O soluţie simplă: coabitarea

Autor: Marius GHILEZAN | Categoria: Politic | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mulţi români se întreabă cum va fi guvernată România. Dizolvă sau nu Băsescu Parlamentul? Poate conduce PD-L printr-un guvern minoritar? Trădează cineva din coaliţia partidelor care formează majoritatea parlamentară?

Trecînd peste acuzaţiile de fraudă, peste ieşirile jenante ale unor politicieni, peste analizele de bodegă despre cine, unde, ce a pierdut, ar fi de luat serios în seamă un model european, numit simplu coabitare. Adică un preşedinte de o culoare politică şi un guvern de alta. Democraţii consolidate au adoptat acest sistem, pentru ca Executivul să-şi poată îndeplini misiunea constituţională.

Fostul primar al Parisului a cîştigat de două ori alegerile prezidenţiale din Franţa. Avea o majoritate confortantă prin numărul de parlamentari ai RPR, partidul neo-gaullist. Imense scandaluri de corupţie au dus la căderea Executivului său. Ţara avea nevoie de reforme structurale pentru îndeplinirea criteriilor Tratatului de la Maastricht. S-au organizat noi alegeri. Partidul Socialist Francez a cîştigat şi a format Executivul cu verzii şi comuniştii. Perioada de coabitare, între preşedintele de dreapta şi guvernul de stînga, a fost una dintre cele mai durabile din istoria Republicii franceze, guvernul şi preşedintele reuşind să se pună de acord asupra majorităţii problemelor.

Dacă tot le place unora modelul francez, acesta e un simplu exemplu de bună guvernare. Un preşedinte lucid, care doreşte binele ţării, ieşirea din criză şi un mandat istoric, ar chema imediat majoritatea parlamentară pentru dialog şi, ulterior, la desemnarea lui Klaus Johannis ca prim-ministru. În caz contrar, ni se confirmă, încă o dată, că pe Traian Băsescu nu-l interesează decît menţinerea la putere a camarilei sale de profitori. Balamucul va fi perpetuu. Nimeni nu se va alia proiectului său politic. Aici nu mă gîndesc la trădători, care sînt destui. Amuşinează picioarele scaunului prezidenţial, pentru că nu pot suporta patru ani de opoziţie.

România nu are o cultură a coabitării, precum Germania ultimilor 20 de ani. Stînga reformistă şi-a dat mîna de multe ori cu dreapta conservatoare, reprezentată de CDU, pentru a conduce ţara. Cancelarul Merkel a condus din poziţia sa o astfel de coaliţie şi a scos Germania din criză. Acum guvernează cu liberalii şi cu Partidul Creştin-Democrat. După 11 ani de exercitare a puterii, SPD a trebuit să se retragă în opoziţie, fără mişcări de stradă, fără acuze sau vendete. Astfel se desfăşoară viaţa politică într-un stat cu o domnie a legii.

La începutul acestui mileniu, CDA, partidul conservator din Olanda, care a guvernat peste 80 de ani, s-a retras de la putere, numai pentru a se reforma. „Marile caractere se formează în opoziţie“, spunea Corneliu Coposu. O retragere strategică a PD-L în opoziţie ar fi tonică şi reconfortantă pentru România. Dar şi pentru identitatea sa de partid european. De pe băncile Parlamentului ar putea învăţa ce înseamnă nobleţea unui parlamentarism de catifea şi şi-ar arunca la gunoi barbarismul de maidan. Şi toţi am fi cîştigaţi. Inclusiv preşedintele, care ar putea avea un mandat tihnit, nu lihnit. Dar în România ambiţiile de putere sînt precumpănitoare interesului naţional. Coabitarea rămîne o soluţie viabilă pentru vremurile cînd patimile, obsesiile nu vor mai fi raţiuni de stat.

Păcat că în România totul se amînă cu 20 de ani.

Recomanda articolul prin: