OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum am ajuns de fapt sa am pian? Stateam pe strada Lapusneanu, intr-o casa nationalizata, unde la parter fusese o cofetarie mare, un fel de Capsa a Iasiului. Fosta proprietareasa, doamna Cuncic, venea la noi sa asculte muzica simfonica la radio. Primul pian, de altfel, la ea l-am vazut, n-am sa uit niciodata ca mi s-a parut ceva negru imens (aveam doi ani si jumatate); iar pe pian avea o stancuta vorbitoare, intr-o colivie, care m-a speriat groaznic.

Doamna Cuncic nu stiu ce-a vazut la mine, dar i-a spus mamei ca trebuie neaparat sa fac arte. M-a trimis mama la balet, dar n-ajungea, asa ca m-a dus la doamna Ohanian, care-ti spunea la ce instrument esti bun. Si doamna Ohanian a spus ca-s de pian, nu de vioara, dupa care mama m-a dus la doamna Marcovici, cu care am inceput pianul (si – culmea! – Conservatorul l-am facut mai tirziu cu domnul Marcovici, sotul ei).

[...]
Prin ’81, aud eu de unul, un pusti, care-si da lucrarea de diploma si pune un spectacol formidabil. M-a lovit curiozitatea sa ma duc sa vad si eu ce se-ntimpla.
In toamna s-a facut o vizionare. Era un tip scund si subtirel, cu breton, de nu-i dadeai mai mult de 15 ani, si punea cel mai bun spectacol al lui, cu Dragonul – era Victor Ioan Frunza. Ne-am cunoscut, am mai stat de vorba, si intr-o zi a ajuns la mine acasa cu mai multi; la un moment dat, ma intreaba daca n-am Marlowe. Ii dau Marlowe, ma intreaba daca am citit Faust, imi arata niste replici si, tot tragindu-ma catre pian, ma ia cu „uite, cum crezi c-ar merge aici?“. Eu, ca o pianista veritabila, credeam ca vrea o muzica de epoca, nu mai stiu ce i-am clampanit acolo, cert e ca dupa vreo doua saptamini a venit Lucian (Rosu) la mine si mi-a spus ca ma cauta Frunza, trimisese vorba dupa mine ca ma asteapta la barul teatrului.

Mi-a spus ca vrea sa faca Faust si m-a intrebat dac-am ascultat Bohemian Rapsody s...t, pentru ca asa ar trebui sa sune muzica de la Marlowe. Nu-l auzisem. Am mers acasa, am ascultat, mi-a placut la nebunie, dar ce treaba sa am eu cu asta? Eu fac pian, compozitia e altceva. Nu, ca Frunza pe mine ma voia. A-nceput o nebunie intreaga, nu intelegeam nimic, noroc cu actorii, care ma stiau la fel de disperata ca ei. Am inventat tot felul de exercitii (pe care le fac si acum, dar e adevarat ca au crescut in timp), iar Frunza a stat tot timpul linga mine; la un moment dat, daca-mi deschideai ziarul si citeai: „Tovarasul Nicolae Ceausescu a facut o vizita nu-stiu-unde“, eu deja stiam cam cum suna melodia. Asa am facut Faust, dupa aceea, tot cu Frunza, am lucrat la Braila, la papusi...
[...]
M-am bucurat foarte tare cind a venit la mine Radu Apostol. Nu-i vazusem nici un spectacol (niciodata nu mi s-a mai intimplat asta, sa lucrez cu cineva si sa nu-i fi vazut un spectacol inainte). Mi-a aratat scenariul, mi-a explicat cum e cu piesa (Radu fiind fermecator cind e sa-ti povesteasca ce si cum, parca si vezi spectacolul, iti inoculeaza un soi de morb), m-am imbatat de istoria lui – mie neplacindu-mi niciodata textul de la Woyzeck. Dar tot habar n-aveam cum sa sune muzica. Si m-am dus la Braila complet nepregatita, fara nimic facut, fara nici o partitura (am aflat mai tirziu ca si Radu era la fel de panicat vazindu-ma pe mine fara o nota scrisa). Am inceput cu incalzirea actorilor, cu chestii de-astea ca sa trag de timp, pina la prima lectura. Care lectura a tinut de la 10 dimineata la 4 dupa-amiaza (sau chiar 5), cu foarte scurte pauze de tigari, in care Apostol a vorbit non-stop, explicind pentru fiecare ce se-ntimpla; si atunci mi s-a declicat mie mintea si-am simtit ca stiu ce fac. Ca am sa stiu. Iar prima data am facut Vocile, partea de la-nceput, care e ingrozitor de grea, dar dupa ce-am facut-o m-am linistit si eu, s-a linistit si Apostol.

[...]
Poti sa fii virtuozul de pe lume si sa nu suporti teatrul. Trebuie sa stii sa te uiti in gura actorului, sa traiesti odata cu el, si asta e elementul fundamental care se formeaza odata ce muzica e pe viu (si asta e si ceea ce o face necesara pe scena). Sint instrumentisti care cinta la rece, muzicieni minunati care se plictisesc la teatru. Foarte rar gasesti oameni care sa respire odata cu actorul, sa simta odata cu el.
[...]
Ca sa faci muzica de scena, iti trebuie ceva, o nebunie. Trebuie sa ma-ndragostesc, cumva, de ce fac. E o poveste de dragoste cu un text, cu oamenii cu care lucrez, e o concentrare de energie, de emotie, pe care simt nevoia s-o transform in muzica. Sint profesionista, pot s-o fac si la rece, dar nu-i acelasi lucru. Ceea ce ma reprezinta cu adevarat sint lucrurile nascute dintr-o astfel de traire afectiva, de ardere emotionala.
Fragmente dintr-un interviu luat
in martie 2004, in garsoniera Dorinei Crisan Rusu de la Podul Izvor. Fotografiile lui Dinu Lazar au fost facute tot atunci. Interviul a aparut apoi, in martie-aprilie, in doua numere consecutive ale Observatorului cultural.