O şansă culturală

Autor: Gabriela ADAMEŞTEANU | Categoria: Focus | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Editorul Dimineţii pierdute în Ungaria, Imre Barna, mi-a cerut, anul trecut, atunci cînd cartea se afla în curs de traducere, să fac o prefaţă pentru cititorii maghiari. Tocmai îi spusesem că, atunci cînd am venit la el, împreună cu directoarea Institutului Cultural din Budapesta, Brânduşa Armanca, în 2007, ca să îi prezint cartea, nu eram prea încrezătoare că ea va interesa vreo editură din Ungaria: Primul Război Mondial, care ocupă jumătate din paginileDimineţii pierdute, a aflat România şi Ungaria în cele două alianţe adverse, cu urmările care se ştiu în privinţa Transilvaniei. Cartea mea, însă, nu a avut nici un scop politic, şi ideea prefeţei mi s-a părut excelentă. Am povestit, aşadar, drumul întortocheat prin care am ajuns de la o povestire despre limbaj pitoresc al unui personaj la destinul lui tragic, care includea destinul tragic al unei ţări, aşa cum îl vedeam eu în anii cînd scrisesem cartea.

Şi chiar în deschiderea prefeţei, vorbind despre prototipul Vicăi Delcă, l-am citat pe Amos Oz, care, la o lansare de carte în România, spusese că scriitorul este un fel de agent secret. Am scris şi despre sentimentul de culpă al scriitorului, pentru că îşi utilizează în scris amintirile, golindu-le astfel treptat de emoţie. Eu nu ştiam că Amos Oz va veni şi el de la Budapesta, pentru prezentarea cărţii sale, publicată tot de Editura Európa şi nici că era invitatul de onoare al Tîrgului de Carte. O ştia însă Imre Barna, editorul nostru, care a făcut interviurile şi prezentările cărţilor în aceeaşi sală, în acelaşi moment al programului, una după alta. Programul a fost realizat printr-o colaborare foarte bună cu Institutul Cultural Român din Budapesta.

A fost un marketing foarte bun al unei cărţi realizate în condiţii grafice deosebite, de o mare eleganţă: designul copertei, foarte rafinat, în roşu şi alb, trimite atît la firul încîlcit al istoriei, cît şi la chipul unei bătrîne croitorese. Lansarea a fost un succes, de imagine şi de vînzare, dar sînt convinsă că a contat mult şi articolul apărut, cu o zi înainte, într-o publicaţie literară de prestigiu,Elet és Irodalom, articol semnat de cunoscutul critic literar Péter Demény, care, în rubrica sa obişnuită, numea Dimineaţă pierdută cartea lunii aprilie.

El vorbea şi despre traducerea de excepţie a Gabriellei Koszta. Ea însăşi editoare la Jelenkor, Gabriella Koszta a fost şi actriţă, atît în perioada cînd locuia în România, la Tîrgu Mureş, cît şi la Budapesta, unde a plecat cînd avea 28 de ani. Am simţit-o foarte aproape tot timpul cît a lucrat la carte şi mi-aş dori să am din nou această şansă în viitor. Gabriella Koszta, împreună cu redactorul cărţii, Zsuzsana Kiss, au încercat să conducă cititorul maghiar prin istoria necunoscută în Ungaria (ca şi peste tot în lume, de altfel) a Regatului României şi a lumii politice româneşti.

Gabriella Koszta este o personalitate generoasă şi cu mare deschidere pentru ambele culturi, aşa cum sînt mulţi dintre colegii noştri de literatură plecaţi din România în Ungaria. La această oră, ei asigură o interfaţă între cele două culturi – datorită faptului că limba maghiară vorbită în Transilvania este foarte apropiată de cea vorbită în Ungaria (diferenţele sînt doar locale, argotice etc. din cîte mi s-a spus; aşadar, o situaţie total diferită faţă de germana vorbită în România) –, atît datorită calităţilor profesionale, ei fiind editori, traducători, artişti etc., cît şi prin legăturile noastre profunde, păstrate permanent, prin circulaţia continuă. Unii dintre ei – profesorul Jenö Farkas, editor şi al Întîlnirii, excelent cunoscător al limbii şi literaturii române, Anamaria Pop, foarte cunoscuta traducătoare a lui Esterházy, a lui Nadas şi a altor importanţi scriitori maghiari contemporani, editorul şi scriitorul J. Körössi – mi-au asigurat sprijinul ca să am nu doar două cărţi apărute în Ungaria, ci şi ca ele să nu treacă neobservate.

În timp ce semnam dedicaţii la standul Editurii Europa, mi-am dat seama că o parte a cumpărătorilor erau maghiari din Transilvania ori chiar români plecaţi mai demult. Legătura, interesul se păstraseră.

Şi mi-am adus aminte de Franţa, unde există o mare comunitate românească, mai veche sau mai nouă, din care am întîlnit însă doar cîţiva posibili cititori. Aş îndrăzni să spun că limba română este limba care se uită cel mai repede, iar vorbitorii ei dau cel mai mare procent de părinţi care nu o transmit copiilor.