O punere în context

Fragment din prefaţă

Autor: Radu IOANID | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dosarul de Securitate – o oglindă deformată

Dosarul de Securitate nu este un titlu de nobleţe postcomunist, ci oglinda deformată a persecuţiei întreprinse de un regim comunist prin poliţia sa politică. El reflectă în primul rînd suferinţe şi tragedii trăite de victime în timpul reprimării lor. Adam Michnik trăgea un justificat semnal de alarmă privind citirea şi utilizarea dosarelor de poliţie politică atunci cînd scria: „Nu mă tem de adevăr – mă tem de semiadevărurile poliţieneşti, în fapt nişte minciuni extrem de odioase. Pentru că lumea valorilor şi deciziilor umane văzute prin ochii poliţiei politice este întotdeauna contrafăcută şi diformă. Consider aşadar un scandal moral ca sursa principală a cunoştinţelor despre om să fie, ca în vremea dictaturii comuniste, arhivele serviciilor speciale ale statului totalitar. Este omagiul involuntar şadusţ epocii călăilor, turnătorilor şi laşilor“ (Adam Michnik –Mărturisile unui disident convertit, Editura Polirom, 2009). În acord cu Michnik, Adrian Marino afirma: „Dacă ajungi să caracterizezi un om numai după dosarul lui de Securitate, aceasta este victoria supremă şi definitivă a Securităţii“ (Adrian Marino – Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010).

Într-adevăr, aşa cum scria Mădălin Hodor, în crearea acestor dosare „minciuna şi calomnia nu deranjau, pentru că însuşi regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenţiei se află persoane publice sau personalităţi ale trecutului. În aceste cazuri valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu provenienţa sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creaţia unei poliţii politice şi a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia…“ („Ce nu cuprinde un dosar de Securitate“, în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, CNSAS, Studii, Bucureşti, 2001). Şi totuşi, ca şi în cazul altor dosare de urmărire operativă create de Direcţia Securităţii Statului (DSS), citirea dosarelor lui Dorin Tudoran „…înseamnă recuperarea unei părţi din istoria ultimilor 50 de ani. Din acest punct de vedere, el oferă o «cheie» prin care mecanismele sistemului comunist pot fi înţelese, studiate, discutate… Parte integrantă a efortului Partidului de a-şi realiza programul politic, dosarul reflectă şi punctul de vedere al acestuia… Slujind un sistem pentru care mistificarea devenise o practică, ofiţerul de Securitate nu ezită să mistifice, la rîndul său, realitatea“ (Mădălin Hodor – „Ce nu cuprinde un dosar…“).

Lumea literară şi politică a lui Dorin Tudoran

Născut în 1945 la Timişoara într-o familie de intelectuali, Dorin Tudoran a absolvit în 1968 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. A debutat în 1973 cu volumul de poezii Mic tratat de glorie. Volumul primeşte Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor şi, alături de Ileana Mălăncioiu, Premiul pentru Poezie al CC al UTC, acordat de un juriu condus de Şerban Cioculescu. Hotărîrea juriului a fost schimbată prin decizie politică şi premiul atribuit de juriu lui Dorin Tudoran i-a fost decernat lui Nicolae Dragoş. În 1975 publică volumul Cîntec de trecut Akeronul. În 1977, alte două volume de poezie ale lui Dorin Tudoran primesc Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor, şi anume O zi în natură şi Uneori, plutirea. Între 1974 şi 1982 Tudoran a fost membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor şi în perioada 1978-1982 publică alte trei volume de poezie. În anul 1983 îşi dă demisia din PCR, iar în luna iulie a anului 1985, după ani de disidenţă şi o grevă a foamei de 40 de zile, emigrează în SUA, unde îşi va continua activitatea de publicist. Dintr-un anumit punct de vedere, Dorin Tudoran a avut o traiectorie similară cu cea a lui Adrian Marino: destinul l-a transformat dintr-un literat într-un gînditor politic.

Dorin Tudoran a fost puternic implicat în demascarea plagiatelor întreprinse de Eugen Barbu (cu alte cuvinte, copierea din Paustovski, Ehrenburg şi Malraux) şi de Ion Gheorghe (plagiere după Lao Zi), cazuri grave de furt intelectual. […]

Dorin Tudoran şi Securitatea

Pînă ce alte documente care îl privesc vor fi declasificate, Dorin Tudoran are şapte dosare de urmărire informativă (DUI) create de unităţile interne ale DSS, însumînd 3.084 de pagini, 13 dosare TO (supraveghere telefonică şi înregistrări audio/video), însumînd 6.071 de pagini, şi un dosar CIE, însumînd 77 de pagini. În total DSS a produs 9.862 de pagini privindu-l pe Dorin Tudoran.

Primul plan de măsuri al DSS privindu-l pe Dorin Tudoran, elaborat la 3 august 1980 de UM 0800 SMB (Securitatea Municipiului Bucureşti) şi aprobat de general-locotenent Iulian Vlad, adjunct al ministrului Nicolae Pleşiţă, era contrasemnat de şefii UM 0800, UM 610 (Direcţia I Informaţii Interne, care se ocupa de disidenţi, oponenţi politici etc.), UM 0625 (Direcţia a III-a Contraspionaj Intern) şi UM 0544/ 225 (Centrul de Informaţii Externe/Emigraţie). În consecinţă, majoritatea documentelor din aceste dosare au fost elaborate în ordine numerică descrescătoare de UM 0800, UM 0610, UM 0544 şi UM 0625. De asemenea, în dosarele lui Dorin Tudoran apar masiv documente emise de Unitatea specială S (interceptare a corespondenţei) şi UM 0672 (Unitatea specială de filaj F). Mai apar de asemenea sporadic documente emise de serviciul D (dezinformare) şi UM 0195 (Contraspionaj Extern).

Dosarele de urmărire informativă a lui Dorin Tudoran conţin numele a 34 de informatori cu numele de cod: Dorin, Alexandru, Udrea, Neagoe, Mircea Pop, Dan, Martin, Bratu, Rosetty, Gheorghiu, Argus, Marian, Sanda, Radu Bujor, Crin, George, Lică, Grigoriu Sorin, Garbis, Ileana, Radu, Cornel, Suciu, D.M.I., Relu, Vlad, Leon, Sandu, Galan, Moraru, Edmond, Zaharia şi Zamfir. Informatorii Dorin, Alexandru, Udrea, Neagoe, Mircea Pop şi Dan au fost deconspiraţi de CNSAS drept persoane care au dat informaţii despre Dorin Tudoran, iar informatorul Rosetty a fost deconspirat separat în cazul altor DUI. Majoritatea informatorilor au lucrat cu Direcţia I şi biroul corespunzător din UM 0800 SMB, iar cîţiva dintre ei aparţineau UM 0625 (contraspionaj) sau UM 0544 (spionaj). Cine sînt aceşti informatori? Ei sînt critici literari, scriitori, poeţi, ziarişti, prieteni, cunoştinţe şi vecini ai lui Dorin Tudoran, membri şi nemembri ai PCR, recrutaţi cu şi fără aprobarea forurilor tutelare. Este tristul privilegiu al lui Dorin Tudoran să comenteze asupra lor. Foarte puţini dintre ei au fost deţinuţi politici recrutaţi în închisori prin constrîngere: planul de măsuri al Direcţiei I privind desfăşurarea muncii de securitate în problema „Persoane ostile din sectoarele de presă, radioteleviziune şi poligrafii în anul 1980“ menţiona că „…90 la sută din totalul reţelei şinformativeţ existente a fost creată în perioada anilor 1978-1979“ (CNSAS, Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II: 1967-1989).

Un caz aparte între sursele DSS care îl privesc pe Dorin Tudoran îl constituie Mihai Botez. Bazîndu-se pe mărturia lui Dorin Tudoran, dar şi pe documentele din dosar, cititorul va şti să evalueze rolul lui Mihai Botez în acest caz. Ca şi Silviu Brucan, pînă la proba contrarie şi bazîndu-ne exclusiv pe documentele din dosarul lui Dorin Tudoran, Mihai Botez pare să fi fost o „sursă“ a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcţia I sau cu UM 0800 SMB şi care a dat informaţii DSS „în clar“.

Părerile privind relaţia lui Mihai Botez cu regimul comunist din România diverg profund. În România el este uneori considerat un disident proeminent sau chiar mai mult decît atît: „Mihai Botez este, probabil, cel mai important disident anticomunist din România… a fost un disident de tip Adam Michnik… este un erou al rezistenţei anticomuniste care merită întregul şi, vai, atît de vinovatul nostru respect“ (Nicolae Manolescu, „Cine a fost Mihai Botez“? Lettre Internationale, ediţia română, primăvara 2009; Tudorel Urian, „Singurătatea disidentului de cursă lungă“, România literară, nr. 15, 20 aprilie 2007). Alteori Botez este evaluat drept „un produs“ al DSS: „Despre Mihai Botez, prezentat ca un disident autentic (ba Soljeniţîn al românilor, ba Havel al nostru etc.), ni se servesc nişte gogoşi greu de înghiţit; de la firma de consultanţă Future Impact (inexistentă în anuarele americane!) pînă la cariera sa fictivă de la Universitatea Stanford. Într-o discuţie avută de mine, de faţă cu martori, cu un înalt reprezentant al SRI, acesta a recunoscut, textual: «Mihai Botez a fost produsul de lux al spionajului românesc»“ (Ioan Morar, „Cenzură şi camuflaj“, România literară, nr. 29, 2002).

În SUA, opiniile legate de Mihai Botez în rîndul clasei politice şi al persoanelor cu informaţii solide despre România comunistă nu sînt generoase. În anul 1994, la puţin timp după ce Mihai Botez a fost numit ambasador al României la Washington, fostul membru al Camerei Reprezentanţilor Charles A. Vanik, coautor al Amendamentului Jackson-Vanik (1974), care a interzis relaţiile comerciale normale cu Uniunea Sovietică şi ţările comuniste ce limitau dreptul la emigrare, i-a declarat autorului acestor rînduri cu o duritate fără echivoc: „Domnul ambasador Botez se prezintă ca fost disident, dar noi ştim cine este Domnia Sa în realitate. Să nu ne creadă proşti…“. Mircea Răceanu a comentat în felul următor relaţia lui Mihai Botez cu DSS: „De cîte ori aud făcîndu-se comparaţii între Mihai Botez şi disidenţa lui Saharov sau Havel, zîmbesc. Încă din anii ’70, pe cînd era bursier la Institutul Woodrow Wilson din Washington, colaborarea lui Mihai Botez cu reprezentanţii Securităţii de la Ambasada română nu era un secret pentru diplomaţii români din capitala SUA. Calitatea lui de colaborator mi-a fost reconfirmată, nu o dată, şi în prima jumătate a anilor ’80. În consecinţă, există posibilitatea ca «disidenţa» lui Mihai Botez să se fi făcut cu aprobarea Securităţii“.

Fost locotenent-colonel la UM 0800, Marian Ureche a fost acuzat în 2004 de Mircea Dinescu şi de Marius Oprea că ar fi făcut poliţie politică. „Pentru a proba că a fost un securist cumsecade, Ureche le-a arătat membrilor colegiului CNSAS un volum cu autograf pe care l-a primit de la Mihai Botez, fostul disident. În ce împrejurări a obţinut Ureche un autograf de la Mihai Botez nu se ştie deocamdată…“ (Cristian Teodorescu, „Cei doi Marian Ureche“, revista 22, 24 martie 2004).

Dosarul lui Dorin Tudoran lămureşte acest mister. Dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin 15 informări datate 1982-1985 provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef-adjunct al UM 0800. Dintre aceste informări, opt sînt „semnate“ Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una este semnată şi datată olograf, iar restul sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez. De la raport la raport, conştiinţa sursei se degradează treptat, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) dispărînd în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti. În sfîrşit, afirmaţia lui Botez de la 2 februarie 1983 despre sine: „Colind ambasadele străine din Bucureşti şi frecventez diplomaţi de circa 15 ani“, existentă în dosarul lui Dorin Tudoran, sugerează că el avea o relaţie veche cu cel puţin două dintre direcţiile DSS (contraspionaj şi spionaj). Cert este că în perioada respectivă Botez era urmărit informativ (DUI) şi avea dificultăţi în a obţine paşaport pentru a călători în străinătate: cînd, în februarie 1982, Alexander Haig, secretar de stat al SUA, a fost primit de Ceauşescu, el a intervenit pentru a li se acorda paşapoarte lui Mihai Botez şi Silviu Brucan, cărora nu li se permitea să participe la conferinţe internaţionale (Mircea Răceanu, Istoria clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile româno-americane).

În dosarul lui Dorin Tudoran apar şi „persoanele de încredere“ ale DSS din presă şi cultură, cum a fost T.B. de la Luceafărul. Contacte oficiale ale Securităţii, ele au avut un rol cel puţin la fel de important ca acela al informatorilor, surselor şi rezidenţilor DSS, acţionînd fără a avea neapărat un angajament scris. Numărîndu-se printre persoanele care conduceau instituţiile respective, de ele depindea în mod direct aplicarea indicaţiilor DSS Securităţii.

Dorin Tudoran a fost în mod clar o prioritate pentru DSS. În programul de măsuri al Direcţiei I pe anul 1980, avînd titlul „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din sectoarele de artă şi cultură“, cazul „Tudorache“ (nume de cod DUI pentru Dorin Tudoran) este cap de listă şi o prioritate pentru UM 0800 IMB (Inspectoratul Municipiului Bucureşti) Securitate (CNSAS, Securitatea. Structuri-cadre, obiective şi metode, vol. II: 1967-1989). În 1981 „Planul de măsuri pe anul 1981 în problema «Activitatea duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din sectoarele de artă şi cultură»“ al UM 0610 (Direcţia I) prevedea, la capitolul „urmărire informativă“, „neutralizarea activităţii ostile a scriitorului «Tudorache» împreună cu UM 0544 şi IMB Securitate, vizat de postul de radio Europa Liberă pentru a fi folosit în scopul creării unui grup disident în România“. La 6 aprilie 1981 un raport strict secret al DSS menţiona că versificatorul de serviciu al familiei Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor, cerea măsuri împotriva scriitorilor Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Dorin Tudoran, Ion Caraion şi Mircea Dinescu, consideraţi de el „duşmani şi trădători de ţară“. O notă a UM 0544 din 14 octombrie 1981 referitoare la „acţiuni ale Europei Libere şi CIA privind stimularea activităţii de disidenţă în R.S. România“ menţiona că lui Dorin Tudoran i se acordă „o atenţie specială…“. Conform rapoartelor UM 0610, aceeaşi situaţie prioritară în ceea ce îl priveşte pe Dorin Tudoran se menţinea în 1982.

Încă din 1977, Dorin Tudoran se afla în atenţia DSS din cauza „spiritului de frondă“ adoptat de el la Conferinţa Naţională a Scriitorilor. În anul 1978, un raport al UM 0800 reclama faptul că într-un articol refuzat de Luceafărul Tudoran arăta că „tinerii scriitori sînt o generaţie laşă, uşor de cumpărat cu funcţii şi bani“. De asemenea, raportul menţiona poziţia critică a lui Tudoran faţă de Adrian Păunescu la Colocviul Naţional de Poezie. „Luînd ca pretext existenţa de-a lungul veacurilor a linguşitorilor la diverse curţi împărăteşti, [Tudoran] descrie în mod ironic activitatea şi comportarea poetului Adrian Păunescu, concluzionînd că acesta reuşeşte să aibă o influenţă nefastă asupra celor care îl sprijină.“ Raportul mai menţiona următoarele afirmaţii ale lui Dorin Tudoran ca provocatoare de interpretări politice grave: „La noi se îngăduie prea mult lichelelor… poezia patriotică este talanga la gîtul adevăratei poezii… nu avem nevoie de conştiinţe în curs de dezvoltare…“. Un raport al informatorului Alexandru menţiona că Dorin Tudoran l-a caracterizat la Colocviul Naţional de Poezie pe Adrian Păunescu drept „lichea“, iar raportul informatoarei Sanda menţiona că Tudoran „s-a dedat la atacuri grave la adresa conducerii de partid şi de stat“.

Conform unor note trimise generalului Iulian Vlad, la 6 mai 1980, Dorin Tudoran declara în şedinţa Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor, după ce afirma că era normal ca Eugen Florescu să spună despre el că ar fi „un scandalagiu“ pentru că scriitorii s-au obişnuit în România fie umiliţi şi să stea „în genunchi“: „Eu simt pe pielea mea, pe pielea familiei mele, începînd de la cozile la care stau… că trăim dintr-un anumit punct de vedere iarăşi nişte ani pe care s-ar putea cu mare tristeţe şi cu mare curaj să-i numesc peste 15 ani nişte ani obsedanţi. Există, după mine, o grijă absolut indecentă faţă de hoţi, faţă de oameni care ne fac pe toţi de rîs. Nu pot să înţeleg cum secţia de presă a Comitetului Central poate să stea nepăsătoare, punînd în fruntea unei reviste un om ca Eugen Barbu, care, după ce a făcut ceea ce a făcut, continuă să dea lecţii de bună purtare… Nu înţeleg cum se poate ca… Adrian Păunescu… omul care a dinamizat acel grup care, printre altele, a apărat şi plagiatul tovarăşului Eugen Barbu… îl acuză pe Eugen Barbu de plagiat… Vreau să vă spun că îmi este ruşine cînd văd în grupul de ziarişti din spatele preşedintelui Nicolae Ceauşescu un om care o fost prins furînd la ziarul «România Liberă». Este vorba de Corneliu Vadim [Tudor], mutat de acolo pentru furt la «Săptămîna», trimis bursier la Viena; un hoţ trimite alt hoţ la Viena“. Conform informatorului Neagoe (Dan Zamfirescu), Paul Anghel, unul dintre liderii grupului ultranaţionalist şi protocronist, s-a panicat ca urmare a acestei şedinţe. El îi relata informatorului că „şedinţa a avut ca principal obiectiv atacarea, descalificarea şi compromiterea şefului secţiei de presă a CC Eugen Florescu, atacul fiind deschis de Nicolae Manolescu… Dar el [atacul – n.n.] a culminat, deviind, în atacarea de către Dorin Tudoran a însăşi situaţiei actuale… Paul Anghel socoteşte că în prezent, sub directa oblăduire a lui G. Macovescu şi cu concursul lui Jebeleanu şi Bogza, dar avînd fire mult mai înalte, se urmăreşte lichidarea lui Eugen Florescu… În al doilea rînd, el [Paul Anghel – n.n.] prevede că se pregăteşte un nou «caz Goma» prin Dorin Tudoran“.

Treptat, discursul lui Dorin Tudoran se radicaliza. La 3 septembrie 1981, informatorul Martin îi raporta maiorului Oprişor Oniţiu că, „în această «luptă» împotriva «legionarilor» din literatura română (clasificaţi [sic] într-un grup din care fac parte E. Barbu, Lăncrănjan etc.), Tudoran a încercat să atragă mai mulţi dintre literaţii tineri, pe care doreşte să-i capaciteze în scopul scrierii diferitelor articole şi luări de poziţie împotriva acelor «legionari»“. La 16 iulie 1981 o notă a DSS informa că Tudoran considera că situaţia „este jalnică în România, începînd cu nervii pe care-i faci în transportul în comun şi pînă la calvarul hranei zilnice“. Nota aprecia că Tudoran „a stat de vorbă cu toate categoriile de oameni din ţara şi că a înţeles că trebuie luptat“. La 11 decembrie 1981, o notă a UM 0800 raporta că „...Dorin Tudoran şi Dan Deşliu apreciază situaţia din ţara noastră dezastruoasă, comparînd-o cu un butoi de pulbere care ar fi gata să explodeze“. În ciuda risipei de mijloace umane şi tehnice folosite în cazul Tudoran, DSS lucra cu rateuri evidente. În februarie 1982, într-o notă adresată generalului Alexie, şef al UM 0625, Direcţia a III-a Contraspionaj, generalul Iulian Vlad, secretar de stat la Ministerul de Interne răspunzînd de DSS (aripa internă exclusiv CIE), îşi muştruluia subordonaţii, considerînd că în urmărirea lui Dorin Tudoran „modul în care s-a asigurat pînă în prezent urmărirea informativă nu a fost pe deplin corespunzător, posibilităţile de informare nu au fost bine valorificate, schimbul de informaţii [între unităţile DSS] a fost defectuos“.

La 20 ianuarie 1982, o notă a UM 0800 raporta că „scriitorii Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran consideră că «echipa aceasta de zgomote şi pistolari» de la Luceafărul şi Săptămîna, susţinută de un activist de la secţia de propagandă, pregăteşte climatul ideologic pentru viitoarea plenară a CC al PCR, cînd… va fi reintrodusă cenzura…“. La 20 martie 1982, Dorin Tudoran şi-a depus carnetul de partid, în semn de protest împotriva unei organizaţii „care ar duce o politică de distrugere treptată a culturii şi economiei naţionale“, iar la 13 octombrie, în acelaşi an, generalul Iulian Vlad şi generalul Nicolae Pleşiţă (adjunct al ministrului de Interne şi şef al UM 0544/CIE) aprobau un plan de măsuri care îl privea şi în care se menţiona că Tudoran protesta împotriva reintroducerii cenzurii şi a „«practicării» pe scară înaltă a traficului de influenţă“. La 8 aprilie 1983, un nou plan de măsuri semnat de generalii Aron Bordea (UM 0610) şi Gheorghe Dănescu (UM 0800), privindu-l pe Dorin Tudoran era din nou criticat de generalul Iulian Vlad, care cerea „stingerea efectelor publicităţii externe în jurul cazului [şi] prevenirea creării unui disident“. Iulian Vlad adăuga în ordinul său: „Mai reanalizaţi o dată toate «revendicările» lui «Tudorache», vedeţi dacă sînt reale sau imaginare, ce implicaţii presupune satisfacerea lor din punct de vedere legal…“. Vlad încheia nota sa către generalii Bordea şi Dănescu cu un avertisment cerînd izolarea eficientă a lui Tudoran: „Dacă şi de acum încolo mai reuşeşte să aibă legături cu exteriorul înseamnă că nu se execută ordinele ce le-aţi primit, iar angajamentele asumate de unităţile dv. în caz sînt formale“. În luna august a anului 1983 generalul Vlad atrăgea din nou atenţia generalilor Bordea şi Dănescu asupra necesităţii de a-l izola eficient pe Tudoran în coordonare cu UM 0544 (CIE). O notă aproape identică le adresa generalul Vlad încă o dată generalilor Bordea, Alexie şi Dănescu la 3 iulie 1984, reproşîndu-le că nu sînt capabili să-l izoleze pe Tudoran de persoane din exterior şi cerîndu-le „măsurile cele mai calificate şi eficiente“ în acest sens. La începutul lunii noiembrie a anului 1984, Dorin Tudoran a primit două scrisori anonime prin care era ameninţat cu moartea, una din ele referindu-se la soarta preotului polonez asasinat Jerzy Popieluszko. Conform unei discuţii între Mihai Botez şi locotenent-colonelul Marian Ureche, Tudoran bănuia în acest caz persoane din anturajul lui Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau pe ofiţeri ai DSS.

La 25 martie 1985, a avut loc, în prezenţa lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, o discuţie între Dorin Tudoran şi Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda al Comitetului municipal PCR Bucureşti. Tudoran i-a comunicat lui Croitoru, între altele: „Nu mă luaţi drept prost. Vă este teamă de scriitori? Scriitorii nu vă fac nici un rău, umblăm în genunchi, spunem că este bine… Tovarăşul Burtică, cînd a avut o altă părere a fost înlăturat… Cu mine nu puteţi face treabă din moment ce eu vă spun că ceea ce se întîmplă aici este un dezastru… Credeţi că, dacă la 17 martie se făceau alegeri libere, dumneavoastră cîştigaţi aceste alegeri?... Ce fel de legalitate este aceasta cînd securitatea îşi face de cap în această ţară a nimănui? Dumneavoastră ştiţi că se amputează creere, că se fac injecţii cu insulină şi alte substanţe unor oameni ca mine, cu alte convingeri şi îi aduc în stare de obiecte?“. În primăvara anului 1985, Dorin Tudoran a fost chemat în repetate rînduri la procuratură, ameninţat de procurorul-şef adjunct Horia Nelega că va fi încadrat la categoria „parazitism“ şi şantajat cu posibilitatea de a fi „deflorat în prima jumătate de oră“ de detenţie. După ce Dorin Tudoran a făcut o grevă a foamei de 40 de zile, DSS a aprobat emigrarea lui, el părăsind România la 24 iulie 1985. Plecarea sa din ţara a avut loc doar după ce Robert Dole, preşedintele majorităţii republicane din Senatul SUA, a intervenit în persoană la Nicolae Ceauşescu pentru emigrarea sa şi a lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ceauşescu aprobînd aceste emigrări „…cînd a apărut pericolul ca… Senatul să recomande respingerea recomandării preşedintelui SUA de prelungire a clauzei pentru România“ (Mircea Rãceanu, Istoria clauzei naţiunii celei mai favorizate în relaţiile româno-americane) […]

Epilog

Povestea lui Dorin Tudoran s-a terminat cu bine. Ajuns în Statele Unite, a reuşit să lanseze şi să conducă trei publicaţii apreciate – Agora, Meridian şi Democracy at Large. El a fost primul scriitor român care a fost membru în Comitetul Executiv al unui Centru PEN Club, alături de nume ca Czeslaw Milos şi Vasili Aksionov; a conferenţiat în peste 50 de universităţi americane şi occidentale; a lucrat cîţiva ani ca ziarist la Vocea Americii; a devenit un expert în domeniul dezvoltării internaţionale şi unul dintre cei patru membri ai echipei executive a unei organizaţii nonguvernamentale care a desfăşurat programe de sprijinire a reformelor democratice în 120 de ţări ale lumii. De experienţa lui politică a profitat mult mai mult ţara sa de adopţie decît patria al cărei fiu a continuat să se considere şi care nu l-a agreat. După 1989, a deţinut rubrici permanente în reviste şi ziare de mare tiraj din România. În ianuarie 2010, i s-a acordat cea mai înaltă distincţie la care poate aspira un poet în România – Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia. În ciuda suferinţelor îndurate, Tudoran nu se doreşte a fi vîrful de lance al lustraţiei anticomuniste întîrziate, declamatorie şi deocamdată fără efect din România. El nu deţine decoraţii ale statului român postcomunist.

Nicolae Ceauşescu a fost executat cu o rafală de AKM 47 în ziua de Crăciun a anului 1989. După cîţiva ani de închisoare, Dumitru Popescu şi-a scris în tihnă memoriile, care nu exprimă nici o umbră de regret şi care justifică acţiunile sale de distrugere a culturii române. Eugen Florescu a decedat în 2009 în SUA, după o consecventă carieră postcomunistă în PSM şi PRM. Adrian Păunescu a avut o lungă carieră de senator PSM şi PSD, fiind considerat de mulţi români cel mai important poet al ţării. El continuă să publice articole şovine şi negaţioniste în Flacăra lui Păunescu. Mihai Ungheanu, care a decedat în anul 2009, a fost senator PRM şi membru al comisiilor Senatului unde el avea expertiză, şi anume în comisiile pentru „drepturile omului, culte şi minorităţi“ şi pentru „cultură, artă şi mijloace de informare în masă“. Marian Ureche, locotenent-colonel la UM 0800, care a coordonat în timpul lui Ceauşescu şi dosarele DUI ale unor intelectuali apropiaţi de Ion Iliescu, a devenit după 1989 general, iar în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu a fost şef al SIPA (Serviciul independent pentru protecţie şi anticorupţie din Ministerul Justiţiei). Maiorul Vasile Maieran, şef serviciu la UM 0800, a fost transferat în 1986 la UM 0544 (CIE), unde s-a ocupat de postul de radio Europa Liberă. El a fost avansat la gradul de general SIE de preşedintele Emil Constantinescu. Colonelul Ilie Merce, care la începutul anilor ’80 s-a ocupat la Direcţia I a DSS de „sectorul artă-cultură“, a fost găsit de Revoluţia din 1989 la Buzău, unde, în noaptea de 21-22 decembrie, ca şef al direcţiei DSS judeţene, l-a arestat pe disidentul Gabriel Andreescu. După 1989 a devenit membru al Parlamentului României din partea PRM, activînd în „Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii“. Informatorii Dorin şi Dan au ajuns directori ai unor posturi de radio occidentale guvernamentale, contribuind la răspîndirea valorilor democratice în România. Mihai Botez a fost în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu ambasador al României la ONU (1992-1994) şi la Washington (1994-1995), unde a reprezentat aşa-numitul guvern al „patrulaterului roşu“ al lui Nicolae Văcăroiu (alianţa PDSR, PRM, PUNR şi PSM). Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, a fost timp de mai multe legislaturi senator. El a fost decorat de preşedintele Ion Iliescu cu Steaua României, cea mai înaltă distincţie a statului român, şi din anul 2009 reprezintă, ca deputat, România în Parlamentul European.

––––––––––––––––

Această prefaţă a fost scrisă şi publicată de autor exclusiv în calitatea sa privată. Conţinutul prefeţei nu are legătură cu funcţia deţinută de autor şi nu reflectă opiniile vreunei instituţii sau organizaţii la care acesta este afiliat.