OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am crezut că versul imens al lui Ioan Es. Pop îmi va mai fi atît de aproape.

La Chesinţ, undeva între Lipova şi Arad, un poet român trăieşte pentru a scrie. Alături are o femeie cu 14 ani mai tînără şi o minunăţie de fată de un an.

La 18 ani a fugit de-acasă, abandonînd şcoala. Mama îi murise într-un accident de maşină, iar tatăl şi-ar fi dorit să-l facă securist. La mănăstirea în care s-a refugiat, a învăţat să joace barbut. Apoi, s-a angajat cioban. În tot acest timp a citit: Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Truman Capote, Alex Tocilescu, Charles Dickens, Vladimir Makanin, John Fante, Musil...

În 2003, îi apare la Arad o plachetă de versuri ISBN-izată. Peste încă doi, o editură de „poezie“ îl publică în colecţia „Debut“. Fără contract şi fără să se preocupe dacă, mai apoi ,autorul are măcar bani de-ntors acasă. Nimic nou sub soare, alţii au primit şi lauri pentru astfel de cărţi-fantomă intrate-n CV-urile cu care fac turul Europei în calitate de autori ai generaţiei aşteptate.

În 2008, ICR New York îl invită la o lectură. Viza nu i se aprobă. Pentru un fost crescător de iepuri, cu dantura vraişte şi fără „familie“, părea, probabil, suspect.

Altfel, nu-i arde să publice. Ştie ce-nseamnă să ai răbdare şi crede în memorie. A lucrurilor şi a oamenilor.

Pe cînd era doar un provincial, un complexat şi-un beţiv, o fotogenică vedetă a generaţiei, manualizată şi suspect academizată, nu dădea nici doi bani pe el. Nu catadicsea nici măcar să-i răspundă la salut. După „debutul“ bucureştean, l-a luat în braţe, scandalizat că nu i s-a acordat (în 2005!) Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Opera Prima. Sigur că scandările calculate ale noii galerii nu l-au ajutat nici cît o chiftea stricată aruncată la derută din tribună. Jocurile păreau făcute.

Nicicînd versul teribil al lui Pop nu mi-a sunat mai familiar decît în preajma lui Sergiu. La o masă, cu multe sticle de bere goale, pălăvrăgind despre lucrurile acelea simple care ne depăşesc. Fuck off! Intră ultimul album Metallica, o repriză de FIFA 2009. Şi-apoi a noua de Beethoven. „Aici viaţa se bea şi moartea se uită.“ Pur şi simplu, o bucurie.

Nu sînt aşa de retras cum aş fi vrut să fiu... Mă gîndesc că într-o cameră cu pereţi foarte albi, cu ţigări, cu „apă“, eşti destul de eficient. Mai trece un tractor, un ATV, un moped şi, fără îndoială, la un kilometru distanţă, natura îşi vede de treaba ei, înmugureşte, înverzeşte... Mi-am dat seama că trebuie să mă simt bine – asta e! Trăiesc într-un sat cu 1.200 de locuitori, buni, răi, chipeşi, atletici, nişte adevăraţi vînători de capete.

De cînd şi cine te-a botezat Khasis?

V. Leac. Se întîmpla acum vreo 3-4 ani, cred că la „Atlantic“, un bar foarte fain din Arad. Îi spusesem că numele grecesc al familiei a fost Kasis. V. Leac a mai adăugat o literă şi a ieşit... Khasis.

33 de ani e o vîrstă „periculoasă“ pentru poezie?

Cînd ai început să „devii“ scriitor?

Eşti un scriitor profesionist şi, totuşi, nu scrii pentru bani, chiar eşti total străin de jocurile literare.

N-am scris niciodată pentru bani, după cum niciodată nu am iubit condiţionat, adică să fiu părăsit după aceea şi să am un subiect. Îi admir pe Lazurca, pe Leac, pe Măduţa pentru dezinteres. Nu există interes în a face literatură. Fac din drag. Asta le place şi asta contează.

Crezi că va urma şi etapa în care banii te vor interesa?

Urmează. Intervin complicaţiile cu banii. Foamea e cea mai urîtă. Cînd unui om îi este foame, este în stare să facă orice. Mi-am făcut şi supă de slănină sau supă de piersici, ştiu ce vorbesc.

Ţi-e frică de faptul că-ţi va veni rîndul să scrii pentru bani?

Crezi că vei reuşi să scrii ceea ce vrei, dincolo de problema banilor?

O să reuşesc. Cînd ascult Recviemul lui Mozart, mă las de scris. De un an îl tot ascult. Dar scrisul vine din plăcere. Şi-o să scriu din ambiţie. O să scriu pînă o să crăp. Pentru că-mi place, pentru că-s nebun după scris. Mă simt liber în momentul în care scriu. Femeia o să fie geloasă, dar asta e.

V. Leac, ai spus-o în multe rînduri, e „leacul“ tău. Un prieten „celebru“, mare şi viu, ca un „animal“, care are grijă de tine. De cînd vă ştiţi?

De vreo 10 ani. Ne-am întîlnit la cenaclul din Arad, singurul cenaclu în care am citit cu emoţie. Acolo ne-am împrietenit. Mi-a sugerat să scriu un poem epic, „doar am ce povesti, nu?“. Lui V. Leac ar trebui să-i mulţumesc 36 de ani pentru „micile“ ajutoare, pentru grija fraternă pe care mi-a purtat-o, pentru prietenie. Cărţile pe care le-am primit de la el sau discuţiile de pe Romanilor, purtate în spatele unui garaj, mi-au deschis mintea, am început să scriu mai relaxat.

Cu ce te-a schimbat „Celebrul animal“?

Am învăţat să citesc. Păcat că n-am învăţat să vorbesc, aveam de la cine.

Ar fi trebuit să ajungi la New York, dar n-ai căpătat viză, americanii nefiind siguri că o persoană care creşte iepuri se va întoarce înapoi. Ce nume au iepurii tăi?

În 2005, la doi ani după ce ai publicat la Arad o plachetă cu ISBN, Editura Vinea te-a aruncat în lumea literară în colecţia „Debut“. Ce s-a schimbat în tine după publicarea cărţii de la Vinea? Ai fost mulţumit de cum ţi-a ieşit cartea? Ai primit drepturi de autor? Ştii cîte exemplare a avut şi cîte s-au vîndut?

Arta scalpării nici nu ştiu în ce tiraj a ieşit. Am primit cîteva exemplare – 8 sau 9. În rest, nimic. Ah, mi s-a făcut o dată cinste cu trei beri. Nu ştiu cîte exemplare s-au vîndut, poate nici unul.

Ce te ţine la Chesinţ? Ai încercat să stai în Arad sau la Timişoara? Cum te simţi „acasă“, fără telefon (ţi-e frică să răspunzi) sau Net? N-ai tendinţa să-ncerci şi-n altă parte? Unde ai fugi de-acasă?

Nu, nu am încercat să trăiesc în altă parte, deşi mi-aş fi dorit: Sarsfield, Bahamas… Am locuit în Timişoara vreo şase luni. Nu mi-a plăcut.

Nu am telefon pentru că nu mă simt în regulă cu un telefon în casă. Încearcă să trăieşti o perioadă fără telefon – să vezi atunci linişte! Bătălii cu mongolii în preajma Adanei, o finală cu Olimpique Lyon pierdută în minutul 92 (gol Benzema din centrarea lui Fred) sau bucuria de a sta la masă împreună cu iubita şi cu fiica ta.

Mi-am dorit foarte mult să intru în cercul de scriitori. Dar m-au cam luat de sus mulţi. Nici nu mă băgau în seamă la început – nici măcar să-mi strîngă mîna întinsă! Parcă eram din afară. M-a durut tare mult chestia asta. Apoi s-au apucat să mă laude. Am băut împreună, i-am iertat. Sînt grec, iert, dar nu uit. Sigur că-mi doresc să public, normal că vreau. Dar nu oricum. Pretind puţin respect, puţin bun-simţ. Arată-mi politeţe şi voi fi blînd cu tine! Ca iepurii. Am crescut iepuri mult timp. Pe cît sînt de sperioşi, pe-atît sînt de inteligenţi. Şi nu se iau de urechi, e un prost cel care cred că dacă-l iei de urechi o să-l prinzi bine. Ca şi iepurele, autorul trebuie tratat cu un anumit respect. Dacă-l întrebi pe un editor dacă nu-i e milă să taie, ştii ce-o să-ţi spună despre iepure: la ce să-mi fie milă, nu de-aia e animal domestic?!

Băutura preferată?

Berea. A fost multă vreme votca. Am băut foarte multă votcă. În special Cristal, o vodcă românească, la 43 de grade. Şase luni am băut încontinuu, fără pauze. Adică în fiecare zi eşti beat de trei ori, cam asta era reţeta. Şi scriam zece poeme pe zi, tocmai pentru că beam enorm, în prostie. Acum, m-am dat pe bere. E şi aliment, şi nu-mi mai ies pete. În plus, trăiesc cu o femeie care nu comentează dacă beau sau nu beau.

Care-i treaba cu băutura în literatură?

Un poet adevărat, cînd scrie, nu bea. Exagerez cu afirmaţia asta, pentru că sînt atîţia poeţi care mă pot contrazice: Mircea Ivănescu, Cristian Popescu.

Pe Wikipedia te-am regăsit pe o listă a fracturiştilor, ca şi cum ai fi fracturist. Ce zici de asta?

Nu mă interesează. Întreabă-i pe cei care au postat pe Wikipedia. Nu are nici o importanţă.

În dreptul prezentării tale, la întîlnirea din Club A, apare, la statut social, „foarte sărac“. S-a schimbat ceva între timp?

Ce-ai vrea să ţi se-ntîmple în următorii zece ani, să spunem?

Să nu-i lipsească nimic Soniei, dragostea dintre mine şi Florina să crească la nesfîrşit (nu ştiu dacă aşa ceva e posibil), să nu mor şi să ajung în piaţa centrală din Sarsfield cu buzunarele pline de bani.

Dacă ai avea un agent literar, ce i-ai cere?

Nu ştiu ce i-aş cere, pentru că nu ştiu cu ce se ocupă un agent literar. Cineva îţi bate la uşă, deschizi şi ţi se înmînează un plic doldora de RON.

Revin la punctul de pornire. La poeţii care ar face orice să-şi îmbunătăţească/upgradeze „biografia“, poeţii pentru care „invenţia“ e mult prea străvezie şi aşteaptă ca textul să împrumute „ceva“ din amprenta realităţii, trăind doar cu gîndul că-ntr-o zi vor fi, în sfîrşit, decretaţi ca lideri ai unei generaţii care nu interesează pe mai nimeni. Cum te ajută în scris biografia? Cred că ai da orice să „ratezi biografic“ în loc să-ţi „exploatezi biografia“. Mă-nşel cumva? Ai da „aerul tare“ al vieţii de la ţară pentru o viaţă normală, într-un apartament în Bucureşti, fără morţi şi fără grija datoriei de la butic? Ţi-ai „dona“ experienţa inspiratoare pentru o viaţă inspirată de liniştea lucrurilor simple?

Uneori mi-ar plăcea să respir praful din Bucureşti, crede-mă, însă nu mă văd fără datorii, nu mă pot închipui traversat de unde marine. Poezia se face din memorie. Orice amintire urîtă poate deveni acceptabilă după o vreme. Celor fără drame le-am spus şi le repet: experienţa nu e poezie, doar memoria este. Poeţii adevăraţi scriu epic. Cînd o să-ncepi să povesteşti, să ai un subiect, atunci începe poezia. Naum pretinde, într-un poem absolut minunat, ca poezia să nu spună nimic. Eu pretind ceea ce pretinde şi Mircea Ivănescu, cu care aş vrea să pot bea măcar o dată şi să-i spun cît de tare mi-a plăcut poemul cu sconcşi al lui Lowell: poezia înseamnă memorie. Prin asta cred că rămîne poezia. Şi dacă nu e aşa, are vreo importanţă?

 

Interviu realizat de un cristian

 

În perioada noiembrie 2008 – noiembrie 2009, revista Observator cultural îi va oferi autorului o bursă lunară de creaţie în valoare de 300 RON. Prima bursă de creaţie oferită tinerilor scriitori în proiectul „Literatura română scrie pe mine“.

Site-ul t.s. khasis va deschide seria site-urilor consacrate scriitorilor români. Cu actualizare lunară, aceste site-uri vor beneficia de materiale inedite şi cît mai complete.

 

un chestionar

 

Fişa individuală

Nume: Casis   

Prenume: Sergiu

Pseudonim(e) literar(e): T.S. Khasis

Data şi locul naşterii: 22.01.1975, Lipova

E-mail: tskhasis@yahoo.com

Blog/site personal: www.tskhasis.eu (under construction)

Cărţi publicate (titlu, an, editura, tiraj): Farmacia cuvintelor, 2003, Editura Viaţa Arădeană (200-300 de exemplare), Arta scalpării, 2005, Editura Vinea

Premii obţinute: Multe şi mărunte. Plus Premiul Euridice în 2006.

Colaborări: Arca, Ca şi cum, tiuk, versus/versum etc.

Cenacluri frecventate: Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Arad

Lecturi în cenacluri, cluburi...: Plecam prea vesel ca să-mi amintesc numele lor.

Debut revuistic: Arca

Debut în cenaclu: Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Arad

Debut on-line (reviste literare on-line): Nu reţin. În 2005, am fost invitatul EgoPHobiei, nr. 11.

Debut sonor: –

Debut underground (tipărituri neoficiale, fără ISBN): Petea la prînz.

O...

n întrebare pentru scriitorul preferat:

Domnule Mircea Ivănescu, cît a durat traducerea poemelor din Antologia poeziei americane contemporane?

n idee pentru o „viaţă“ literară „mai bună“:

Băutura mai ieftină şi mersul în Deltă, la pescuit. Mi-ar plăcea să merg în Delta Dunării cu fiică-mea şi cu Florina, să învăţ să pescuiesc.

n problemă cu care s-a confruntat/ pe care a observat-o de cînd a „intrat“ în literatură:

Nici măcar nu cunosc tirajul cărţii din 2005, nu am în casă nici un exemplar al cărţii pe care am scris-o... De bani, nu se pune problema.

Întrebări cu răspuns opţional:

Ce ţi se pare „în regulă“ în literatura română actuală?

Sînt scriitori buni şi foarte buni (îmi place mult ce scrie Constantin Acosmei, îmi plac poeziile lui V. Leac, chit că, după atîţia ani în care mi-a vorbit despre versurile sale, eu tot nu pricep mare lucru), care nu vor deveni înţepaţi şi vor fi în stare să se oprească atunci cînd nu vor avea nimic de spus.

Ce ţi se pare „în neregulă“? Ce te intrigă/nemulţumeşte/„atacă“?

Cărţile scrise şi editate prost.

Ai vrea să trăieşti din scris? Dacă da, cum crezi că este posibil acest lucru?

Bineînţeles că mi-ar plăcea să trăiesc din scris. Aş vrea să mă trezesc acasă cu reprezentantul vreunei edituri (nu contează care) şi să mi se spună: „omule, în doi ani tre’ să produci două cărţi de versuri, primeşti atîta pe lună“. Aş fi al naibii de mulţumit, dar ştiu că asta nu se va întîmpla niciodată, aşa că îmi văd de treabă, poate o să mă angajez la o fabrică locală unde se lipesc etichete pe sticluţe de parfum şi pe şampoane (asigură transportul pînă la locul de muncă).

Cum „cuantifici“ performanţa în literatură (premii, număr de cititori, statut literar...)?

Ai un model de performanţă?

Cristian Popescu.

Ce ar trebui să includă un management literar performant?

Nu ştiu ce înseamnă un management literar, aşa că nu pot să-ţi spun ce ar fi bine şi ce ar fi rău. Întrebaţi-l pe V. Leac!

(Auto)portret

Un autoportret (în cuvinte):

Confuz, leneş, uneori istoric, destul de loial, îmi place la nebunie să urmăresc muştele pe pereţi sau să recitesc unele capitole din În umbra omului de Jan Van Lawick-Goodall. Fiica mea, Sonia, e cel mai important om din viaţa mea.

Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra):

Sînt unii oameni pe care îi admir pentru modul liniştit în care se prezintă sau cărora le-am citit cărţile, întrebîndu-mă cu ce se „mănîcă“ poezia, dacă se „mănîncă“. Dacă cineva spune despre mine că fac parte din generaţia lui Dan Sociu, a lui

Ultima dorinţă

Ce-mi doresc/propun eu, ca scriitor?

Să scriu 10 poeme pe an, 10 poeme care să transmită ceva. Mi-a plăcut întotdeauna să scriu, şi – nu ştiu de ce – cred că mă simt liber... sau aşa ceva.

Ce-ţi doresc eu ţie, cititorule? Ce nu ţi-aş dori (vreodată)?

Cititorului îi doresc să citească, să străbată lumea în lung şi-n lat şi să ajungă să-şi trăiască imaginea personală a fericirii.