OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind ne-am cunoscut (prin intermediul lui Victor Ivanovici), Néné Culianu era in penultimul an de facultate, iar eu in primul an dupa absolvire. Mi-a fost limpede, de la bun inceput, ca mai tinarul meu amic era mai matur decit mine: cu o formatie mai solida, cu o disciplina interioara incoruptibila si cu o vocatie deja cristalizata. Pe de alta parte, parea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau citeva intrebari „absolute“ (adica rostite ultimativ, à la russe) despre Absolut. Bijbiiam, cum s-ar spune, in acelasi mister. In ce ma priveste, eram epatat de lecturile si inzestrarile lui, acestea din urma avind, in mod vadit, insemnele fenomenalului. Lucra rapid si intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fara fisura, zile si nopti intregi. La un moment dat, m-a gazduit in camera lui din strada Turda, de o perfecta precaritate: neincalzita in plina iarna, cu un pat ingust acoperit de carti (asa incit noi dormeam pe jos), fara anexele minimale ale unei gospodarii. Néné avea aerul ca nu maninca niciodata: daca erai atent, il puteai surprinde, uneori, bind lapte cu putina miere. Intr-o noapte, l-am vazut asezat „in lotus“ linga masina de scris, pentru a-si incheia lucrarea de licenta: un text despre Giordano Bruno, redactat torential, direct in italieneste, intr-un timp record. Era, totusi, o gazda indatoritoare. Impreuna cu prietena mea de-atunci ne simteam protejati cu grija, ca de un frate mai mare, desi, in realitate, „batrinii“ eram noi.

Plecarea lui definitiva m-a afectat, fara a ma surprinde. Simtisem intotdeauna ca apartine altui context, ca trebuia sa evolueze pe o scena mai larga. Regretam insa suspendarea abrupta a unui dialog, care nu avusese ragazul de a se rotunji, de a-si epuiza potentialul. Intilnirea noastra fusese extrem de vie, dar raminea frugala, neconsumata. Dovada e incetarea oricarei comunicari pina in mai 1977, cind, bursier Humboldt la Bonn, am primit de la Culianu prima din cele trei scrisori de mai jos. Scrisoarea, vag nostalgica, tatona perspectiva unei reintilniri: ar fi putut incerca o vizita scurta, in drum spre „casa“, adica spre Milano… Scrisoarea din iunie, cea mai interesanta, explica, totusi, imposibilitatea intilnirii anticipate in mai. Intre Groningen si Milano nu mai incapea excursul Bonn. A urmat o noua tacere, de sase ani. A treia scrisoare m-a gasit la Heidelberg, invitat de aceeasi Fundatie Humboldt, intr-un moment in care, in tara, devenisem somer, ca urmare a confuzei afaceri „meditatia transcendentala“. Autoritatile romanesti imi dadusera un pasaport cu sugestia transparenta de a-mi transforma bursa in exil permanent. Néné, pe un ton pragmatic si cordial, pune la cale o intilnire in Germania care, de aceasta data, s-a realizat. A venit la Heidelberg, de unde, impreuna cu Gabriel Liiceanu, am pornit-o cu totii spre Paris. (Urma sa-i cunosc, acolo, pe Ierunci, carora Néné le anuntase, telefonic, venirea noastra: „Je vous apporte des primeurs“…) Am petrecut, cu prilejul acesta, destul de mult timp impreuna si am putut discuta pe indelete.

Cu toate acestea, in mod ciudat, desi stateam, in sfirsit, fata catre fata, asa cum ne-o dorisem de mult, „intilnirea“ n-a mai avut loc, contactul, in loc sa se refaca imbogatindu-se, s-a surpat. In 1977, desi nu ne putusem vedea, eram inca „cuplati“: Néné – nesigur, suspendat intre doua lumi de ale caror „determinatii“ contradictorii nu reusise, deocamdata, sa scape. Eu, la rindul meu – pendulind intre destinul intoarcerii si acela al unui eventual exil, nelimpezit profesional, asteptind, febril, o salvatoare surpriza. Pe scurt, eram amindoi nefericiti: aveam despre ce vorbi… Imi amintesc ca, in timpul unei convorbiri telefonice, Néné imi spusese brusc ceva in sanscrita. N-am inteles. Nu progresasem, ca el, in plan filologic, dupa inceputul comun pe care il pusesem studiilor noastre orientale la Bucuresti (am si acum gramatica lui Simenschi, pe care Néné mi-o facuse cadou). Mi-am dat seama ca vechiul meu prieten ma testa si ca pierdusem testul. Dar chiar si asa, eram in continuare noi, cei de dinaintea despartirii, cu referinte comune, cu reguli de joc si cu o placere a jocului pe care le impartaseam. In 1983, lucrurile se schimbasera. Néné „se normalizase“, era integrat. Cind incercam sa reiau dezbaterile despre „Absolut“ de-acolo de unde le lasasem, imi raspundea, zimbind, ca nu mai are ragaz pentru acest tip de intrebari. Se oferea, in schimb, sa-mi produca retete sigure pentru o inserare rapida in mediile academice occidentale, in cazul – recomandabil din punctul lui de vedere – in care as fi dorit sa nu ma mai intorc in Romania. Ceea ce fusese interiorizare retractila era, acum, seninatate asezata. Néné arata bine, à l’aise, avea un simpatic si discret inceput de burta. N-as vrea sa se inteleaga ca pregatesc terenul unui contrast romantic intre savantul „ajuns“, adaptat si, se subintelege, apter, pe de o parte, si „sufletul“ inca tinar al cautatorului tenebros din provincia dunareana. Burta, slava Domnului, aveam si eu. Dar eu evoluasem mai putin, iar el mai mult, eu intr-o directie, el intr-alta. Intr-un cuvint, nu mai bijbiiam in acelasi mister. Néné refacea – cel putin asa mi se parea – traseul maestrului sau Mircea Eliade: consimtise unei anumite conformitati universitare, dupa ce debutase, ca si Eliade, sub semnul unei fulgurante autenticitati. Or, eu crezusem ca Néné avea marea sansa de a incepe acolo unde Eliade sfirsise si ca, tocmai de aceea, ii era harazit un „lansaj“ mai amplu si mai inalt. Pe de alta parte, percepeam deja in constructia intelectuala a prietenului meu o dimensiune aparte, rezultata dintr-o asumare, pentru mine enigmatica, a ultimelor noutati tehnologice: spatii virtuale, internet etc. Cercetarile lui capatau, in lectura mea, o insolita coloratura science-fiction. Una peste alta, Néné continua sa ma uimeasca, isi pastra „fenomenalitatea“, dar probabil din pricina (dez)orientarii mele, nu mai era un interlocutor. Dupa 1983 am reintrat in mutenie, pina la inadmisibilul sau sfirsit, el insusi atit de eliadesc, in fond… De scris, mi-a mai scris o data, in 1989, dar datorita statutului meu din acel moment, scrisoarea n-a ajuns la destinatie. Am citit-o tirziu, publicata in volumul postum Pacatul impotriva spiritului si am fost foarte miscat de solidaritatea frateasca pe care Néné intelegea sa o exprime intr-un moment dificil al vietii mele.

In tineretea noastra bucuresteana, a existat un episod George Balan. Muzicologul facea, la hotarul dintre anii ’60 si ’70, sali pline la Atheneul Roman, cu conferinte foarte gustate mai ales pentru picanta lor subversiune mistica. Balan avea o buna (si pentru vremea aceea rara) biblioteca in casa lui din Sinaia. Impreuna cu Néné, pofteam acut la cartile de-acolo si ne duceam, din cind in cind, sa citim, cu incuviintarea maestrului care, in schimb, ne cerea sa traducem in romaneste pentru invataceii sai texte de Rudolf Steiner. Néné traducea, cu extraordinara lui dexteritate, 20-30 de pagini pe dimineata, ceea ce ma dadea de rusine. Nu consunam cu vederile gazdei si uneori se nasteau polemici. (Intr-o zi, tensiunea din Balan si Néné ajunsese paroxistica. „Sa ne oprim!“, a spus Néné. „Sa ne oprim inainte de a provoca duhurile casei!“. In clipa urmatoare, unul din becurile incaperii in care ne aflam a pocnit.) Era inevitabil ca George Balan sa ajunga in vizorul Securitatii. In imprejurari de care nu-mi amintesc bine, s-a pus problema unei actiuni comune in sprijinul sau. Néné a chibzuit indelung si, in timpul unei plimbari prin Cismigiu, mi-a spus: „Nu ma bag. Nu e razboiul meu!“. M-a frapat, in scrisoarea sa din iunie ’77, reaparitia temei razboiului: Néné se simtea „dinaintea cine stie carei batalii“. Ma intreb inca si azi care va fi fost razboiul acesta. N-am raspuns ferm. Dar imi este limpede ca prietenul meu era angajat intr-o cruciada patetica, a carei miza imi scapa si in iuresul careia a cazut mort.