilotine si trotuare intesate de morti? in tot acest timp, urmind lectia trotkista, trupele de asalt fasciste ocupau, in liniste, punctele strategice: poduri, gari, intersectii, gauri de canal, depozite, uzine, centrale electrice etc.

Indignat de-a dreptul de tot ceea ce inseamna revolutie in general si fascism sau comunism in particular, englezul Zangwill isi expune minia chiar in fata lui Tamurini, care, neintelegind insa limba acestuia, apeleaza la traducerea lui Malaparte. Concluzia: „Eu nu inteleg nici un cuvint in engleza, spuse consulul Tamburini, dar cred ca tu nu ai tradus exact ceea ce a spus; engleza este o limba contrarevolutionara, mi se pare ca pina si sintaxa acestei limbi este liberala!“. Doua episoade nu spun insa prea mult despre o carte. Pot cel mult sa traseze liniile generale. Iar concluziile nu sint cele mai importante in cazul lucrarii lui Malaparte. Dincolo de evidenta intimplarilor, mai mult sau mai putin izolate, si eminenta ideii trotkiste, care poate reusi pina si in cele mai policés state ale lumii, orice nota generala poate parea usor arbitrara. Si aceasta deoarece Tehnica loviturii de stat nu este nici un manual al revolutionarului perfect, asa cum s-a spus in multiple ocazii, si nici o caramida de nelipsit din baricadele apararii democratiilor, ci mai degraba o carte frumoasa despre o istorie interesanta.