OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- O revista academica si polemica
Pentru cititorul profesionist, volumele III-IV (2004) ale revistei de specialitate Limba si Literatura ofera studii de limba romana si literatura comparata, analize de text, o autobiografie a lui Petrache Poenaru, didactica moderna si o suita de recenzii. Din punctul nostru de vedere, sumarul tematic e prea compozit. Poate o revista de tipul celei de istorie literara din Franta ar fi mai nimerita, lasind limba si didactica in seama altor publicatii de specialitate. Alexandru Niculescu, profesor la Universitatea din Udine, raspunde frustrarilor lui Emil Cioran din Schimbarea la fata a Romaniei („o suma de prapastii“, pentru a-l cita pe Mihai Sora, recent intervievat de Ovidiu Simonca in revista noastra). „Spre deosebire de «persanii» lui Montesquieu, care si-au conservat integral alteritatea (fata de Occident), intrebarea Comment peut-on être Roumain? a lui Emil Cioran nu s-ar fi putut formula daca limba si cultura romanilor nu s-ar fi gasit bine integrate chiar atunci cind el isi scria Schimbarea la fata... si deplingea in Hotel Racine faptul ca nici o coroana de onoare nu a premiat o «frunte valaha» in Europa «dinauntru», mai ales in Franta, la Paris si in Italia.

Oare nu atunci – in anii ’30-’40 ai secolului trecut – erau la Paris Iorga si Brancusi? Oare nu luase, cu decenii in urma, premiul «Gintei latine» Vasile Alecsandri? Si alti oameni de stiinta care au avut inovatii importante in Occident, precum Mattila Ghica sau N. Paulescu.“ E drept, dar nu lipsa recunoasterii internationale a unor personalitati de origine romana o deplinge Cioran (cita lume stie ca Andy Warhol s-a nascut slovac?), ci a majoratului culturii romane. Ce-i drept, revolta eseistului e teribilista, adica minora. Obsesia nationalista a lui Cioran n-a putut fi inlaturata decit in momentul in care chiar el si-a dat seama ca nu apartenenta mai mult sau mai putin fantasmata la un pamint (eventual stropit cu singe stramosesc) conteaza in afirmarea unei natiuni, ci competentele „manageriale“ ale comunitatii.

- Ciudate discrepante in Dictionarul general al literaturii romane
Numarul pe aprilie al revistei Idei in dialog gazduieste o cronica despre Dictionarul general al literaturii romane, semnata de Dan C. Mihailescu, in care gasim, sustinute prin lungi citate, o serie de obiectii cit se poate de pertinente la adresa primelor doua volume ale dictionarului coordonat de Eugen Simion. Plecind de la nedumerirea fata de scoaterea unor pasaje din contributiile sale la monumentalul dictionar, criticul analizeaza, de fapt, „principiile, practicile si, in cele din urma, (…) specificul unei parti substantiale din Dictionar“. Din demonstratia lui reiese limpede ca lucrarea, cu declarat specific academic, e plina de parti pris-uri, de favoritisme, de criterii care functioneaza discriminatoriu, sub o „nevazuta mina cu sublerul“, care ordoneaza, selecteaza, ajusteaza dupa bunul si de neintelesul ei plac. Dupa astfel de criterii, ne semnaleaza Dan C. Mihailescu, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca n-au ce cauta in Dictionar, pe motiv ca nu sint altceva decit „niste speaker-i de radio“, in schimb au loc in exhaustivul dictionar Constantin T. Belimace sau Bogdan Pitesti. Si lista ciudatelor discrepante continua: Nicolae Barna ii acorda doua pagini lui Daniel Cristea-Enache, „adica atita cit i se da lui Ioan Petru Culianu, autorul a zeci de volume, sau mai mult decit dublu decit au Nicolae Densusianu, Lucia Demetrius, Virgil Duda, Daniel Dimitriu“. Si, cu aceeasi uimire, criticul observa ca „spatiul acordat de Nicolae Barna lui Paul Daian este de-a dreptul naucitor. E aproape cit Cezar Baltag. Si tot via N. B. i se aloca Ancai Delia Comaneanu mai mult decit Denisei Comanescu, decit Ioanei Dinulescu, decit Ioanei Craciunescu…“.

Exemplele vorbesc de la sine si comentariile sint, drept urmare, inutile. Finalul articolului, insa, nu uita sa precizeze, diplomatic, ca observatiile mai sus-amintite sint facute pe fondul unui „profund respect fata de aceasta, repet, extraordinara reusita colectiva“.
De citit in acelasi numar eseul lui Ioan Stanomir pe marginea a doua carti esentiale pentru reevaluarea literaturii romane in comunism, Sanda Cordos: Literatura intre revolutie si reactiune. Problema crizei in literatura rusa si romana si Eugen Negrici: Literatura romana sub comunism (Poezia si Proza). Concluziile lui Stanomir subliniaza valoarea celor doua lucrari: „Cartile Sandei Cordos si ale lui Eugen Negrici marcheaza o data si propun o invitatie la reflectie metodologica: sfirsitul lecturii poate fi punctul de articulare a unor interogatii din ecuatia carora investigarea relatiei dintre scriitor si raul secolului nu mai poate fi absenta“.

Din comentariul facut de Andrei Taranu cartii lui Tom Gallagher, Furtul unei natiuni. Romania de la comunism incoace, aflam ca volumul „reprezinta, fara nici un dubiu, o oglinda destul de fidela a modului in care este perceputa Romania in spatiul academic occidental“.
Un eseu doct (Intre stat si sat: de cite feluri este Romania?) scrie Daniel Barbu despre politicile guvernamentale care sectioneaza si creeaza tensiuni intre doua tipuri de Romanii aparent opuse: „o Romanie europeana, relativ dezvoltata si capabila sa distinga intre programele si orientarile politice“ si una a „agriculturii de subzistenta, apartinind Lumii a treia si aflata in captivitatea electorala a PSD“. Paradigma „stat-sat“ e cea care pare sa configureze identitatea actuala a Romaniei, ca si constructie politica, desi mitul poporanist al satului-comunitate nu mai prinde in postcomunism: „Romaniei politice nu i se poate atribui astazi un fel anume de a fi, pentru ca, spre deosebire de vesnicia nationala, cetatenia democratica nu s-a nascut la sat“.

- Simbolul duplicitatii si al mitocaniei?
Tinarul poet Bogdan Perdivara, moderator al cenaclului de literatura Prometheus, publica in numarul de luni 25 aprilie al Cotidianului o ancheta taioasa despre rolul actual al Uniunii Scriitorilor din Romania, institutie veche si, pare-se, tot mai putin adecvata realitatii literare postdecembriste. Insusi presedintele USR, Eugen Uricaru, recunoaste ca „a fi membru in Uniune nu garanteaza si valoarea scriitorului“, opinie care, insa, nu are urmari in activitatea institutiei, acolo unde membrii-prieteni se lauda intre ei, in propriile revistele, acreditindu-si unul altuia valoarea in ochii unui tot mai apatic public (spre exemplu, domnul Horia Garbea si domnul Alex. Stefanescu s-au gratulat reciproc, in urma cu vreo doua luni, intr-un supliment cultural azi suspendat).

Pe de alta parte, opiniile tinerilor scriitori Florin Lazarescu, Ionut Chiva si Claudiu Komartin, radicale („USR este simbolul duplicitatii si al mitocaniei“, se infurie Claudiu Komartin, despre care stim, totusi, ca s-a lasat, mai an, sustinut de respectiva institutie), sint temperate de un alt tinar critic, Andrei Terian: „O solutie viabila mi se pare renuntarea la pretentiile Uniunii de a-si stabili o scara de valori proprie (prin mecanismul premiilor) si, totodata, limitarea sferei sale la o activitate pur sindicala“.
Uniunea Scriitorilor nu trebuie neaparat sa dispara prin extirpare. O data cu crearea unor institutii culturale alternative, ca de pilda marile edituri, ea va muri de moarte buna. Pe de alta parte, opiniile lui Nicolae Manolescu si Nicolae Breban despre activitatea Uniunii sub conducerea lui Eugen Uricaru nu trebuie luate ad litteram, caci ambii au fost sau se afla in explicita sau implicita concurenta cu actualul presedinte al USR. Atunci cind, de pilda, Nicolae Breban afirma ca scriitorii nu au bani nu se refera, desigur, la propria persoana, cum nu se refera nici atunci cind considera ca „80% dintre membrii Uniunii sint impostori“. Credem ca Uniunea va functiona bine atunci cind va putea impune niste nume pe piata, va putea afirma valoarea si elimina impostura si va renunta la ideea ca sindicatul scriitorilor este un grup de prieteni saritori.

- Doamna Jourdain, redactor la ziar
Noul supliment cultural al noului Adevarul are aceeasi formula grafica, dar o alta redactie. In varianta Marius Vasileanu-Iulia Argint-Nina Vasile (carora li se adauga citiva dintre vechii redactori si colaboratori), Adevarul literar si artistic este mult mai contestabil decit „pe vremea“ lui Cristian Tudor Popescu. Carmen Chivu si Mihai Albu semneaza o prezentare a ciudateniilor spicuite in dosarele de Securitate. Bogdan-Alexandru Stanescu, in postura de cronicar al revistei (ceea ce e foarte bine pentru revista, altminteri), scrie despre al doilea volum de poeme al poetului bistritean Dan Coman, iar Cristina Rusiecki despre ultima premiera de la Bulandra, Sase personaje in cautarea unui autor, in regia lui Liviu Ciulei. Toate bune si frumoase, daca nu am fi avut curiozitatea sa aruncam o privire peste „revista revistelor culturale“ alcatuita de poeta Nina Vasile. Titlul rubricii: Intre cultura si arta (oare pentru ce ar mai fi loc, ne intrebam?). Atentie la aceasta a doua fraza a grupajului: „aflam ca filmul romanesc «s-a rupt» in itele unor institutii falimentare care, evident (!, n.n.), agonizeaza, blocind fonduri prost folosite in realizari cinematografice care nu justifica neaparat finantarea“.
Daca n-ati inteles, sa recapitulam: filmul romanesc sufera de pe urma unor institutii falimentare care agonizeaza blocind fonduri prost folosite. Fondurile sint folosite pentru realizarea de proiecte care nu justifica neaparat (ci, cum ar veni, numai la o adica) finantarea.

Acum e clar, nu-i asa?
Mai departe aflam (la rindu-ne) ca volumul lui Mircea Cartarescu De ce iubim femeile este „un corespondent palid“ al romanelor lui Arturo Perez Réverte, dar raminem blocati in itele unei alte fraze pierdute la orizont: „Interesul pentru cultura «marginala»/«periferica» (oare nu-i acelasi lucru?, n.n.) este, spunem noi, un semnal de decrispare a receptarii vietii culturale (si romanesti) si cred ca, spre deosebire de Andrei Serban, pentru care «in cultura nu poate exista democratie», noi vom spune ferm ca da, nu insa si in arta – ca si creatie – altfel de ce ar mai fi plecat din Romania comunista ca sa-si poata afirma talentul unic in democratia americana?!“. Cu fruntea incinsa, ne este greu sa raspundem la intrebare, intrucit nu stim nici cine o pune („noi“, sau „eu“ din cred ca), nici cum arta ar putea fi altceva decit creatie si nici, in definitiv, ce are democratia in cultura sau arta cu Romania comunista. Lansata, Nina Vasile aluneca mai departe: „De aceea si arta «din fata televizorului» exprima o postura culturala existenta, chiar daca nu aderam la ea“. Dixit! Ar fi inutil sa intrebam poeta cum putem defini arta din fata televizorului, cum indraznesc sa existe postúri culturale la care ea sa nu adere sau, pur si simplu, ce sens au operatorii logici in constructia unei fraze. Nu o intrebam nici cum poate exista „in jurul“ lui Patapievici un „grup nucleu“. Ci: nu crede poeta ca poate nu e omul potrivit pentru a se exprima in proza?