OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zece ani de tranzitie, care si asa nu da semne sa se incheie prea curind, nu constituie decit o transa temporala oarecare, un „fragment“, greu de definit, si care constituie, in plan subiectiv (si inca pentru cei mai multi), o etapa a sperantelor si a proiectelor esuate. Nu alta este impresia care pare sa domine in acest moment: o vedere in negru a tot ce se intimpla, exacerbata pe toate canalele, de la pagina intii a ziarelor pina la show-urile politice – acestea din urma, pe cit de stupide pe atit de agresive.

Pe de alta parte, nu e mai putin adevarat ca si sperantele noastre au fost de la bun inceput, cumva, exagerate. N-am evaluat corect, suficient de lucid, cum stau in realitate, la noi, lucrurile si mai ales cum stateau in 1990. Cred ca avem inca o perceptie magica a realului, crezind in rasturnari ca si miraculoase de situatii, mentalitati sau regimuri politice. S-a dovedit insa ca posibilitatea schimbarii nu e aceeasi cu simpla optiune sau afirmare a schimbarii. In toti acesti ani, stihia economicului si a politicului si-au manifestat din plin atotputernicia. Au strivit tot ce le-a iesit in cale. Exact cind credeam ca ne-am inscris pe un curs ireversibil al istoriei, ne-am trezit ca de fapt am ajuns tot acolo de unde am pornit. Daca nu si mai rau. Oricum, de-a dreptul suspecta graba cu care unii politicieni au proclamat fara nici o jena disparitia unei opozitii reale intre socialism si capitalism in societatea actuala romaneasca.
Acum lumea noastra e mai scindata ca oricind: unii si-au insusit perfect trucurile manipularii, altii s-au resemnat in negatie. Adevaratii profitori ai democratiei sint chiar aceia care au urit-o mai tare odinioara. Problema e ca tot ei submineaza si acum, in toate planurile, consolidarea unei noi ordini sociale si morale regenerate. Si se pare ca au reusit. Altfel, cu greu ne-am putea explica isteria care i-a cuprins pe cei mai multi dintre politicienii nostri cind vorbesc de „intarirea autoritatii statului“. E sloganul cel mai periculos al actualei campanii electorale, tradind, daca nu sechele si nostalgii totalitariste, cel putin o grava lipsa de responsabilitate civica.

Exact asta ne mai trebuie acum, un stat autoritar si sefi autoritari, in loc sa largim prerogativele societatii civile si sa facem sa functioneze, odata pentru totdeauna, sistemul de reguli si norme ale democratiei. Se pot produce, intr-un context atit de confuz, alunecari pe care degeaba le vom regreta mai tirziu.
E drept ca nu ne aflam in momentul de fata in starea de anomie generalizata de acum zece ani (si cu atit mai mult nu intelegem obsesia etatist-autoritarista a unora). S-a produs insa, intre timp, o distorsionare de proportii a sensului criteriilor de existenta, speculate indeosebi in legatura cu conditia omului obisnuit, cel mai vulnerabil in fata erodarii continue a modului sau de viata. Chiar saracia si scaderea nivelului de trai, fapte reale, au ajuns mai nou slogane politicianiste, rostite emfatic tocmai de aceia care n-ar avea caderea s-o faca. Nimeni nu mai mizeaza cu adevarat acum pe factorul spiritual, pe cultura, pe accesul la libertate si pe toate celelalte avantaje ale noii societati post-totalitariste. S-a ajuns din nou, printr-o odioasa manipulare in care si presa s-a lasat uneori antrenata, ca cei mai vinovati de cele intimplate in ultimii ani sa fie considerati tot aceia care au suferit mai mult in vechiul regim. Totul a fost intors metodic pe dos. Cu o asemenea scara de valori, complet data peste cap, nu vom face decit sa retraim, la nesfirsit, cosmarul unui trecut din care nu reusim deloc sa ne desprindem.