OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

V-as sugera sa analizam logic, la rece, problema aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, preconizata sa aiba loc la 1 ianuarie 2007, concepind-o ca pe o strategie politica. O asemenea ipoteza de lucru elimina din start sentimentele sau subiectivismul. Se stie prea bine ca o buna parte a populatiei romanesti este favorabila aderarii. La fel de adevarat este si faptul ca entuziasmul albastriu de la noi se consuma, in general, intr-un climat de crasa ignoranta politica, economica si legislativa: peste 90% dintre romani nu stiu la ce se angajeaza prin aderare, acelasi procent crede ca legile europene vor putea fi „fentate“ de catre istetimea nationalanationala si la fel de multi romani sint de parere ca aderarea implica exclusiv beneficii, obligatiile putind fi driblate ulterior, dupa vechea reteta a obstinatiei duplicitare invatate de la stramosii levantini, careia nu-i rezista nici un om civilizat, darmite institutiile europene! Altfel spus, pentru majoritatea romanilor entuziasi din ziua de azi, chestiunea aderarii se pune in termeni de cistig unilateral, nu de coercitie sau de respectare obiectiva, contractuala a unor reguli: sa ne adere, si apoi facem tot ceea ce stim din mosi-stramosi, ca doar n-or intra in ograzile noastre sa ne confiste cazanul de tuica, porcul netestat si piatra pe care ne ascutim cutitul...

Daca ne reprezentam aderarea ca pe o ecuatie strategica, este de la sine inteles ca in ea intra si o buna doza de imagine, care trebuie generata, intretinuta, difuzata. In acest domeniu stam aparent mai prost, atita vreme cit Euronews-ul si celelalte canale de stiri europene difuzeaza constant clipuri publicitare cu Bulgaria sau Muntenegru, in vreme ce noi nu prea sintem nicaieri. In compensatie, avem insa de partea noastra reclama indirecta: ori de cite ori cineva din Occident se entuziasmeaza pentru Dracula, se cheama ca face lobby si pentru patria de provenienta a vampirului. La fel se intimpla si cu alte subiecte sensibile ale mass-media occidentale, cum sint copiii institutionalizati sau rromii: fixarea atentiei occidentalilor pe Romania atunci cind sint puse pe tapet asemenea teme este atit de antrenata, incit un efort propagandistic suplimentar ar fi de-a dreptul superfluu. Apa la moara noastra aduc, in acest sens, si ciinii comunitari pe care-i crestem din omenie: atita vreme cit Brigitte Bardot sta cu ochii pe noi de la Paris, incidente sinistre, de genul celui caruia i-a cazut victima un om de afaceri japonez in plin centrul Capitalei, pot intra, cel mult, in categoria evenimentelor nedorite.

Stereotipizarea atentiei mediatice internationale in jurul acestor teme care nu ne convin, si care sint departe de a ne avantaja in propiii nostri ochi, ridica o problema de strategie, pe care diriguitorii au rezolvat-o foarte subtil, prin pasivitate. Strict logic, ar exista, aici, doua cai de atac. Prima ar fi sa te opui vehement, sa sustii pe toate caile ca stigmatizarile sint abuzive si scandaloase: sa invoci, cu alte cuvinte, mindria nationala ultragiata si sa te arati suparat, in speranta ca Occidentul va tine minte si va inceta sa te ponegreasca. A doua cale este sa lasi lucrurile sa curga in albia lor fireasca, prezentind Occidentului imaginea unei tari victimizate, care se lupta eroic cu disfunctiile pe care le mai genereaza. Ceea ce conteaza in cazul abordarii unei asemenea strategii defensive intelepte este sa sugerezi ca intreg efortul de asanare din interior este pus in miscare pentru ca Europa sa nu sufere atunci cind ne va primi. Un asemenea altruism, decantat din doctrina istorica a asezarii Tarilor Romane la granita rasariteana a civilizatiei europene, careia i-a garantat „linistea“ evolutiva cu pretul sacrificiilor pe care le-au adus strabunii nostri luptind aprig cu dusmanii civilizatiei, cu turcii, convinge chiar si inimile cele mai impietrite.

Sub aspect strategic insa, desi scenariul se dovedeste a fi vandabil, el ridica, la rindul sau, o alta problema majora. Toate ecuatiile de modernizare a Romaniei de pina acum (cu precadere cele liberale, din perioada interbelica, pe care incercam sa le copiem acum, adaptindu-le din mers la stilistica noilor timpuri) s-au axat pe gestionarea iscusita a trecutului, nu pe tratamentul functional, pragmatic al prezentului. Principala noastra preocupare a fost, aproape dintotdeauna, sa demonstram ca trecutul ne cautioneaza, nu ca prezentul este de partea noastra. De-a lungul timpului, am avansat spre viitor tragind dupa noi trecutul, istoria, eternul sat romanesc, domnitorii si Columna lui Traian: privind mereu peste umar, prezentul ni s-a parut a fi, intotdeauna, mai putin important, superficial, modelabil. Daca citim clasicii nostri, de la Eminescu sau Caragiale la Slavici si Sadoveanu, descoperim o simetrie de conceptie tulburatoare, in ciuda diferentelor de doctrina si de convingere politica: fiecaruia dintre ei sentimentul contemporaneitatii le aparea ca fiind ceva grotesc, sarcastic sau demonetizat, ca un accident minor pe traseul glorios al istoriei. Asemenea lor, putini politicieni romani au avut, cu adevarat, sentimentul acut, responsabil si dureros al prezentului. Pentru marea lor majoritate, prezentul nu era decit o palida epifanie a trecutului, subprodusul degenerat al acestuia, segmentul final, cenusiu, al unei evolutii odinioara marete, glorioase.

- In procesul integrarii europene, istoria
nu joaca un rol decisiv, identitar
Dimpotriva, aspectul inedit care ne provoaca azi este ca, in procesul integrarii europene de acum, istoria joaca doar un rol palid, referential, nu unul decisiv, identitar. Insistenta pe temele trecutului, pe tiparele identitatii ar dezgropa multe securi de razboi in Europa de azi, acutizind inamicitii stinse efemer sau doar suspendate. Integrarea europeana la care asistam se produce pe fondul unui armistitiu istoric prudent, diplomatic, care muta pragmatic accentul pe prezent, pentru a proteja trecutul cu o folie protectoare destul de subtire. In armistitiul diplomatic de acum, domnitorii antiotomani, halebardele vechi, muzeele prafuite si Columna nu mai ajuta la nimic: dimpotriva, e nevoie de performante concrete, legate de prezent, de o perceptie pragmatica, politica a prezentului, nu de nostalgii belicoase, revendicari martiale sau gesturi paseiste.
In acest domeniu stam mai prost decit altii: mentalul colectiv romanesc nu este inca pregatit sa faca tranzitia de la orgoliul martial al trecutului la perceptia contractuala, pragmatica, a prezentului. Nu avem categorii comunitare, nationale pentru a realiza acest transfer, nici scoli sau oameni care sa il accelereze.

Compozitia sociala a Romaniei de azi, in care numarul pensionarilor il covirseste pe acela al angajatilor, sau transhumanta de la oras la sat, pe care o practica saptaminal peste 70% din populatia semicitadinizata a natiei, favorizeaza indirect ecuatiile paseiste, traditionalismul, prudenta sociala si expectativa. Pornind de la aceasta constatare, putem ajunge usor la concluzia – indeajuns de tulburatoare, daca e s-o luam la bani marunti – ca noi fortam integrarea incercind sa ascundem sub pres o ideologie autohtona cvasi-oficiala, pe care Uniunea Europeana a incetat de mult s-o mai sustina. Din anul care vine, dac-o fi sa ne accepte alaturi de ceilalti membri ai Uniunii, e de presupus ca acest decalaj de ideologie ne va da bataile de cap cele mai mari, fiindca multe dintre pretentiile cosmopolite ale Europei vor stirni, la noi, reactii de tip patriotard sau nationalist. Psihologic si comportamental vom adera, dupa toate probabilitatile, in doi timpi, esalonati pe mai multi ani: prima reactie colectiva va fi cea de regresie sau de retractilitate, si abia dupa aceea va veni faza pozitiva, a constructiei afirmative.

- O eventuala integrare va cataliza pirghiile conservatoare ale societatii romanesti
Tinind cont, in acest context, de cea mai puternica tendinta sociala difuza a Europei de azi, care este, in mod paradoxal, alunecarea spre conservatorism, putem prelimina ca o eventuala integrare in ianuarie 2007 va cataliza pirghiile conservatoare ale societatii romanesti, orientindu-le in mod fatidic catre alegerile din 2008, care vor fi dominate de catre partidele autohtonizante. Anul 2007 va fi foarte greu, desi „implementarile“ nu se vor produce de la o zi la alta; cu toate acestea, e de presupus ca Alianta D.A., aflata acum la putere, va absorbi o buna parte din nervozitatile sociale pe care le va genera aderarea, devenind, in perspectiva alegerilor din 2008, victima sigura a tuturor frustrarilor si energiilor negative pe care le genereaza noua situatie europeana a tarii.

Pornind de la aceste premonitii, devine limpede si resortul politic ascuns care intretine multe dintre scandalurile publice din ultimele saptamini, in care sint amestecati de-a valma atit politicieni din Opozitie, cit si protagonisti din sferele Puterii. La baza frictiunilor se afla, in dezacord cu ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, nesiguranta de sine a formatiei care se afla la guvernare, care isi mascheaza propriile sale carente, datorate pe de o parte oamenilor slabi de care dispune si, pe de alta, lipsei de imaginatie politica si de spirit novator, anatemizind isteric un oponent, adica PSD-ul. In termenii psihologiei politice, noi asistam exasperati, in momentul de fata, la un fenomen de obiectivare prin reconversie: o formatie politica slaba, eterogena, aflata in deficit de credibilitate si de resurse pentru a gestiona credibil tara, incearca sa acrediteze o imagine martiala, sufocind spasmodic o victima, incercind sa-i tina capul cit mai mult sub nivelul apei.

Motivul degringoladei Aliantei D.A., care tine, cum aminteam, si de factori imponderabili care urca din carenta de imaginatie (adica, mai pe romaneste spus: de desteptaciune...), se explica printr-o paradigma functionala ale carei oscilatii le-am tot urmarit de la Revolutie incoace. Dupa 1989, in modelul politic autohton au functionat doua formule de concentrare a puterii: cea paternalista, axata in principal in jurul persoanei lui Ion Iliescu, si cea confraterna, care a dat deplorabilul esec din perioada 1996-2000. Simpla analiza a celor doua formule duce la concluzia ca Romania de azi nu dispune inca de instrumentele politice de obiectivare pe care le solicita modelul confratern, dominant azi in Uniunea Europeana. Ne aflam, si in acest domeniu, intr-un decalaj fata de restul tarilor din Europa, care se converteste, citeodata, chiar intr-un handicap structural, greu de surmontat. Intreaga istorie moderna a Romaniei – mai ales cea interbelica, pe care o tot invocam – indica inconsistenta efemerelor formule de confraternitate. Am avansat in istorie cautind mereu protectia simbolica a figurilor paterne: in formule de confraternitate ne simtim nesiguri, neacoperiti, fragili.

Sub acest aspect, decalarea alegerilor prezidentiale de cele parlamentare a fost, poate fara voie, lovitura de gratie pe care si-a administrat-o Alianta D.A. Asa cum s-a vazut si-n ultimele zile, reflexul de aparare al PSD-ului in fata pericolului a fost acela de a se replia spre un model paternalist, unii membri ai partidului – si chiar analisti politici – fiind de parere ca Ion Iliescu reprezinta „solutia“ salvatoare pentru acest moment de criza. Decretindu-l drept anacronic, adica nefunctional, dusmanii ideii au situat persoana inaintea mecanismului, ceea ce poate fi o eroare de analiza. In replierea paternalista la care am asistat in ultimele zile, s-a vazut bine ca mecanismul a fost mai pregnant decit persoana: nu figura zimbitoare, datatoare de siguranta si urcata din trecut a lui Ion Iliescu interesa cu precadere aici, cit planul organizational de refugiu, de rezerva pe care-l aveau la indemina pesedistii.

Alianta D.A. nu dispune de un asemenea spatiu de repliere, pe care l-a pierdut prin promovarea Presedintelui Traian Basescu la Cotroceni. Sentimentul de vulnerabilitate al Aliantei, vizibil peste tot, se explica si prin absenta spatiului de refugiu. Practica politica demonstreaza ca un partid inzestrat cu spatiu de refugiu, care ii ingaduie sa actioneze pe doua niveluri, in functie de necesitatile strategice ale momentului, este intotdeauna mai puternic decit acela care dispune de o singura alternativa. Strategic, un partid se construieste, din start, pe doua paliere, pentru a-i asigura o flexibilitate pragmatica sporita: Alianta D.A. nu are decit „vitrina“, in spatele careia se casca un gol opac, perdant. S-ar putea ca, pe viitor, in absenta unei strategii mai personalizate, aceasta sa fie coaja de banana pe care sa alunece la vale toate sperantele noastre de mai bine pentru urmatorii zece, chiar douazeci de ani.

In ciuda prezumtivei noastre integrari europene la inceputul anului viitor, se poate prelimina ipoteza, sustinuta de fenomenul socio-politic de regresie, ca alegerile din 2008 vor fi dominate de catre persoane, nu de catre idei, programe sau partide. Vor avea cistig de cauza formatiunile politice care vor izbuti sa impuna „locomotive“, capabile sa puna in miscare tot trenul din spate. Paradoxul, in toata aceasta formula de perspectiva destul de funesta, este ca, prin insusi statutul sau de functionare, Alianta D.A. nu poate genera, in viitorul apropiat (cu exceptia, eventual, a Monei Musca), persoane charismatice capabile sa traga dupa ele intreaga garnitura cenusie. Lipsa imaginatiei politice sau a altruismului lucid nu e singura carenta aici: Alianta D.A. nu se poate schimba in primul rind din cauza faptului ca proiectul aderarii europene ii impune sa ramina, in continuare, un partid minimalist.
- Europa „are nevoie de noi“ acum, si nu mai tirziu
Este asa si nu altfel deoarece calitatea viitorului nostru imediat depinde in buna masura de conotatia pe care Uniunea Europeana va dori sa o acorde integrarii prezumtive a Bulgariei si a Romaniei.

Ea poate fi un eveniment sau doar un act de rutina: multe accente vor fi distribuite in functie de privilegierea uneia sau a celeilalte dintre cele doua alternative. Pe moment, minimalismul rutinier domina schema de la Bruxelles sau Strasbourg: o aderare ne-evenimentiala – desi, la noi, artificiile vor incendia palate... – ii va ingadui Europei sa ne accepte prudent, minimalist, cerindu-ne cite ceva si dindu-ne, in schimb, cit mai putin. A treia cale poate fi imaginata doar in cazul unei aminari, care nu e imposibila, ci doar improbabila, dar tot ca extensie a rutinei, nu a „evenimentului“. Europa, insa, „are nevoie de noi“ acum, si nu mai tirziu: motivele sint destul de interesant de urmarit.

- Ceea ce ni se va cere este sa raminem o margine plauzibila
Imaginea pe care responsabilii europeni o au despre voluptatea integrationista a Romaniei se bazeaza pe alte premise decit pe aceea a apatiei sociale pe care incercam sa o analizez aici: statisticile arata ca un procent covirsitor al romanilor doreste aderarea, ceea ce duce la concluzia unei natii viguroase, angajate politic, imaginea fiind confirmata indirect si de vigoarea imprevizibila – uneori, e drept, infractionala – a conationalilor nostri aflati in Occident. In ochii multor parlamentari europeni, noi reprezentam energia vitala a marginii pe care centrul nu o mai are.

Prin votul negativ dat Constitutiei Europene in Franta si Olanda, ideea insasi a unitatii europene a suferit, de la centru, o grava delegitimare. Pentru a contracara acest efect dispersiv, care tinde sa adinceasca prapastia politica de la mijloc, se simte nevoia intaririi marginilor europene, pe simplul motiv ca o reconstructie continentala – daca se va produce – este putin probabil sa iradieze dinspre centru. Or, marginile preliminate – mai ales in cazul Poloniei, care a pus conditii curajoase la aderare – nu au dat rezultatul scontat pina acum. Uniunea Europeana se vede nevoita, asadar, sa-si redefineasca marginile, facindu-le mai prietenoase. Aici intram noi in ecuatie, pentru a ne lua cu asalt conditia, asa cum am facut-o intotdeauna in istorie: de la margine spre interior, fara sa atingem vreodata centrul. Ceea ce ni se va cere, in raspar cu celelalte state central-europene sau baltice deja aderate, este sa raminem o margine plauzibila. Nadajduiesc – cu unele dubii – ca vom fi suficient de intelepti pentru a ne asuma acest rol ingrat.