Scriem aceste
rînduri cu puţin timp înainte de închiderea
ediţiei print a revistei. Ni se împleticesc mîinile pe
tastele calculatorului şi nu ne găsim cuvintele în faţa
ecranului. Lumea nu este nici mai bună, nici mai frumoasă, nici mai
chibzuită de cum am lăsat-o în tinereţea noastră, atunci
cînd credeam că după Ceauşescu vom avea o Românie
prosperă şi oamenii vor trăi un autentic sentiment al prieteniei
şi al solidarităţii. România anului 1990 – cu toate
mineriadele – parcă avea ceva dintr-un început în care
puteai să ai încredere şi te puteai gîndi că sînt
atîtea lucruri de făcut, de construit, de aşezat. Părea o
lume bezmetică, atunci, în 1990, dar era doar haosul
primordial, ca să folosim cuvinte mari, din care ar fi trebuit să
se desprindă fîşii de lumină.
Astăzi, iluziile
de început s-au spulberat. Drumul e mai lung şi pare că nu
are capăt, istoria ne dă mereu brînci către un punct zero.
Combatem la gazetă, ascultăm mereu şi mereu moara de vorbe din
fiecare seară, de la televizor, care, de fapt, nu ne spune nimic,
vedem cum puterea se lăţeşte şi opoziţia nu oferă siguranţa
unei căi de urmat, vedem violenţă (verbală şi fizică), oameni
care decid să-şi facă singuri dreptate, oameni care se urîţesc
privind cu hulă către ceilalţi. Astăzi, decenţa nu mai pare să
fie o cale de urmat, zorzoanele lumii româneşti sînt
adunate într-un snop de lupte interminabile. Tot mai mulţi
români îşi spun că e greu să trăieşti în
această ţară. Altădată se lua calea codrului, astăzi se ia
calea Europei, nu ştim pentru cît timp, ţările europene
fiind, şi ele, tot mai ezitante îşi a-şi deschide porţile
pentru cei veniţi din altă parte.
Normal ar fi să
nu generalizăm. Să găsim mici bucurii, care să ne ţină
neveştejiţi în faţa încercărilor. Şi totuşi, ceva
ne spune că se umblă şi la micile bucurii, şi la gratuitatea
ludicului, la obrocul de relaxare. Una dintre bucurii, pentru unii
dintre noi, este fotbalul. Sînt microbist, toţi cei din
familia mea s-au molipsit de această pasiune a mea, poate ciudată,
poate neserioasă, poate prea pătimaşă. Şi totuşi, se întîmplă,
uneori, să ai chef (obosit de „rămăşiţele zilei“) să vezi
un meci de fotbal. Aşa a fost duminică, 30 octombrie. O partidă
slabă din punct de vedere tactic a devenit exemplu de mare istorie
violentă după ce un huligan (care îşi zice suporter) a
intrat pe teren şi l-a lovit cu pumnul în figură pe fundaşul
echipei Steaua, George Galamaz. Iar apoi a dorit să mai „aranjeze“
încă un jucător al Stelei, noroc cu intervenţia brutală
(dar salutară) a lui Martinovici. Acest concetăţean al nostru, din
Ploieşti, a fost arestat şi a dat o declaraţie în faţa
judecătorilor. Vom cita dintr-o ştire Mediafax: „Suporterul
echipei Petrolul Ploieşti care l-a lovit pe George Galamaz este
student, are un loc de muncă stabil şi a spus, în faţa
judecătorilor, că în momentul în care a văzut că
pentru echipa adversă, respectiv Steaua, s-a dictat lovitură de la
11 metri «i s-a părut că s-a comis o mare nedreptate».
În documentul şedinţei de judecată se precizează că
bărbatul este necăsătorit, nu are antecedente penale şi lucrează
ca agent de distribuţie. «Inculpatul, după ce l-a lovit pe
acest jucător şGeorge Galamaz - n.rţ şi-a continuat acţiunea,
dorind să-l lovească pe jucătorul care executa lovitura de la 11
metri», se mai arată în încheierea de şedinţă.
Potrivit documentului citat, în timpul audierilor, Dragoş
Enache «a avut o atitudine sinceră», recunoscându-şi
fapta“.
Aşadar, aici am
ajuns. Dacă ţie, ca suporter, ţi se pare că echipa oaspete a
primit o lovitură de la 11 metri într-un mod nedrept, cobori
pe teren, loveşti primul jucător care-ţi iese în cale şi
continui alergarea, căutînd pe cel care urmează să execute
lovitura de la 11 metri.
Radu Cosaşu,
Cătălin Tolontan, Ovidiu Ioaniţoaia, Mircea M. Ionescu, Cristian
Geambaşu, Maria Andrieş, Radu Paraschivescu, Radu Naum, Ion Cupen,
Dan Filoti, vă mai vine să faceţi cronică sportivă în
condiţiile astea? Oare regretatul Ioan Chirilă cum ar fi
reacţionat, n-ar fi rămas cu pixul în aer, melancolic, cu
gîndul la atîtea campionate mondiale unde a trăit
extazul?
Poate că, veţi
spune, întîmplarea de la Ploieşti e un caz izolat, poate
că sînt mii şi mii de suporteri civilizaţi (cum vă sună,
atunci, scandarea, auzită de cîteva etape: „Va curge sînge,
va curge sîngeeee la meciul cu Steaua!“, cu primarul oraşului
care era în mijlocul galeriei, cu ochii holbaţi şi mînios
la gîndul că Steaua ajunge la Ploieşti?). Nu cred că
situaţia suporterilor de la Ploieşti e un caz izolat. Aşa sîntem!
Avem o şansă,
poate mai multe: să ne vedem de ale noastre, cît mai departe
de societatea românească. O grevă a sociabilităţii ne-ar
trebui. Să ne întoarcem spre familie, tot mai mult, să ne
alegem prietenii (puţini, dar buni) mult mai exigent, să nu privim
nici la televizor, nici la politică. Să stăm noi, cu cărţile
noastre, fără a ne exhiba în public. Să fim mai puţin
hămesiţi, apucaţi, disperaţi. Să ne autoîngrădim
orizontul de aşteptare, să nu scriem manifeste, îndemnuri la
luptă, să nu urzim proiecte faraonice şi să nu vorbim doar pentru
a ne asculta. Cînd un compatriot al nostru îl loveşte pe
un altul doar pentru un 11 metri, e deja o problemă. Ceva e dereglat
în forma de atitudine socială livrată nouă de un spectacol
sportiv. E vremea să închidem televizoarele.