OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dincolo de calităţile pur estetice ale romanului şi de controversele – inevitabile şi, pînă la urmă, necesare – iscate an de an în jurul premiilor menţionate, Porumbeii îşi iau zborul este şi o carte cît se poate de actuală. Este povestea – cu tentă autobiografică – a unei familii de unguri din provincia Voievodina (Serbia), care emigrează în Elveţia în anii ’70, narată la persoana I din perspectiva uneia din cele două fiice ale familiei, Ildiko. În manieră modernă, naraţiunea evită cronologia strictă şi se pliază pe firul sinuos al memoriei, catapultîndu-l pe cititor cînd în timpul şi spaţiul magic ale copilăriei protagonistelor, cînd în cotidianul vieţii elveţiene. Întîmplări uneori minore declanşează amintirea, recontextualizînd trecutul şi revelîndu-i semnificaţii neaşteptate.

Familia are parte de soarta „clasică“ a emigrantului, situat permanent între două spaţii, între două culturi. Ajunşi în Elveţia, soţii Cocsis o iau de la zero, învaţă cît pot de bine limba germană, acceptă orice slujbă li se oferă, muncesc de multe ori pînă la epuizare. Cu timpul, reuşesc să-şi creeze o situaţie: după ce, la început, aveau o spălătorie într-o pivniţă, în final preiau un restaurant de renume, cu o locaţie foarte avantajoasă, prilej cu care creşte direct proporţional şi prestigiul social al familiei. Sau, cel puţin, aşa cred ei. În timp ce părinţii lor nu se dau înapoi de la nici un efort pentru a se afirma în ţara de adopţie, Ildiko şi sora ei, Nomi, privesc cu un ochi critic lumea din jurul lor şi cu nostalgie pe aceea lăsată în urmă. Diferenţele de mentalitate şi de perspectivă dintre părinţi (prima generaţie de emigranţi) şi copii (a doua generaţie, socializaţi de timpuriu în ţara de adopţie) sînt interesante inclusiv din perspectivă sociologică. Problema integrării şi a propriei identităţi pare să se pună pentru Ildiko şi sora ei poate mai virulent decît pentru părinţii lor: „Vocea mîngîietoare a bunicii mele, orăcăitul broaştelor, noaptea, cotcodăcitul agitat al unei găini înainte de a fi tăiată, viorelele de noapte şi trandafirii de culoarea piersicii, ocări aspre, soarele nemilos din miez de vară şi mirosul de ceapă călită, unchiului Moric, atît de aspru cu noi, cum se scula brusc în picioare şi începea să danseze. Atmosfera copilăriei mele. Aşa i-am răspuns, după ce m-am gîndit îndelung, unui prieten care m-a întrebat ce înseamnă pentru mine patria, şi nici unul din lucrurile de importanţă esenţială nu mi-a venit atunci în minte“.

Pentru cele două fetiţe, plecarea în Elveţia este un pas dureros, suprapusă peste despărţirea de bunica lor şi de locurile învăluite în magie ale copilăriei: „[...] acum, cînd plecaţi cu trenul, e ca şi cum toată lumea mea de pînă acum ar pleca şi ea, casa, grădina, animalele îndrăgite, praful şi mizeria, palidul părinte paroh din biserica întunecoasă, piaţa cu zgomotul ei aiuritor de voci, parfumul dulce şi greu al clătitelor proaspete, palatschinken, ochii unchiului Piris, cei mai frumoşi ochi din lume, după cum ni se părea nouă, mie şi lui Nomi, mătuşa Icu, care ne răsfăţa cu dulciuri la sfîrşit de săptămînă, cînd stăteam la ea şi la unchiul Piri, ca să vă puteţi duce şi la slujba de dimineaţă şi la cea de seară; deodată mi s-a făcut dor de toate acestea, de oamenii care vorbeau tare, arătîndu-şi dinţii, de străzile prăfuite, străjuite de plopi, frunzele plopilor şi legănarea lor gingaşă; la plecarea dumneavoastră am pierdut tot ce iubisem pî-nă atunci, dar cînd Nomi m-a întrebat, în aceeaşi seară, ţi-e dor de ea?, eşti tristă?, am tăcut“. Interesant este felul în care se modifică perspectiva lui Ildiko, modificare marcată de trecerea de la o vîrstă la alta. Cu timpul, ea conştientizează un adevăr dureros: în aparenţă atît de bine integraţi, părinţii ei sînt şi vor rămîne nişte străini în ţara de adopţie. Linia de demarcaţie dintre „noi“ şi „ei“, „noi“ şi „străini“ nu îşi pierde din importanţă, din contră, îşi recîştigă valenţele în situaţii critice.

O ruptură dramatică în viaţa familiei apare odată cu războiul izbucnit în fosta Iugoslavie la începutul anilor ’90 – ritmul călătoriilor, al vizitelor anuale în micul orăşel natal din Serbia este întrerupt, rudele şi prietenii rămaşi acolo fiind mobilizaţi pe front, siliţi să ia parte la un război care se poartă pentru o cauză absurdă. Odată cu valurile de refugiaţi de război din Iugoslavia, însoţite de frica – nu de puţine ori manipulată politic – unei societăţi în esenţă închise, care îşi vede ameninţate bunăstarea şi ordinea datorită noilor sosiţi, devine evident şi caracterul precar al acceptabilităţii de care se bucură familia Cocsis. Atitudinea conservatoare, prejudecăţile, clişeele, tot ceea ce se ascunde în spatele unei corectitudini politice de faţadă devine de cele mai multe ori vizibil în întîmplările în aparenţă banale ale existenţei cotidiene.

Actualitatea romanului ţine în primul rînd de această tematică, deşi fără îndoială că, din punct de vedere al limbajului poetic, cele mai bine realizate sînt capitolele copilăriei. Originalitatea se manifestă nu în ultimul rînd la nivelul limbajului – monologul interior al protagonistei ia forma vorbirii indirect-libere, a unui discurs hibrid în care se întrepătrund frînturi din conversaţiile adulţilor, vocile lor, alături de imaginile şi vocea copilului, după cum expresii maghiare, limba copilăriei şi a părinţilor, colorează textul scris în germană.

Genul acesta de literatură – numită, cu un termen nu foarte fericit, „literatura emigranţilor“ – este poate unul dintre cele mai interesante aspecte ale evoluţiei literaturii germane şi ea pare a aduce o înnoire a temelor şi a limbajului literar contemporan de la margini spre centru. Premiile literare din această toamnă, ca şi tirajele vîndute, confirmă şi succesul de critică şi de librărie al acestei literaturi.