O scriitoare spaniolă angajată, frumoasă şi talentată

Dialog cu Rosa MONTERO

Autor: Ileana SCIPIONE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Categoric, cel mai neatrăgător interviu este cel „poştal“, mai ales atunci cînd nu-ţi cunoşti personal interlocutorul. Dar asta a fost. Ceea ce urmează este un interviu alcătuit din două e-mailuri. Al meu (Ileana Scipione), cu întrebările, şi al unei celebre scriitoare spaniole (Rosa Montero), cu răspunsurile. Ce-aţi fi citit dacă fascinanta prozatoare spaniolă s-ar fi aflat în faţa mea dăinuie doar în visurile mele. Căci n-a fost să fie. Pe lîngă şi printre întrebările „bolduite“, veţi citi scurte fraze scrise cu italice. Ele sînt pură ficţiune şi completează interviul cu ceea ce cred eu că aş fi spus/văzut/aflat, dacă aş fi discutat faţă în faţă cu doamna Montero, pe care o admir în mod deosebit şi căreia i-am tradus o singură carte, Regele străveziu, despre care am hotărît să nu-i pun nici o întrebare, căci vă îndemn să-l citiţi. Sînt ceva ani de cînd nu mai fac jurnalistică. Poate de aceea am emoţii. Fireşte, Rosa Montero, venită la Bucureşti la Bookfestul din acest an, îşi soarbe cafeaua ceva mai liniştită, deşi, o ştiu din proprie experienţă, e mai uşor să pui întrebări decît să dai răspunsuri. Aşa că îmi iau inima în dinţi şi încep.

Frumoasă şi celebră, cum izbuteşti să îmbini jurnalismul şi viaţa cu romanul?

(Reacţia vine prompt) Ha, ha, ha, chestia cu „frumoasă şi vestită“ e foarte nostimă. Ce mai, îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, dar nu prea mă simt nici una, nici alta. Pentru mine, romanul e chiar viaţa, una de cea mai bună calitate, aşa că nu fac nimic pentru a îmbina romanul cu existenţa. Cît despre jurnalism, cel pe care îl practic eu, adică activitatea de reporter, o „jumătate“ de scris, el presupune practicarea unui gen literar ca oricare altul. În mod normal, noi, scriitorii, cultivăm diferite genuri: poezie şi eseu, dramă şi ficţiune. (Se gîndeşte o clipă, mai precis, „se socoteşte“, apoi continuă.) Eu sînt o scriitoare care cultivă, în egală măsură, ficţiunea, eseul şi jurnalismul. Fireşte (zîmbeşte cuceritor), cel mai greu e să combini romanul, o activitate care te absoarbe şi îţi ia enorm de mult timp, faţă de orice altceva. Dar, de-a lungul istoriei, imensa majoritate a operelor literare s-a scris la cinci dimineaţa, la masa din bucătărie. La cinci, fiindcă, la opt, scriitorul trebuia să plece la treabă, şi în bucătărie, fiindcă n-avea o cameră de lucru... Aşa că toţi ne-am străduit mereu să îmbinăm romanul şi munca în vederea supravieţuirii. Facem asta pentru că romanul e o necesitate vitală, scrii pentru că nu poţi trăi fără scris, aşa că iei timp de unde poţi. (Vorbele au nuanţa unui mic regret... plăcut, poate, dar şi una eroică. O nouă sorbitură din cafea, şi interlocutoarea mea rămîne o clipă pe gînduri. Într-un fel, e în vacanţă, într-o ţară nouă pentru ea, unde are puţin timp liber... Se gîndeşte, oare, la un nou roman?)

Ai debutat cu un roman nerealist, care astăzi e un clasic demn de cei mai mari autori europeni, cu un titlu care are valenţe multiple şi care are şi o versiune românească. Ce relaţie este între acest roman şi curiosul Rege străveziu?

Presupun că te referi la Te voi trata ca pe o regină... (Nici vorbă, mă gîndeam la Amado amo/ Stăpîn iubit, titlu care e un mic calambur, n-am făcut o gafă, acesta e cu adevărat primul ei roman, dar totul e pe net, aşa că Rosa Montero n-are să ştie, şi are să-mi vorbească despre ceea ce crede ea că i-am sugerat eu.) Ei bine, romanul acesta n-a fost primul, ci al treilea pe care l-am scris. Înaintea lui am mai lansat două. În orice caz, cred că e o mare diferenţă între primul, scris acum 31 de ani, şi ultimul. Unul dintre lucrurile cu care mă mîndresc cel mai mult în viaţă, ca să nu spun că e chiar cel mai important din viaţa mea, e tocmai certitudinea că acum scriu mult mai bine. (Scurt şi hotărît. Dar Rosa Montero nu ştie că primul ei editor, Mario Lacruz, a considerat-o încă de la început o mare valoare a literaturii spaniole contemporane. Aşa că, iată, continuă cu mîndrie:) Cred că acum cărţile mele sînt mai profunde, mai complexe, mai univer-sale şi mai originale decît înainte.

Implacabilă, îmi continui bombardamentul. Jurnalista Rosa Montero zice „Doamne, ajută“ că a scăpat de a doua întrebare. Se gîndeşte ce i-ar mai plăcea să mă întrebe ea pe mine, ce-am făcut cu lexicul spaniol al armelor şi al duelurilor medievale din cartea pe care i-am tradus-o, dar atacul e cea mai bună apărare, aşa că întreb:

Ce relaţie ai cu cititorii? Dar cu camarazii de breaslă?

(Promptă, sigură de ea, ca de obicei) Cititorii mi-i întîlnesc la tîrgurile de carte, mai ales la cel din Madrid, care are tocmai acest scop. În cele două săptămîni cît durează, ajung să stau de vorbă cu aproape trei mii de cititori. (Zîmbeşte visător. A uitat de jurnalism. E o scriitoare plină de iluzii.) E ceva minunat. Dacă dincolo de pagină n-ar exista cititorii, am muri ori am înnebuni. Numai cititorul dă sens muncii de scriitor. Cît despre colegi, acum trăim în Spania un moment foarte profesional, de foarte mare respect. În general, ne citim unii pe alţii şi ne respectăm. (A uitat şi de scris. Trece în tagma cititorilor.) Şi, fireşte, eu citesc foarte multă literatură spaniolă contemporană; fiindcă aceasta e într-un moment minunat, avem scriitori foarte mari.

Care este condiţia scriitorului în Spania de azi?

(Nici una dintre noi nu mai are emoţii. Poate pentru că am început să ne cunoaştem niţel. Poate pentru că amîndouă avem aceeaşi părere despre literatura spaniolă din zilele noastre. Dar şi pentru că amîndurora ne place cafeaua.) Ei bine, aşa cum tocmai ţi-am spus, cred că sîntem într-un moment foarte bun, de mare creativitate, cu mulţi scriitori care publică, îşi desăvîrşesc opera şi îşi au propriul public. Pe de altă parte, scrisul a fost întotdeauna o profesie complicată. Vreau să spun (şi o afirmă categoric) că, dacă vrei să cîştigi bani, nu trebuie să te faci scriitor. (Nu, nu pare un regret, mai curînd o profesiune de credinţă, chiar dacă nu-i rău să ai bani.)

Consideri că actuala criză financiar-economică e o provocare pentru literatura în sine (ca să nu mai vorbim de scriitorul concret)? Cum reacţionează literatura spaniolă în faţa acestei mari provocări a realităţii?

(Jurnalista cititoare redevine scriitorul angajat pe care spaniolii îl citesc cu interes în presa cotidiană.) Romanele sînt visurile omenirii; fără asemenea visuri am fi cu toţii şi mai nebuni, şi mai ignoranţi decît sîntem. Aşa că romanele urmăresc vicisitudinile societăţii, aşa cum pielea se mulează pe trup: dacă el se îngraşă, pielea se întinde, dacă el slăbeşte, pielea se strînge... Criza actuală sfidează viaţa, iar scriitura reflectă această criză, fiindcă e chiar pielea vieţii.

Poate nu fac bine, dar insist. Ştiu ce vreau s-o aud spunînd, dar probabil că nu voi avea succes.

Cum te defineşti în raport cu provocările vieţii şi ale societăţii spaniole actuale?

(Rosa Montero se crispează, se încruntă... şi mă fentează, aşa cum doar un jurnalist poate fenta alt jurnalist.) O întrebare la care e imposibil să dai un răspuns. Şi nici nu înţeleg ce vrei să spui cu „te defineşti“. În raport cu ce? Provocările vieţii sînt infinite, temele sociale nenumărate, nu ţi-aş putea răspunde nici scriind o carte întreagă. Fii mai concretă, poate că-ţi răspund.

Fireşte, sîntem pe net, nu pe messenger, aşa că... rămîne pe altă dată: tot la Bucureşti sau la Madrid? Fiindcă cei care mă cunosc ştiu şi ce-am vrut să întreb şi că nu prea obişnuiesc să renunţ. Vrînd-nevrînd, mă apropii de final:

Cu ce ocazie şi cu ce aşteptări vii la Bucureşti?

Nu cunosc România, deşi întotdeauna am dorit foarte mult să vizitez această ţară care, în foarte multe sensuri, ne e atît de apropiată (chiar şi în ceea ce priveşte limba), şi în tot atîtea altele, atît de exotică, pentru că a aparţinut Estului comunist. Aşa că-s foarte încîntată să vin la Bookfest.

Care va fi următorul tău roman?

Tocmai am terminat prima ciornă a unui roman care a fost şi este foarte complicat pentru mine, fiindcă l-am început acum mai bine de doi ani, avînd în minte o idee, care, pînă la urmă, a luat-o în derivă, deoarece în ultima vreme mi-a fost greu să scriu, am fost foarte amărîtă (Rosa spune „a fost amar“ pentru mine, iar eu constat... cu mîndrie că în lexicul spaniol, atît de bogat faţă de al nostru, nu există superbul cuvînt „amărît“), din pricină că mi-a murit cineva foarte apropiat (de astă dată, ar putea triumfa Rosa, căci ea spune „o moarte apropiată“: unu la unu în meciul dintre cele două limbi verişoare). Ce mai, scrisul meu se resimte. Nu ştiu prea bine ce fac. Te sărut.

Rosa Montero

(Madrid, 1951)

A studiat jurnalism şi psihologie. A colaborat cu grupuri de teatru independent (Canon sau Tábano), în timp ce colabora la diverse publicaţii (Fotogramas, Pueblo, Posible). Începând din 1976, lucrează exclusiv pentru cotidianului El País, unde, în perioada 1980 – 1981, a fost redactor şef al suplimentului de duminică. În 1981, a obţinut Premiul Naţional pentru jurnalism de reportaj şi jurnalism cultural. A publicat romanele: Crónica del desamor (1979), La función Delta (1981), Te trataré como a una reina (1983), Amado Amo (1988), Temblor (1990), Bella y Oscura (1993), La hija del caníbal (Premiul Primavera de Novela - 1997), El corazón del Tártaro (2001), La loca de la casa (2003; Premiul revistei Qué Leer pentru cea mai bună carte a anului, Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină publicată în Italia în 2005, Premiul Mandarache), Instrucciones para salvar el mundo (2007). A publicat volumul de povestiri Amantes y enemigos şi două eseuri biografice, Historias de mujeres şi Pasiones, precum şi povestiri pentru copii şi volume care reunesc interviuri şi articole publicate de-a lungul timpului. Operele ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi.

În limba română, Grupul Editorial Rao a publicat Ziua Inocenţilor (2005), traducere de Gabriela Grigorescu, Stăpân iubit (2006), traducere de Gabriela Grigorescu, Povestea regelui străveziu (2007), traducere de Ileana Scipione, În inima infernului (2009), traducere de Diana Vaida.