OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Plecind de la pretextul unei comparatii intre spatiul politic francez, respectiv romanesc, scriam cu ceva timp in urma ca, desi mai toate societatile trec astazi prin asa-numita criza a dezideologizarii, fiecare caz particular isi pastreaza totusi specificitatile. in acest context, diferenta fundamentala pe care o sesizam intre Franta si Romania, in masura in care o atare comparatie este posibila, se oprea la nivelul cetateanului si al capacitatii sale de autodefinire identitara, care ii permite sa aleaga, atunci cind trebuie sa isi indeplineasca rolul de actor politic. Franta are si ea dramele ei, insa urmarind zilnic dezbaterile politice ajungi sa constati, fara prea multa dificultate, ca a compara cele doua situatii politice este ca si cum ai incerca sa fortezi o echivalenta intre copilul teribil al Europei si ruda cea saraca.

Atentie, nu problematizam aici, la nivel de valori, cultura, natiune etc., ci la nivelul punctual de „situatie politica“ actuala.
Situatia politica actuala a Romaniei are o noua jucarie: fuziunea PD – PLD. Este insa o noutate teribil de importanta, care trebuie gestionata nu in termeni de „partid prezidential“, „mina lui Basescu“ sau in alte note speculative, ci in termenii cei mai legitimi ridicati de problematizarea chestiunii identitare.

Luni, 3 decembrie 2007, Emil Boc si Theodor Stolojan, presedintii PD si PLD, au anuntat fuziunea celor doua partide, in scopul „ducerii pina la capat a proiectului politic al Aliantei D.A.“. Noua formatiune se va numi Partidul Democrat-Liberal si se va identifica cu centrul-dreapta al spectrului politic, mentinind mai vechea afiliere a Partidului Democrat la Partidul Popular European. Despre PDL, Valeriu Stoica declara: „partidul va functiona dupa modelul fuziunilor. in toate partidele exista curente, dar ele nu sint recunoscute. Asta duce la tensiuni. Daca ar fi recunoscute, ar deveni o forta care impinge partidul inainte“.

PD vine cu stigmatul stingii
Prima problema ridicata de opozitie a fost ca, in cazul comasarii celor doua paride, PD isi va pierde locurile din Parlament. Aceasta dilema a fost insa, se pare, rezolvata prin artificiul „fuziunii prin absorbtie“; altfel spus, PLD va disparea dupa fuziunea cu PD, care ar urma sa isi schimbe numele si sigla in PDL. Ramine insa de vazut in ce masura aceste aspecte formale sint cu adevarat relevante, atunci cind vine vorba despre problematica identitatii partidului. Adica in ce masura cele doua curente, aflate intr-o „frumoasa complicitate“ (aceeasi despre care vorbea domnul Valeriu Stoica), ar urma sa acumuleze suficient de multa credibilitate, atit cit sa poata face din PDL principala forta de centru-dreapta a Romaniei.
Actuala situatie politica din spatiul romanesc oglindeste un spectru teoretic extrem de sofisticat al strategiei identitare, definita ca vointa explicita a unui individ sau grup de indivizi de a dispune de un capital simbolic semnificativ, capabil sa procure un avantaj real. O astfel de dezbatere acopera atit problematica ideologiei politice, considerate prelungirea de drept a identitatii politice, cit si pe aceea a elitei politice ca formatoare de fapt a acestei ideologii.

Chiar daca ideea credintelor ideologice a devenit intr-un anume fel marginala in discursul prezent, ea isi mentine, din plin, calitatea de expresie a valorilor cu care se identifica un individ, un grup sau un partid. Cu alte cuvinte, atunci cind discursul ideologic este unul inconsistent si instabil, deducem cu usurinta ca exista, in profunzime, o dificultate de definire a unei strategii care sa lucreze in virtutea unei finalitati constiente si voluntare. Fara o identificare partizana solida, discursul se muta din spatiul ratiunii politice (in sensul de raison d’être al actiunii politice) in cel al purei speculatii.
Asadar, pe ce principii ideologice se legitimeaza proiectul politic al Partidului Democrat-Liberal, al carui punct de pornire este punerea impreuna a valorilor separate, ale Partidului Democrat si ale Partidului Liberal-Democrat? Trebuie de asemenea sa retinem ca aceasta competenta ideologica este cu atit mai importanta cu cit liderii insisi insista pe potentiala capacitate a fuziunii de a mobiliza ceea ce ei numesc fortele de centru-dreapta ale democratiei romanesti.

Partidul Democrat vine cu stigmatul stingii. Asa cum gasim scris chiar in Istoricul PD, pe site-ul oficial al partidului: „a luat fiinta in data de 6 februarie 1990, fiind succesorul Frontului Salvarii Nationale, al Partidului Democrat, al fuziunii prin absorbtie cu Partidul Democrat al Muncii, Partidul Unitatii Social-Democrate, Frontul Democrat Roman, Partidul Alianta Nationala si Partidul Pensionarilor si al Protectiei Sociale“. La nivel de localizare partizana se declara: „partid de centru, republican, cu doctrina popular europeana.“ in acest punct, cine este oricit de putin interesat sa cunoasca, in profunzime, valorile Partidului Democrat cauta sa identifice valorile „populare“, la care acesta adera, ca membru fidel al Partidului Popular European, partid care, asa cum se intelege, ii confera credibilitate si legitimitate. in consonanta, se presupune ca exista o reciprocitate in principii, ce urmeaza sa fie achizitionata si de PLD, si, in extenso, de noul PDL.

Cuminti, ne indreptam curiozitatea catre documentele statutare ale Partidului Popular European, pentru a verifica coerenta in termeni. Aici, in prologul Programului Fundamental, asa cum a fost el adoptat in noiembrie 1992, cu ocazia celui de-al IX-lea Congres de la Atena, gasim subtitlul Impotriva oricaror tentatii ideologice, din care citam: „La prima vedere, ideologia liberala are mai multe avantaje. Economia de piata a permis ridicarea standardelor de viata, ceea ce alte sisteme nu au fost capabile sa obtina. insa chiar si asa, neoliberalismul ignora dimensiunile sociale ale unei piete libere, prin discursul care incurajeaza eforturile individuale si care functioneaza impotriva segmentelor mai slabe ale societatii. [...] Noi, crestin-democratii, vedem slabiciunile tuturor acestor ideologii.“
Pertinenta claritatii isi autoproclama avantajele: Partidul Democrat este mindrul membru al Partidului Popular European, partid care isi statuteaza cit se poate de limpede principiile fondatoare si directoare. O logica bazala ne indeamna sa deducem ca si PD-ul inclina catre aceste idei fundamentale, pe care incearca sa le armonizeze cit mai bine cu starea de fapt a societatii romanesti.

Exista deci din start o contradictie de principii la nivelul trecutului de stinga al PD-ului si al doctrinei crestin-democrate, care trateaza social-democratia ca „suspicioasa fata de fortele societatii civile si corpurilor intermediare, alocind un credit prea mare activitatii Statului“.
in contrast direct atit cu social-democratia, cit si cu crestin-democratia, se situeaza curentul liberal. Cele trei se dezavueaza reciproc, orice fel de complicitate fiind respinsa din start. Centrul dur al PLD-ului, in fapt déjà passé, este, asa cum reiese din Preambulul propriului Program Politic, „necesitatea recuperarii valorilor fundamentale ale liberalismului.“ Si, daca ne amintim bine, motivul pentru care aripa Stolojan-Stoica s-a delimitat de Partidul National Liberal a fost, asa cum declara domnul Valeriu Stoica, discursul populist al elitei liberale, completat de tendintele plutocratice.

Zabovind la nivelul intimitatii PLD-ului, remarcam o alta inconsecventa atunci cind citim ca formatiunea pledeaza pentru formarea „unei entitati politice deschise tuturor cetatenilor romani care impartasesc valori politice de centru si de centru-dreapta pentru a crea cadrul necesar unificarii curentelor de natura liberala, conservatoare si crestin-democrata“. Deducem de aici cel putin doua erori fundamentale: a postula nevoia de unificare a liberalismului, conservatorismului si crestin-democratiei nu este altceva decit a formula dorinta politica a unui partid fara o identitate puternica de a atrage alegatori nehotariti, din toate spectrele ideologice.

Pentru a intelege artificialul acestei declaratii perfide e suficient sa ne imaginam o alianta solida si pe termen lung intre fortele revolutionare si cele reactionare.
A doua inconsecventa: pretentia unui loc in centrul sau in centrul-dreapta al spatiului politic. Aceasta este o discutie ce trebuie extinsa, pentru ca este valabila in Romania sui generis si pentru ca ar putea lamuri multe incongruente actuale. Pe scurt, trebuie stiut ca in politica nu exista „centru“ (neutru), ci doar dreapta si stinga! Pozitionarile centriste sint mai degraba un artificiu, prin care partidele moderate au gasit solutia departajarii de extrema stinga, comunista si extrema dreapta, national-socialista. Discursul acesta „centrist“ nu face altceva decit sa tradeze cautarea unui loc propriu in arealul politic, sub pretextul unei moderatii nemaiintilnite.

Pina in acest punct am accentuat, pe cit posibil, specificitatile PD-ului, respectiv ale PLD-ului, atit din perspectiva focalizarii ideologice, cit si din cea a inconsecventelor ideologice (si identitare) cu care acestea intra in nou-formatul PDL. Pe scurt, voi reaminti ca, pentru moment, pare cel putin derizorie perspectiva unei aliante intre crestin-democratie si liberalism. Ele sint, intr-adevar, curente de dreapta (dar sa nu uitam trecutul de stinga al PD-ului, care se resimte si astazi, atita vreme cit electoratul acestuia este format din alegatori cu credinte socialiste sau social-democrate, constituit intr-o prima faza de catre cei nemultumiti de PSD), ceea ce nu implica insa si o echivalenta de valori. Frumoasa complicitate a „modelului fuziunilor“ nu atrage dupa sine si achizitionarea unei identitati, care sa ii confere noului partid un capital simbolic suficient, garantindu-i astfel si un avantaj competitional real.

Cit din toate aceste miscari este actiune rationala si cit „specula cu politica“ a citorva indivizi nu vom putea afla decit in timp.