O poveste lăsată în suspensie

Autor: Carmen MUŞAT | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cu Băile Király, roman al memoriei scindate între tăcere şi rememorare, Jean Mattern – coordonator al colecţiilor de literatură străină „Du monde entier“ şi „Arcades“ de la Gallimard – debutează ca prozator. Scris parcă dintr-o suflare, romanul are ritm şi tensiune, iar povestea se încheagă treptat, din repetate întoarceri în trecut şi reveniri succesive asupra unui episod traumatizant din copilăria lui Gabriel – cel al morţii Mariannei, sora cea mare a protagonistului. Carte a singurătăţii, Băile Király are structura unei sonate clasice. Expusă în primul capitol al acestei naraţiuni de mică întindere, tema principală – a configurării ezitante a propriei identităţi, îndelung ascunse sub straturi de tăcere şi iremediabil marcate de moartea surorii celei mari – va fi reluată în următoarele şase secvenţe şi adîncită prin adăugarea unor variaţiuni menite să potenţeze clivajul dintre viaţă şi limbaj şi să dezvăluie absenţa personajului din propria sa existenţă. „Sînt prizonierul propriei mele absenţe“ mărturiseşte Gabriel, cel al cărui parcurs existenţial se desfăşoară, dramatic, între a da şi a lua, cele două verbe ce au marcat destinul lui Iov.

Cum limba maternă îi este refuzată cu încăpăţînare de părinţi – proveniţi dintr-o familie maghiară cu origini iudaice, ei înşişi victime ale istoriei într-un secol sfîşiat de intoleranţă –, Gabriel descoperă încă de mic strania (şi mult mai tîrziu înţeleasa) regulă gramaticală enunţată neutru de tatăl său, pe post de unic comentariu la moartea Mariannei: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat“. Resimţită ca o fatalitate, certitudinea că nimic din ceea ce iubim nu poate dura şi că nu sîntem decît depozitarii temporari ai darurilor unui Dumnezeu ce nu poate fi nici cunoscut şi nici înţeles îl va face pe Gabriel să fugă din prezent şi să încerce, cu egală intensitate, să recupereze un trecut ce i-a fost multă vreme inaccesibil. „Specialist în cuvinte, dar în cuvintele altora: cuvinte din dicţionare şi cuvinte în limbi străine, ale unor scriitori importanţi sau ale lui Leo“, Gabriel este, totuşi, incapabil să utilizeze cuvintele pentru a comunica autentic şi profund cu ceilalţi. El se adăposteşte îndărătul limbajului pentru a-şi ascunde spaima de realitate şi, deşi profesiunea sa este cea de traducător, eşecul repetat de a-şi „traduce“ fiinţa lăuntrică în cuvinte, precum şi imposibilitatea de a vorbi despre propriul trecut vor declanşa o înfrigurată căutare de sine, la capătul căreia, în loc de răspunsuri, persistă întrebările: „aş putea să-mi dau viaţa la schimb cu alta? Să deschid o nouă poartă, să găsesc un alt drum?“.

Trecutul familiei irumpe cu forţa unei triple revelaţii identitare: a religiei ascunse, a limbii materne şi a ţării din care provin părinţii săi, amplificînd drama incapacităţii de a pune de acord identitatea prezentă, lipsită de consistenţă cîtă vreme se întemeiază pe o iluzie, cu identitatea profundă, „înrădăcinată“ în istoria familiei sale. Perfect conştient că „dezvăluirea unei istorii vechi de peste un veac nu-mi poate ţine loc de identitate azi. O epifanie nu-l poate face să dispară pe omul care am devenit între timp“ şi preocupat pînă la obsesie de prizonieratul constant în propria sa absenţă, Gabriel îşi caută echilibrul în relaţia cu soţia sa, Laura, şi în cea cu Leo, prietenul său apropiat. De altfel, atît Laura, cît şi Leo sînt, în bună măsură, oglinzi ale sinelui întoarse spre exterior, căci fiecare dintre ei reflectă, fragmentar, ipostaze prezente sau trecute ale unei sintaxe existenţiale „în dezordine, un şir confuz de prea multe subordonate, de paranteze, de semne de întrebare şi punctuaţie, ca o frază prost condusă care merge în zigzag fără să ducă nicăieri“. Fugind de ei în momentul în care află că va avea un copil, Gabriel fuge, de fapt, de sine însuşi, de propria sa incapacitate de a trăi în prezent, determinată de teama de a nu pierde ceea ce iubeşte.

Călătoria la Budapesta, la un colocviu al traducătorilor lui Thomas Mann, îi oferă protagonistului un nesperat prilej de a descoperi „urmele“ unui trecut care face şi nu face parte din memoria sa. Nimic nu este mai dramatic decît această confruntare cu o lume total necunoscută, pe care Gabriel o regăseşte cu un amestec de teamă şi bucurie. Scurta vizită la Băile Király are, în economia simbolică a naraţiunii, rolul unei exuvieri rituale. Rămas singur cu sine, în lumea recent descoperită ca fiind cea originară, Gabriel experimentează o renaştere într-o existenţă ce pare să fi asimilat memoria unui trecut traumatizant. Spun „pare să“, pentru că Jean Mattern nu rezolvă dilema personajului său, lăsîndu-i cititorului libertatea deplină de a decide soarta lui Gabriel.

Într-o traducere suplă şi expresivă, ce transpune fidel melodia interioară a frazelor, romanul lui Jean Mattern spune o poveste convingătoare despre imposibilitatea comunicării şi neputinţa de a fi tu însuţi în absenţa memoriei.