OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prabusirea comunismului a provocat un mare numar de pagube colaterale, mai cu seama legate de modul de gindire al stingii. Atita vreme cit exista, comunismul isi forta partizanii, ca si adversarii politici, sa gindeasca politic, adica sa propuna programe, pe termen scurt sau lung, sa fixeze prioritati si sa evalueze raporturile de forta.
Filozofia morala subiacenta, „stiintifica“ sau „materialista“, consta in a insera tragediile sau crimele, mai mari sau mai mici, in lantul de cauze si efecte si a gindi ca, de fapt, conditia umana nu putea fi ameliorata decit schimbind structurile socio-economice.

In afara de comunisti, acest mod de a gindi se regasea la social-democrati, cind acestia erau cu adevarat asa ceva, ca si la cele mai multe dintre miscarile anticolonialiste. intreaga elaborare a dreptului international si majoritatea eforturilor de stabilire a pacii au fost legate de aceasta filozofie.
Atitudinea opusa, pe care am putea-o numi religioasa si care este foarte puternica atit la „noii filozofi“, cit si in discursurile presedintelui Statelor Unite, George W. Bush, consta in a vedea Raul si Binele ca existind „in sine“, adica independent de circumstantele istorice date. Cei „rai“ – Hitler, Stalin, Ben Laden, Milosevic, Saddam Hussein etc. – sint diavoli care tisnesc ca dintr-o cutie, efecte fara cauza. Pentru a combate Raul, o singura solutie: a mobiliza Binele, a-l inarma, a-l scoate din letargia sa, a-l lansa la atac. Este filozofia bunei constiinte perpetue si a razboiului fara sfirsit.

Europa de Est, o zona-tampon
Reactia la atentatele din 11 septembrie 2001 si la urmarile lor ilustreaza diferenta dintre cele doua filozofii. Cei – minoritari in Occident – care cautau sa inteleaga „de ce ne urasc“ au fost luati drept apostati de catre cei care „intelegeau“ reactia americana (doua tari invadate, un razboi fara sfirsit, zeci de mii de morti). Acestia din urma sint adesea aceiasi care „inteleg“ reactia israeliana atunci cind trei dintre soldatii lor sint capturati. Dar ar trebui atunci „inteleasa“ si vointa sovieticilor, dupa 1945, de a face din Europa de Est o zona-tampon, ca urmare a milioanelor de morti din timpul celui de-al doilea razboi mondial. „inteleasa“ si reactia chineza de inchidere, in epoca maoista, consecinta a razboiului opiumului, a numeroaselor umiliri ale Chinei de catre puterile occidentale si a invaziei japoneze. Si „inteleasa“, in sfirsit, si reactia lumii arabe in fata tradarii franco-britanice, odata cu prabusirea Imperiului Otoman, in 1918, a crearii statului Israel in 1948 si a sprijinului constant, din partea Occidentului, de care s-a bucurat acest stat, inclusiv in timpul celor cinci razboaie israelo-arabe.

Toate fiintele umane au temeri irationale si, atunci cind sint atacate, reactii excesive, printre care dorinta de razbunare. Dar violenta contra-revolutionara, opresiunea claselor dominante si invaziile straine preceda si genereaza violenta revolutionara, nu invers. Cazul regimului lui Pol Pot, in Cambodgia, este, fara indoiala, exemplul favorit al intelectualilor pro-occidentali. Dar cum sa crezi ca acest regim ar fi ajuns la putere fara bombele aruncate asupra Cambodgiei, lovitura de stat din martie 1970 impotriva regelui Norodom Sihanouk si destabilizarea acestui stat de catre americani?1
Departe de a admite cele de mai inainte, discursul dominant despre tarile Sudului combina stigmatizarea si apelul la ingerinta. Stigmatizarea se fondeaza, in general, pe drepturile omului, democratie si, in privinta islamului, drepturile femeilor. in statele aflate sub dictaturi, acestea sint privite ca fiind sursa tuturor problemelor. Alegerile lor nu sint niciodata indeajuns de transparente, presa lor nu este niciodata indeajuns de pluralista, minoritatile lor nu sint niciodata indeajuns de protejate, femeile lor indeajuns de libere.

Un astfel de discurs nu tine, insa, cont de istorie. Societatile occidentale nu au devenit mai respectuoase fata de drepurile omului decit de-a lungul unei perioade de acumulare economica si de evolutie culturala, si una si cealalta insotite de violenta cea mai brutala (colonialism, exploatarea muncitorimii, razboaiele mondiale). Este nerealist sa ceri de la tari care, in urma cu doar saizeci de ani, traiau inca sub jugul colonial sau feudal sa atinga subit normele de respect ale drepturilor omului care exista la noi (si, mai mult, pe timp de pace; pentru timpul de razboi – vezi Guantánamo ori soarta pe care Israelul o rezerva populatiilor palestiniene si libaneze).
O alta obiectie care ar putea fi adusa este inca si mai serioasa. Discursul despre drepturile omului pune intotdeauna accentul pe drepturile politice si individuale, ignorind, in acelasi timp, drepturile economice si sociale, care fac parte, totusi, in aceeasi masura, din Declaratia universala. Pentru a ilustra aceasta problema, sa-i citam pe economistii Jean Drèze si Amartya Sen. Ei au calculat ca, plecind de la o baza similara, China si India au urmat drumuri de dezvoltare diferite si ca diferenta dintre sistemele sociale ale acestor doua tari (in materie de sanatate, de pilda) a dus la trei milioane noua sute de mii de morti in plus, pe an, in India2. Comparatii similare pot fi facute astazi intre Cuba si restul Americii latine. in numele a ce unele organizatii non-guvernamentale (ONG) occidentale, precum Reporteri fara frontiere, ai caror membri se bucura, in general, de ambele tipuri de drepturi (politice si sociale), decid care din ele sint prioritare?

in sfirsit, sa ne imaginam o clipa Statele Unite si Europa fara fluxul constant al materiilor prime, fara mina de lucru provenita din imigratie, fara bunurile produse pentru salarii de mizerie, fara fluxurile financiare mergind din Sud catre Nord (plata „datoriei“, scurgerea capitalurilor) si chiar fara materia cenusie venind sa limiteze prabusirea sistemelor noastre educative si de sanatate. Ce ar deveni, atunci, aceste minunate reusite pe care economiile noastre sint susceptibile sa le reprezinte? Acestea sint, pentru moment, drogate de imperialism; dar drogul acesta nu va fi, poate, oferit la nesfirsit de conditiile actuale.
in fata instrumentalizarii drepturilor omului, gindirea critica sau de stinga este nemaipomenit de slaba, mai cu seama atunci cind este vorba de a se opune razboaielor americane din Iugoslavia, din Afganistan si din Irak, toate justificate prin apararea minoritatilor, a femeilor sau a democratiei. Aceasta slabiciune reflecta, probabil, jena resimtita de multi „ex“ (comunisti, trotkisti, maoisti), datorata faptului ca drepturile individuale si politice fusesera, in perioada „leninista“, expediate la calendele grecesti. Dar a inlocui o orbire cu alta nu serveste la nimic.

O buna ilustrare a acestei slabiciuni a stingii este ideologia lui „nici-nici“, care a dominat timidele proteste impotriva conflictelor recente: nici Milosevic, nici NATO; nici Bush, nici Saddam; nici Olmert, nici Hamas-ul. Sint, aici, mai multe false simetrii. in primul rind, in toate aceste razboaie exista un agresor si un agresat. A-i aseza pe amindoi pe acelasi plan inseamna a lasa la o parte orice notiune de suveranitate nationala. Apoi, puterea si capacitatea de daunare a celor doua parti nu sint comparabile. Statele Unite si puterea lor militara sint stilpii ordinii mondiale in care traim. Statele Unite, iar nu tarile citate anterior, pe care fortele progresiste le combat si pe care vor continua sa le combata in majoritatea conflictelor. Mai mult, acum, dupa ce Milosevic a murit, iar Saddam este in inchisoare3, ce vor face adeptii lui „nici-nici“ pentru a se opune celeilalte parti, NATO sau Bush?
in sfirsit, „nici-nici“ presupune ca ne-am afla deasupra gramezii, in afara spatiului si a timpului, in vreme ce traim, muncim si ne platim impozitele in tarile agresoare sau in cele aliate lor (pozitia „nici Bush, nici Saddam“ avea, in schimb, un cu totul alt sens pentru irakieni, care au avut de suportat ambele regimuri). in loc sa impartaseasca viziunea pe care Occidentul o are despre restul lumii, stinga occidentala ar putea sa se straduiasca sa-i faca pe „occidentali“ sa inteleaga viziunea pe care restul lumii o are despre ei si sa combata tot ceea ce accentueaza sentimentul de superioritate si de puritate morala.

Daca secolul al XX-lea nu a fost cel al socialismului, el va fi fost cel al decolonializarii, care a permis unor sute de milioane de oameni sa scape de o forma extrema a opresiunii. Putem sa ne imaginam ca secolul care incepe ar fi cel al sfirsitului hegemoniei americane. Ar deveni, atunci, cu adevarat posibila o „alta lume“, iar, cind economiile noastre vor fi lipsite de beneficiile provenind din pozitia dominanta a Statelor Unite in sistemul mondial, vom rediscuta, poate, in mod serios, despre socialism.

Referinta originala:
Jean Bricmont – Une gauche endormie par l’hypocrisie impériale, in Le Monde diplomatique, nr. 8, august 2006, p. 28; http://www.monde-diplomatique.fr.


Jean Bricmont este profesor de fizica teoretica la Universitatea din Louvain (Belgia) si membru in Brussells Tribunal – instanta de opinie care analizeaza si comenteaza razboiul din Irak. Este, de asemenea, cunoscut pentru a fi declansat, impreuna cu Alan Sokal, celebra „afacere Sokal-Bricmont“, in urma publicarii volumului Impostures intellectuelles (Paris, Éditons Odile Jacob, 1997), in care scutura citeva din figurile glorioase ale noii filozofii si pledeaza pentru apararea rationalitatii in discursurile pretinse stiintifice, chiar cind ele provin din spatiul umanioarelor. A publicat recent Impérialisme humanitaire. Droits de l’homme, droit d’ingérence, droit du plus fort? (Bruxelles, Éditions Aden, 2005).


–––––––––––––––––
1. Sa adaugam aici ca, atunci cind regimul khmerilor rosii a fost rasturnat de vietnamezi, in 1979, el a fost imediat sustinut de occidentali... Cu toate acestea, daca, vreodata, o interventie straina a avut efecte umanitare, ea a fost tocmai aceea a vietnamezilor.
2. Jean Drèze si Amartya Sen, Hunger and Public Action, Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 214-215.
3. in 2006 sn.tr.t.

Note si traducere din limba franceza
de Luiza Palanciuc