Acum mai bine de un an, când a apărut antologia The Best
American Short Stories 2008, în seria editată de Heidi Pitlor, am remarcat
includerea între coperţile ei a unei poveşti venită din Balcani. Pe măsură ce
timpul trece, această întâmplare editorială mi se pare tot mai remarcabilă şi
cred că ar merita amintită în paginile Observatorului cultural. Există şi un
autor moral al acestei opţiuni editoriale: selecţia pentru volumul pe 2008 a
fost realizată de Salman Rushdie.
Bunicul şi iluzia ploii
E vorba despre proza scurtă intitulată Buying Lenin
(Cumpărându-l pe Lenin), de Miroslav Penkov, publicată iniţial în The Southern
Review. Miroslav Penkov e originar din Bulgaria, a crescut în Sofia, unde a
absolvit un liceu cu predare în limba engleză. Cînd avea 18 ani, în 2001 (după
cum putem citi pe pagina lui de internet), a venit la University of Arkansas
pentru a absolvi psihologia, şi unde a obţinut apoi un master în creative
writing. Textul Buying Lenin a primit în 2007 Premiul Eudora Welty pentru proză
scurtă, acordat de The Southern Review. Volumul lui de proză scurtă urmează să
apară în viitor la Farrar, Straus and Giroux (să vedem ce editor român va avea
inteligenţa de a-l traduce). Buying Lenin are 12 pagini în antologie; un
fragment din ea poate fi citit la www.miroslavpenkov.com/buyinglenin.html.
Istoria începe atunci când un nepot, care se apropie de
finele liecului, îşi anunţă bunicul că va pleca în America. Doar ei au mai
rămas din întreaga familie; părinţii naratorului nu mai trăiesc (din pricina
unui accident), nu mai trăieşte nici bunica. A rămas doar bunicul, care s-a
refugiat într-un sat din Bulgaria, cu numele Leningrad. „Nu poţi să-mi faci
asta“, spune bunicul cînd aude de plecarea în America. Ca să înţelegem de ce
spune aşa, trebuie să vedem cum s-a convertit bunicul la comunism. S-a
întîmplat în 1944, cînd el era foarte sărac. Bunicul îi spune nepotului:
„Mîncam pîine cu mere pădureţe la micul dejun, pîine cu mere pădureţe la prînz
şi mere pădureţe la cină, pentru că pînă la vremea cinei se termina pâinea“. Şi
de aceea s-a alăturat comuniştilor, atunci cînd aceştia au venit într-o seară
în sat.
Atunci când naratorul ajunge la aeroport în Arkansas, pe 11
august 1999, e întîmpinat de doi tineri şi o fată, îmbrăcaţi într-un stil
oficios, membri ai unei organizaţii care avea grijă de studenţii
internaţionali. Îi spun „bun venit în America“, apoi, cu proxima ocazie, în
maşină, fata îi înmînează o Biblie. Are loc următorul dialog:
„– Ştii ce e asta? spuse fata, foarte rar şi foarte tare.
– Nu, i-am răspuns. A părut sincer încîntată.
– Acestea sunt faptele Salvatorului nostru. Cuvântul
Domnului nostru.
– Aha, am zis eu, deci operele complete ale lui Lenin. Ce
volum e ăsta?“
O astfel de scenă mi se pare extraordinară, suficientă
pentru a marca întîlnirea dintre două lumi, la fel cum întîlnirea personajelor
principale din Alexis Zorba de Nikos Kazantzakis măsoară întîlnirea dintre două
jumătăţi diferite ale Europei. Umorul balcanic, plin de conţinut politic,
taxînd deopotrivă abrutizarea unei părţi a lumii Estului şi ignoranţa unei
părţi a lumii vestului, aşezîndu-le faţă-n faţă, mi se pare extraordinar.
Surprinzător e că distanţa dintre un astfel de gen de umor şi accentele tragice
poate fi parcursă cu o singură atingere de condei. Iată, de pildă: „În sinea
lui, Bunicul era convins că din pricina căderii comunismului a murit Bunica“.
În 1993, după ce a rămas singur, Bunicul alege să revină într-un sat în care
locuitorii mai tineri de 60 de ani au plecat demult, pentru a păstra acolo
neîntinate idealurile comunismului. Atunci au schimbat numele locului în
Leningrad şi au luat tot felul de decizii bizare, cum ar fi, de pildă, ca în
fiecare seară să ţină o şedinţă la primărie, iar furtunurile să ude ferestrele
pentru a crea iluzia ploii. „Comunismul înfloreşte cel mai bine în umezeală“,
îşi explică Bunicul decizia.
Ce înseamnă acest fel de umor?
Ce înseamnă, din punct de
vedere literar, o familie în care bunicul i se adresează nepotului în glumă cu
„porc capitalist“, iar nepotul îi răspunde numaidecît taxîndu-l drept „fraier
comunist“? Despre ce e vorba aici? Căci e vorba despre oameni între care există
dragoste (naratorul o spune, şi personajele şi-o spun unul celuilalt, pînă în
ultima clipă). Şi atunci, cum de îşi permit să-şi vorbească aşa? Trebuie că e
un joc. Au convenit tacit să preia în dialogul lor retorica unor epoci istorice
de acum stinse şi să o transforme în comedie. Discursul oficial translatat
astfel în spaţiul privat capătă profunzime, iar umorul e perceput foarte bine
atunci cînd e înfăţişat altei culturi. Nu e o băşcălie lipsită de sens, ci
versiunea locală a măsurii comediei umane. E un umor solid, deşi înalt
codificat, de factură inteligentă. Din lumea unui astfel de text, actul de a te
înscrie în siajul oricărui discurs oficial, de a urma vreun discurs ideologic,
devine ridicol, pentru că individul îşi dă seama că nu poate influenţa în vreun
fel istoria; e ca şi cum o coajă de nucă pe valuri ar glumi pe seama propriei
situaţii.
Bulgaria a virat spre comunism, nu graţie efortului
bunicului, deşi bunicul a fost acolo şi a fost dus de val, şi a virat spre
capitalism, nu graţie eforturilor nepotului. Sînt glumele unor oameni peste
care trec schimbări ale lumii care depăşesc cu mult puterea lor de a-şi
controla destinul şi care îşi dau măsura întregii libertăţi abia prin dialogul
dintre ei.
Într-unul dintre pasajele finale, Bunicul îi scrie
nepotului, între altele: „Am îmbătrînit, dar nu cu anii, ci cu cîte morţi am
văzut“. Şi adaugă: „Poartă această povară cu demnitate, şi n-o lăsa să-ţi
frîngă spinarea. Adu-ţi aminte mereu că ai suferit mult mai mult ca alţii, dar
că alţii au suferit mult mai mari dureri. Fii recunoscător pentru ceea ce ai.
Pentru ce ai văzut şi pentru ce ai fost cruţat să vezi“.
În SUA e gustată proza scurtă
Nu e nici pe departe proza comercială tradiţională pe care o
putem întîlni în anumite reviste. Iar vestea bună e că o asemenea idee literară
a avut succes în Statele Unite. Fireşte că poveştile Estului au toate şansele
să fie înţelese dincolo de Atlantic. Dacă cineva ar fi fost vreodată îngrijorat
de cealaltă perspectivă.
Îmi place faptul că în SUA, cu toată criza care a avut un
impact deloc neglijabil asupra unor domenii ale economiei, există încă interes
pentru proza scurtă de calitate, pentru acest gen literar care, în alte
culturi, tinde să capete o poziţie secundară. Pentru a da doar un exemplu, aş
aminti aici podcastul NewYorkerului, ale cărui file se pot accesa la: www.newyorker.com/online/podcasts/fiction (sînt materiale care au în
jur de o jumătate de oră; autori care au publicat în The NewYorker sînt
invitaţi să selecteze o proză scurtă scrisă de un alt autor publicat în
revistă, să o citească şi să o discute cu editoarea Deborah Treisman; ideea e
minunată, pentru că izbuteşte să creeze un binevenit circuit al prozei scurte,
punînd în valoare tradiţia în domeniu a NewYorker-ului).
Dar să revenim la Buying Lenin de M. Penkov. Cum de a nimerit o asemenea istorie, atît de uşor
de înţeles pentru un cititor român, în antologia celor mai bune proze scurte
americane din 2008? Comparînd mai multe antologii de acest fel, aş spune că
ediţia din 2008 nu a fost una obişnuită; editorul ei a fost Salman Rushdie şi a
contribuit la realizarea ei printr-o calitate cu care literatura lui ne
obişnuise de mult; această ediţie îmi pare a fi beneficiat nu doar de
perspectiva internaţională a celui care a realizat selecţia, ci şi de formaţia
lui universitară de istoric. În prefaţa antologiei, Salman Rushdie se întreabă
ce înseamnă „best American short stories“, cu accent pe caracterizarea
„American“. El spune aşa: „Cu exactitate, cine ar fi americanul zilelor
noastre? Canadienii, de exemplu? Ar trebui să fie consideraţi, pentru scopul
nostru, şi ei drept americani? (Da, altfel ar trebui să o excludem pe Alice
Munro, şi cît de prostească ar fi decizia aceea.) Cum ar fi, de exemplu, cazul
unui scriitor de origine pakistaneză, care a petrecut ceva vreme în Statele
Unite, dar care a revenit în Pakistan? (A trebuit ca Heidi Pitlor, ilustra
editoare a seriei, şi cu mine să ne gîndim serios la cazul acesta.)
Cum rămîne cu latino-americanii care, întotdeauna, au avut
obiecţii faţă de supoziţia Statelor Unite că doar ei ar reprezenta America?
Mixajul etnic al acestei ţări uluitor de diverse, de la Junot Díaz la Yiyun Li,
n-a părut niciodată atît de divers ca acum şi nici literatura ei n-a ajuns
vreodată aşa de departe, în atît de diferite lumi. Cine n-ar fi azi american,
ne-am putea întreba“. (Chiar aşa: cît de departe ajunge o literatură? Nu e şi
asta o măsură, generozitatea de a include cît mai mult din ceea ce provine
dintr-un conţinut inteligent şi nou?)
Şi astfel, printr-o poartă generos deschisă de oameni a
căror viziune înţelege în astfel de termeni diversitatea, poate accede la maxim
impact un produs cultural de calitate, precum această proză scurtă a lui
Miroslav Penkov, cel care aduce cu el cultura plină de umor a Balcanilor, acele
nuanţe alături de care unii dintre noi ne simţim acasă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters