Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Iulie   |   Numarul 484   |   O supravieţuitoare

O supravieţuitoare

Autor: Vera CĂLIN | Categoria: Supliment | 2 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
2008
 

Scriu din nou. De mai bine de un an nu mi-am aşternut gîndurile pe hîrtie. Acum vreau însă să scriu tot ce-mi trece prin gînd, tot ceea ce nu pot şi nu vreau să comunic public. De ce trebuie să scriu? Pentru că a formula, a structura prin gînd un afect, pentru a-l face inteligibil, limpezeşte gîndirea şi sentimentele, le acordă o coerenţă pe care altfel nu ar avea-o. Nu am cu cine să dialoghez, să vorbesc despre ceea ce mă frămîntă interior. Nu am avut, în cei treizeci de ani de emigraţie, în afară de S., nici un prieten intim pe meleagurile astea. Dar corespondam. Nu-mi era greu să le împărtăşesc prietenilor prin scris ceea ce, la faţa locului, le-aş fi comunicat în dialog. Dar prietenii mei au dispărut sau nu mai sînt în stare să comunice. Doar fizicianul este încă tînăr şi activ. Trăieşte la Köln şi călătoreşte în Europa şi în Japonia, unde predă fizica şi are o prietenă. Dar dacă lui îi pot scrie despre preocupările mele intelectuale, despre impresiile mele de lectură, despre experienţele mele de emigrantă, nu mă simt în stare să-i împărtăşesc gîndurile mele intime, problemele mele de vîrstă şi natura relaţiilor mele cu familia. Rămîne jurnalul. În ultimul număr din New Yorker citesc o însemnare despre părerile lui Luis Menand, colaborator constant al revistei. Scrie: „...people have often written diaries because they were lonely, or in some way disconnected from others. These diarists wanted companionship, and a diary was in part a function of feeling separated from others“ („...oamenii scriu adesea jurnale pentru că se simt singuri sau, într-un fel ori altul, desprinşi de ceilalţi“). Dar, ciudat, jurnalele cele mai intime au fost uneori scrise cu gîndul la „ceilalţi“. Am recitit de curînd unul dintre jurnalele lui E. Ionesco, La quette intermittente. Se adresează uneori cititorilor. Deci se gîndeşte la publicare. Totuşi scrie, fără reticenţe, despre problemele lui conjugale, despre filozofia vîrstei, despre aspectele ei sexuale, intestinale etc.

 

Memoria mea poposeşte cu predilecţie asupra unor momente, etape din trecutul meu îndepărtat, pe care le credeam uitate. Casa din Frumoasă. „Construcţia modernă“, clădirea socotită, la începutul anilor ’30, cea mai înaltă din Bucureşti. Palatul Telefoanelor nu exista încă. Strada numită, înainte de emigrarea mea, General Manu (astăzi nu ştiu cum se numeşte) era pe atunci strada Verde. Pe acolo treceau tramvaiele. Străbăteam strada Orlando ca să ajung în bulevardul numit atunci Lascăr Catargiu. Casa tatei de pe Frumoasă era despărţită printr-un gard de fier forjat de casa unchiului meu. Acolo locuia vărul meu, Mircea, cu care mă jucam şi care-mi vorbea cu însufleţire despre gangsterii din Chicago, în primul rînd despre Capone. De unde ştia de Capone? Poate de la radio, poate din ziarele care vuiau despre crimele bandei lui Capone în timpul prohibiţiei, arestarea lui etc. şi-i publicau cu frecvenţă fotografia. Alteori, memoria mea este acaparată de episoade puţin esenţiale ale trecutului meu bucureştean. Prin anii ’60, întîlnirile săptămînale în casa colegei mele Neli. Casa se afla pe o stradă (i-am uitat numele) din apropierea Pieţei Romane şi duminica uşile erau deschise pentru orice oaspete dornic să participe la reuniune. Văd feţele participanţilor, îmi amintesc de unele discuţii, numele le-am uitat. E clar. Periplul memoriei mele se referă, în primul rînd, la relaţia mea cu cuvintele, pînă de curînd atît de bună.

 

Nu obişnuiesc să vorbesc singură cu glas tare, nici să-mi exprim sentimentele şi senzaţiile printr-o gesticulaţie elocventă. Cu două excepţii. Cînd mă aflu într-o situaţie greu rezolvabilă, cînd descopăr că am făcut o gafă nepermisă, cînd mi-este ruşine de ce am spus sau am comis, exclam cu glas tare: „Vreau acasă, mama!“ Nici nu e, de fapt, o exclamaţie, e un strigăt. Cînd rămîn singură şi ştiu că, în ziua aceea, nu voi mai vedea pe nimeni, îmi trec mîna prin păr şi mă ciufulesc. Să fie un gest eliberator sau un semnal care anunţă un răstimp de singurătate? Nu ştiu. Mişcarea este reflexă.

 

Am fost o jună cochetă. Deşi caracterizarea glumeaţă a lui Silvian cum că Vera îşi potoleşte angoasele metafizice cumpărîndu-şi o fustiţă şi o bluziţă nu corespundea adevărului meu interior. Îmi plăcea să tîrguiesc, să intru în magazine, pe Lipscani şi, mai tîrziu, pe bulevard, să pipăi mătăsuri şi lenajuri, să cumpăr. Plăcerea s-a prelungit, aici, în L.A.

Astăzi împlinesc 87 de ani. Neverosimil. Nu credeam că voi fi bătrînă. Spuneam că nu mi se potriveşte. În adolescenţă declaram cu ton suficient: pînă îmbătrînesc eu, se desfiinţează bătrîneţea. Înţelept, Silvian îmi răspundea, de cîte ori eu îl asiguram că nu voi îmbătrîni: „Nu poţi să trăieşti mult fără să îmbătrîneşti“. El voia, desigur, să trăiască mult... Nu eram originală în certitudinea mea că nu voi îmbătrîni. Parcă Eminescu spunea: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Veşnic tînăr înveşmîntat în manta-mi!“. Dar s-a întîmplat. M-am simţit tînără de-a lungul întregii maturităţi. (Emigrarea în America, la 52 de ani, şi începutul unei vieţi noi mi se păreau elocvente pentru certitudinea mea.) Dar, de curînd, funcţiile organismului meu au luat-o razna (în englezeşte aş spune: „They are going amok“). Somnul meu nu mai este cel de dinainte. Mă trezesc fără să ştiu dacă am dormit. Doar visele (frecvente, dar foarte diferite de cele pe care le-am visat o viaţă întreagă) îmi dovedesc că am dormit. Simt că am inimă (palpitaţii, dureri, tensiune arterială). Înainte nu o simţeam. În general, îmi simt toate organele. Ştiu unde se află, cum şi cînd funcţionează. Înainte, nu ştiam („I was unaware of my inside“). Parafrazez maxima contesei de Noailles: credeam că „la vieillesse est une chose qui arrive aux autres“.

 

Unul dintre succesele emigraţiei mele (poate singurul) a fost faptul că mi-am înjghebat un home, un spaţiu familiar şi prietenos, în care mă simt „eu“. În 1978, la întoarcerea mea din Ierusalim, unde activasem timp de un an ca visiting professor, S. m-a primit într-un apartament închiriat de el în cartierul care se numeşte Miracle Mile. Apartamentul se afla la primul etaj, într-un imobil de două etaje, aşezat la intersecţia dintre bulevardul Olympic – într-o zonă necomercială, deci liniştită a bulevardului – cu strada Cochran. Mă aflam în oraş, aşa cum îmi place mie să locuiesc, la zece minute de mers depărtare de artera principală a oraşului – bulevardul Wilshire. Amîndoi băieţii, cu nevestele lor de atunci, locuiau în aceeaşi zonă şi familia se reunea des şi cu plăcere. Pe urmă, băieţii şi-au cumpărat fiecare cîte o casă, ambele plasate în suburbia care aici se numeşte The Valley. Viaţa într-o suburbie – idealul oricărui average american – nu m-a atras niciodată. Au început presiunile din partea lui S. Voia, insista să mă mut în Valley, ca să fiu aproape de familie şi să nu-i complic lui viaţa. Am refuzat. I-am spus că am realizat visul oricărui emigrant: un home, un interior compus după gustul meu, în care mă simt acasă. El susţinea că pot să-mi recompun interiorul oriunde, deci şi în „vale“. Am rezistat la presiuni. Ulterior familia s-a fărîmiţat. Amîndoi băieţii s-au despărţit de nevestele lor. S. s-a mutat la prietena lui, care locuieşte – coincidenţă ori ba – în cartierul meu, la o distanţă de cinci minute cu maşina. Trăiesc din nou în vecinătatea fiului meu. Mă cutremur de cîte ori mă gîndesc la ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi cedat şi mi-aş fi reconstruit home-ul în Vale. Cînd îi vorbesc lui S. despre posibilitatea aceea nefericită, îmi spune: „Decizia ar fi fost bună în momentul acela“. Aş vrea să tragă concluzia că a interveni în viaţa cuiva poate duce la catastrofe. Fiecare om are dreptul să-şi deseneze singur traseul vieţii.
 
Aşadar, mă simt acasă. Mă mişc dezinvolt prin spaţiul pe care mi l-am organizat în lungul anilor. Din mobilierul iniţial al apartamentului (S. a închiriat un apartament mobilat) n-a rămas mai nimic. Retrăiesc procesul construirii unui home: fiecare obiect, fiecare ornament are istoria lui. Unele obiecte figurau în apartamentul meu din bulevardul Dimitrov. Sosirea lăzii cu obiectele de gospodărie – scoarţele, tablourile din Bucureşti, care trecuseră prin vama aeroportului – mi-a prilejuit bucuria de a realiza continuitatea vieţii mele. Aici, în L.A., trebuia să-mi refac ambianţa. Fără ajutorul fostei mele prietene Brigitte şi al prietenului meu Z. n-aş fi reuşit. Mi-a-mintesc că, ieşind împreună cu B. de la cursul de spaniolă, am văzut că pe un trotuar se desfăşura un sale: obiecte de mobilier, de menaj, îmbrăcăminte. Un scaun în stil rustic mi-a atras atenţia. Am rugat-o pe B. să oprească maşina. Scaunul se potrivea cu masa mea de lucru din living-room. L-am cumpărat pe un preţ de nimic şi astăzi aparţine ambianţei mele cotidiene. Z. mă ducea la magazinul cu circuit închis al cărui membru era. Acolo am cumpărat obiecte de menaj, ceramică, vase pentru flori.
 

Pe urmă am început să călătoresc: New York – oraşul care mă fascina de cînd îl cunoscusem; Sudul – New Orleans, Mexico (coasta de Vest, pe urmă, Yukatan-ul), Spania, Italia, din nou Israelul, Bucureştiul, Franţa, Anglia. Călătoream cu un sentiment de plenitudine la gîndul că mă voi întoarce acasă, că mă aşteaptă un home. Copilăreşte, mi-am propus să aduc în apartamentul meu cîte un obiect din fiecare etapă a călătoriei, pentru a-mi îmbogăţi home-ul cu amintirea experienţelor mele. Am început să cumpăr ceramică, farfurii folclorice din locurile unde mă opream. Astăzi, pereţii bucătăriei mele şi cei ai spaţiului care aici se numeşte dining area sînt decoraţi cu farfurii din Spania, Mexic, Ierusalim, România etc. Apartamentul meu e plin de ceramică, de mobilier rustic, de cărţi, de scoarţe. Uneori mă mir de energia de care am fost în stare, de înverşunarea cu care am activat pentru a-mi înjgheba un loc pe care să-l pot numi „acasă“. Bucătăria mea încăpătoare, luminată de două ferestre, e un loc privilegiat. Nu în primul rînd pentru că aici îmi pregătesc – cu priceperea mea foarte relativă – dejunul, cina etc. E locul unde, dimi-neaţa foarte devreme, cînd îmi sorb prima cafea, văd cum oraşul se deşteaptă. Bulevardul pustiu începe să se anime. Încep să circule maşini. În staţia de autobuz, care, împreună cu televizorul, mă informează despre moda zilei, se adună muncitori, muncitoare, funcţionari, şcolari, toţi cei care îşi încep activitatea la ore foarte matinale. Dar fereastra bucătăriei mi-a mai oferit, de-a lungul anilor, descoperirea unei lumi pe care nu o cunoşteam. Pe cealaltă parte a bulevardului se află o sinagogă şi alături o şcoală evreiască – o yeshivă – frecventată de viitori rabini. Cu ani în urmă, regimul învăţăceilor era auster. Veneau pe bicicletă, dar ăsta era singurul sport, singura distracţie îngăduită. Au trecut ani. Comunitatea trebuie să fi înţeles că adolescenţii aceia trebuie să aibă parte de o viaţă cît de cît normală. Acum, pe terasa şcolii, e instalată o masă de ping-pong şi, în curte, un teren de volley. Băieţii în cămăşi albe cu mîneci lungi, pantaloni negri şi tichiile rituale în cap, zburdă, ţopăie, coboară în stradă cînd mingea cade peste gard, ba chiar se încaieră tinereşte. Prin geamul bucătăriei, am asistat la schimbarea unui stil de viaţă, a unei înţelegeri a religiei.

 

O amică din Bucureşti mi-a trimis patru numere din România literară şi ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu: Gemenii. Pachetul a sosit de ziua mea. A fost unul dintre cadourile care mi-au făcut cea mai mare plăcere.

 

Mi se întîmplă să încerc o senzaţie de gol, să mă simt incapabilă de a mă apropia de o fiinţă omenească. Asta s-a petrecut zilele trecute. M-am îndreptat spre rafturile mele de cărţi şi am scos un volum din cele 12 de Cehov, pe care le posed în traducere românească: Nuvele şi schiţe. Am început să citesc şi mi s-a părut că mă aflu în prezenţa unui prieten. Admir şi iubesc mulţi scriitori, dar nici unul nu-mi prilejuieşte, ca Cehov, senzaţia de calm, sentimentul de împăcare cu vicisitudinile vieţii.

 

Spăl vasele în bucătărie. Mă uit pe fereastră şi văd staţia de autobuz Cochran-Olympic. Apare o negresă plinuţă într-un short mai mult decît „short“; de fapt, un costum de baie. Se aşază pe banca din staţie, picior peste picior, şi aşteaptă. Trece un autobuz, trece încă unul, dar ea nu se mişcă. Pe urmă, trece un bărbat şi dispar amîndoi. Pe terasa şcolii evreieşti, învăţăceii, viitorii rabini, toţi în cămăşi albe, cu tichiuţele negre în creştetul capului, urmăresc scena ca şi mine şi rîd cu poftă.

 

Dacă elementul fantastic din povestea lui M. Cărtărescu, Gemenii, mi-a adus aminte de povestirile lui Poe sau, poate, ale romanticilor germani – printre ei, Hoffmann – romanul Rem, a cărui lectură am încheiat-o aseară, m-a îndreptat spre Borges. Am scos din raft volumul de Ficciones şi am început să recitesc.

 

La ştirile televizate, pe care le-am urmărit aseară, am aflat că începe săptămîna Paştelui evreiesc – Passover. În casa părinţilor, se pomenea de sărbătorile de primăvară, iar mătuşă-mea, care locuia alături de noi, ne cumpăra pască. Dar sărbătorile adolescenţei şi tinereţii mele erau altele. În primul rînd, Revelionul. Îl sărbătoream cu prietenii şi mă pregăteam pentru serată cu rochia de gală (de obicei, lungă şi decoltată). În seara festivă, se dansa, se bea şampanie şi, la miezul nopţii, se stingea lumina, după care urmau urările, săruturile, şampania, dansul. Am menţinut sărbătoarea pînă în momentul emigrării. Aici, în lumea nouă, din cînd în cînd, eram poftită să petrec noaptea la unul din băieţi. Familia s-a destrămat. Sărbătoarea a dispărut. Descopăr că sînt o fiinţă fără sărbători. Gîndul mă deprimă. Da, este o condiţie posibilă în emigraţie. Dacă, vreodată, voi scrie un roman despre viaţa de emigrant, îl voi intitula, probabil, Omul fără sărbători.

 

Urmăresc la televizor, cred, pentru a treia oară, filmul A crime in the Orient Express, după romanul Agathei Cristie. Mă fascinează trenul. Timp de decenii, în toată copilăria, adolescenţa, tinereţea mea, trenul a fost sinonim cu călătoria, evaziunea din cotidian, vacanţa. Cu trenul – cred, chiar cu Orient Express – am călătorit cînd aveam 17 ani pînă la Paris, cu o oprire la Milano. A fost marea mea aventură. Trenul mă ducea la munte, la mare, în vacanţă ailleurs. Petreceam vara la Sinaia, Predeal, Constanţa, Eforie. Şi trenul mă ducea. Pînă tîrziu, cînd plecam la „casa de creaţie“ de pe Cumpătul ca să scriu, trenul mă depunea la destinaţie. Aici, în California, trenul a devenit un mijloc vetust de locomoţie. L-am folosit ultima oară cînd m-am întîlnit, la Newton, cu prietena mea Mira, venită din Israel ca s-o ajute pe fiica ei, care lucra într-un laborator, la Boston. La plecare, Mira m-a condus pînă la Boston. În gara din Boston, ea a luat trenul ca să se înapoieze la Newton, iar eu am luat un taxi, care m-a dus la aeroport, de unde am zburat acasă. Zburăm. Deasupra oraşelor, satelor, munţilor, cîmpiilor. Deasupra vieţii şi naturii.

 

Cînd, la cursul de literatură, am vorbit studenţilor despre baroc, am analizat motivul „viaţa ca spectacol“ caracteristic pentru arta şi literatura barocă. După aceea, de multe ori şi, mai ales, aici, la L.A., mi-am reamintit ce spusese Profesorul, şi, în urmă, ce spuneam eu cu privire la acest motiv, întrebîndu-mă dacă este viabil în condiţiile vieţii moderne. În orice caz, am decis, este hotărît viabil pentru mine. Mobilitatea mea redusă mă condamnă să privesc viaţa în chip de spectatoare. De pe balcon văd bulevardul, staţia de autobuz, şcoala evreiască. Sînt interesată, amuzată, contrariată de ce se întîmplă „acolo“. De curînd însă, mi-am dat seama că am trăit nu numai ca spectatoare, ci şi ca actor în acest spectacol. De fapt, am jucat un rol, prin însăşi profesia mea. De pe catedră, în timpul orelor de curs, urmăream să ofer studenţilor spectacolul meu ca mijlocitoare a unui spectacol mai amplu: o epocă trecută, o viaţă de poet, prozator, dramaturg, o ambianţă pentru ei necunoscută.

 

O scrisoare de la prietenul meu, fizicianul. E din nou în Vaterland, la Köln, după una din călătoriile lui în Japonia. De data asta nu l-am mai invidiat pe cel mai tînăr octogenar pentru mobilitatea lui, ci pentru viaţa lui socială intensă, pentru întîlnirile cu prietenii, în Germania, în Olanda, în Japonia. Mi se pare că el îmi oferă o situaţie rar întîlnită. Pe mine, vîrsta şi emigraţia m-au cufundat în singurătate. Cînd am părăsit România, mi-am lăsat acolo prietenii de-o viaţă, cu care încheiasem legături indisolubile încă din anii adolescenţei. Pe urmă, ei, ca şi puţinele prietenii pe care le-am încheiat aici, în California, au dispărut, golindu-mi universul de contacte umane. Dar prietenul meu dezminte tristele certitudini pe care le impune vîrsta şi izolarea. Continuă să cunoască bucuria deplasărilor în spaţiu şi a afecţiunilor care durează în timp.

 

Am terminat lectura romanului lui Mircea Cărtărescu, Travesti. Este romanul unei adolescenţe. Adolescenţii lui Cărtărescu sînt copleşiţi de procesele lor hormonale. O adolescenţă tulbure, în timpul căreia instinctele urlă – „fiecare femeie lăuntrică se înfiripă din molozul de pe fundul neuronilor care se limpezesc la acea vîrstă de sus în jos (....) din fibrele muşculare slăbite de pasiune, din cascadele limfatice, din plexurile nervoase, din glandele endocrine“.

Cu totul alta este amintirea mea despre adolescenţă. Atunci am trăit prima iubire cu un băiat într-a şaptea, premiantul Liceului „Mihai Viteazul“. Atunci am cunoscut exaltări literare, pasiunea pentru V. Hugo, ale cărui romane le devoram, cîştigînd din partea mamei epitetul „mizerabila“. Atunci am descoperit Europa. După ce am absolvit clasa a VI-a, părinţii mi-au făcut cadou o călătorie la Paris. Din lecturi, îmi construisem un Paris edenic, plin de poezie şi istorie, în care personajele romanelor pe care le citeam circulau dezinvolt: se iubeau, se urau, făceau revoluţii şi recitau poezie. Romantismul imaginilor mele era alimentat de informaţiile şi comentariile corespondenţilor mei parizieni, cu care mă alesesem în urma unui anunţ în Paris-Soir Dimanche: „Jeunne fille roumaine desire correspondre...“. Acum porneam spre Paris, cu o oprire la Milano. Vedeam aievea ceea ce proiectase imaginaţia mea, alimentată de lecturi: catedrale gotice, palate renascentiste, cartiere boeme, cafenele de trotuar. Atunci am băut prima cafea la o cafenea de trotuar din cartierul latin. Atunci m-am întîlnit cu corespondenţii mei necunoscuţi pînă atunci, în faţa Louvre-ului, purtînd în mînă, ca semn de recunoaştere, o carte sau un ziar. Oricum, adolescenţa mea a fost un început radios pentru tot ceea ce, în viaţa mea ulterioară, avea să fie bun şi luminos. La întoarcere, copleşită de impresii, am început să scriu un jurnal, pe care, cu lungi intermitenţe, l-am continuat pînă astăzi.

 

Zilele trecute am urmărit la televizor filmul lui Abel Gance, J’accuse, realizat în 1919. Evident, un film mut. Titlul nu are decît o legătură simbolică cu scrisoarea-pamflet a lui Zola şi vizează grozăvia Primului Război Mondial. Ca toate filmele mute, J’accuse e o peliculă violent expresionistă. Lipsa vorbirii obligă actorii să recurgă la mişcări sacadate, la machiaje exagerate şi o mimică convulsivă. Subtilitatea nu e posibilă. Tăcerile semnificative, ambiguităţile, subtextele sînt excluse. Pînă şi textele care apar pe ecran, substituindu-se dialogului inexistent, sînt rudimentare. Eu n-am apucat momentele culminante ale filmului mut. Mi-amintesc vag de unul singur, pe care l-am urmărit, fiind adusă fără ştirea părinţilor, de dădaca mea, Fraulein Esther sau poate de urmaşa ei, Fraulein Kathe, la un cinematograf de cartier: Marna sau Volta Buzeşti. Primele mele amintiri cinematografice se asociază însă cu opereta cinema-tografică a anilor ’30. Mama era de acord cu asemenea spectacole. Se bucura cînd mă auzea fredonînd şlagărele difuzate de filmele pe atunci în vogă: Das Kommt nur eimal, das Kommt niewieder; Das Lied is aus die Melodie verschlungen, Traum ich wach ich, wein ich lach ich. Da, actorii mei preferaţi erau: Willi Fritsch, Willi Forst, Lilian Harvey. Nu-mi vine să cred că memoria mea mai reţine impresiile vizuale şi auditive din anii aceia îndepărtaţi ai copilăriei mele.

 

Observ că satisfacţiile mele, în ultimul timp, au un caracter negativ; adică nu mă bucur că ceva se întîmplă, mă bucur mai ales că un lucru de care mă tem, care-mi displace, care mă orifică nu se întîmplă. Nu mă bucur ca înainte, cînd cobor să ridic poşta, la gîndul că găsesc o scrisoare; mă bucur că nu găsesc o somaţie de la I.R.S. (Biroul de impozite), o notă de plată, în sfîrşit, o informaţie neplăcută. Nu mă bucur că sînt chemată la telefon. Mă bucur că astăzi telefonul nu a sunat, că nu sînt chemată de administraţia imobilului cu informaţia că nu mi-am plătit chiria, că, dacă nu o achit pînă la..., voi fi evacuată; că nu sînt chemată de S., pe care-l aştept şi care-mi spune că e reţinut la birou şi nu poate veni, sau că ieşirea proiectată la cinema nu poate avea loc. Mă întreb dacă tipul de satisfacţii, pe care eu le numesc negative, şi starea de spirit pe care o alimentează sînt fenomene normale la vîrsta mea.

 

Scot din raft volumul cu scrierile lui Ionescu în limba română. Pagini de jurnal, prima versiune a Cîntăreţii chele intitulată Engleză fără profesor; Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. (Sînt de acord cu rîsul ce i-l produc fanfaronadele, hiperbolele hugoliene, dar Ionescu uită să spună, precum Gide, „Helas Hugo!“, acordîndu-i acestuia diploma de poet.) În paginile de jurnal am regăsit cîteva dintre laitmotivele, mai mult obsesiile lui Ionescu, prezente în toate jurnalele sale de mai tîrziu; în primul rînd, frica de moarte, de aneantizare: „Că totul sfîrşeşte prin moarte, este marea mea turburare. Că moartea e aşa de aproape, mîine, azi, iată ce mă distruge, mă umileşte. Nu pot uita (...) că nimic nu are importanţă“.

 

În ajun de Mother’s Day, nepoţii mi-au oferit o seară cinematografică; un film german, Die Falscher (în engleză The Counterfeiters – Falsificatorii). Nu mă aşteptam la un nou film de lagăr concentraţionar. Dar filmul era bine făcut şi surprindea un aspect rar exploatat cinematografic: falsificarea lirei şi a dolarului spre fortificarea economică a Germaniei naziste, în lagărele de exterminare. După cinematograf, m-am înapoiat acasă, refuzînd propunerea băieţilor de a lua masa împreună într-un restaurant. Am cinat frugal şi m-am culcat, fiindcă voiam să citesc. Am parcurs un capitol dintr-un roman al lui Primo Levi, pe care-l recitesc, am stins lumina şi am adormit. La ora 2.00 m-am trezit. Îl visasem pe Croh. Nu mă mai gîndisem la el de multă vreme. Acum îl vedeam aşa cum era cînd mă vizita în apartamentul de pe Calea Griviţei sau cînd mergeam împreună pe Calea Victoriei, la ieşirea din vreo şedinţă a Uniunii Scriitorilor. Deodată mi-am dat seama că personajul central al filmului îi semăna izbitor lui Croh: aceeaşi faţă ascuţită şi osoasă, acelaşi nas lung, aceleaşi buze subţiri. Dar, în timp ce urmăream filmul şi acasă, înainte de a adormi, nu mă frapase vreo asemănare. Şi, deodată, la 2.00 dimineaţa... Mă surprinde din nou travaliul subteran al conştiinţei. N-am readormit. M-am gîndit că uitasem de Croh, pentru că aici şi acum nu mai am cu cine vorbi despre anii de atunci. Cei cu care puteam dialoga verbal şi prin corespondenţă au dispărut. Cînd răsfoiesc revistele, pe care le primesc periodic din România, caut cu înfrigurare nume cunoscute printre autorii de articole. Am descoperit iscălitura lui Lucian Raicu la capătul impresiilor pariziene, pe care le trimite României literare, şi pe a lui Const. Ţoiu, fostul meu coleg de editură, sub tabletele rubricii săptămînale ţinute la revistă. În rest, nume noi, doar cîţiva foşti studenţi. Dar aceştia nu mai sînt tinerii pe care i-am lăsat în urmă. Sînt vîrstnici, bătrîni – nu mi-i pot închipui în ipostaza asta. Îmi dau seama din nou că sînt o supravieţuitoare.

 

Singurătatea de care vorbeam se plasează în dimensiunea timpului. Dar mi se întîmplă să experimentez o altfel de singurătate. Sînt în bucătărie. Îmi pregătesc prima cafea de dimineaţă. Pe fereastră văd bulevardul pustiu. Pe culoarele acestei artere principale a oraşului nu se vede nici o maşină. În staţia de autobuz nici ţipenie de om. Mă simt singură nu numai în oraşul ăsta, care n-a devenit al meu, ci pe întreg globul pămîntesc, singură în cosmos.

Dar, treptat, bulevardul se animă. Maşinile şi autobuzele circulă frenetic, ducînd oamenii la lucru şi şcolarii la şcoală. Privesc chiparoşii înalţi cît plopii pe care-i vedeam din fereastra odăii copiilor, în casa din strada Frumoasă. Ascult muzică barocă. Lumea a înviat. Învăţăceii şcolii evreieşti de peste drum joacă volley în curtea şcolii. Oraşul trăieşte. Rostesc, cum am rostit de atîtea ori aducînd prinos clipei, cuvintele lui Faust: „Verweile noch, du bist so schon“ („Zăboveşte, eşti atît de frumoasă“). Dar clipa trece repede.

 

Imigranţii care, venind din toată lumea, se stabilesc în America nu-şi schimbă numele, ci îl lasă urmaşilor, ca să le amintească de obîrşia lor. Guvernatorul Californiei se numeşte Schwarzenegger. E de origină austriacă şi şi-a păstrat numele germanic. Pe menajera mea o cheamă Sandra Dominguez. E hispanică. Comentatorul politic de la postul NBC se numeşte George Stephanopoulos. Evident, grec. Cel de la CNN, Blitzer, trebuie să fie evreu; la fel şi meteorologul de la CBS, Yosh Rubinstein, iar Chris Como, fiul lui Mario Como, este evident italian. Amica mea Brigitte este de origină baltică. Numele ei a fost şi a rămas Liliengas.

Tatăl bărbatului meu şi-a schimbat, în timpul legionarilor, numele de Cohn în Călin, alegînd un nume cum nu se poate mai românesc. Emigrînd în America, mi-am păstrat numele, care aici se pronunţă în acord cu fonetica anglo-saxonă. Aşa îl pronunţă nepoţii mei.

Diane Sawyer, crainica nr.1 a programului de dimineaţă, e descendenta unor americani stabiliţi de generaţii în Connecticut. Este, în acord cu criteriile de aici, la fel de neaoşă ca şi eroul omonim al lui Mark Twain. Sîntem cu toţii americani.

 

M-am întrebat de multe ori – poate, prosteşte – de ce solicitudinea unei generaţii se îndreaptă cu precădere în direcţia descendenţilor şi mult mai puţin în cea a înaintaşilor, uneori la fel de nepunticioşi ca şi copiii. Cu alte cuvinte, copiii sînt factori hotărîtori în viaţa părinţilor, mult mai puţin – bunicii. Răspunsul pe care mi l-am dat are sunet evoluţionist. Familia s-ar stinge, specia umană n-ar supravieţui, dacă interesul, afectivitatea, posibilităţile materiale ale părinţilor n-ar fi în mod precumpănitor îndreptate în direcţia viitorului.

 

După o vacanţă bucureşteană de peste o lună, S. mi-a făcut o vizită. Cînd a aflat că, în absenţa lui, n-am văzut-o decît pe menajera mea, care vine de două ori pe săptămînă, şi m-am întîlnit o singură dată cu nepoţii, care m-au dus la cinematograf, a comentat: „Singurătatea e un lucru groaznic. Eu nu o suport. M-aş spînzura. Dar tu eşti altfel: citeşti, scrii. Rezişti“. Se înşală!

 

După peste treizeci de ani de emigraţie, după aproape treizeci de ani de cînd m-am mutat în apartamentul în care locuiesc acum, reuşesc să mă mişc cu uşurinţă în spaţiul domestic şi în cel citadin. Am izbutit să-mi creez un modus vivendi, care, mi se pare, îmi asigură supravieţuirea. E o construcţie care a cerut timp, compusă fiind din elemente multiple. Ştiu cît trebuie să întind mîna noaptea ca să ajung la paharul cu apă de pe noptieră; ştiu cîţi paşi trebuie să fac ca să mă deplasez dintr-o încăpere într-alta, chiar şi pe întuneric. Ştiu pe care raft din bibliotecă găsesc o carte scrisă în limba română, franceză sau engleză etc.; ştiu unde se află volumele de artă, unde găsesc studii de critică etc. În bucătărie, mă descurc uşor.

Totul este familiar, începînd cu structura apartamentului, continuînd cu peisajul mereu verde (chiparoşii, palmierii, zidurile acoperite de iederă) pe care mi-l oferă anotimpul – helas! – unic al Californiei.

 

Rutina mea se desfăşoară şi în dimensiunea timpului. La 7 dimineaţa urmăresc ştirile, apoi scriu sau îmi rezolv problemele în oraş. După prînz, îmi fac siesta cu lectură, la 15.00 cobor să ridic poşta etc. etc. Nu ştiu dacă psihologii au studiat importanţa automatismelor pentru conservarea individului, începînd de la o anumită vîrstă. Prezenţa decisivă în viaţa de mea de acum este S., fiul meu, care-mi dă certitudinea că nu sînt singură, îmi rezolvă problemele majore şi-mi asigură continuitatea cu trecutul dinaintea emigrării. Datorită lui, fiinţa mea nu se pulverizează, ci rămîne aceeaşi care am fost „înainte“. Cam astea ar fi cîteva din elementele „construcţiei mele“. Dacă oricare dintre ele ar dispărea, construcţia s-ar nărui şi, cred, eu ar trebui să dispar.

 

Cînd sînt întrebată ce fac, cu ce mă ocup, mi se întîmplă să răspund: citesc, scriu, rezolv cuvinte încrucişate. Şi mi s-a întîmplat să aud comentariul: e exact ce trebuie să faci ca să-ţi menţii creierul activ, să eviţi Alzheimer disease. Dar eu nu mă îndeletnicesc cu cele de mai sus „ca să“, ci fiindcă spre ele mă îndreaptă natura mea. Citesc fiindcă, din copilărie, ăsta a fost principalul meu mijloc de a cunoaşte, de a descoperi lumea; scriu, mai ales acum, în emigraţie, ca să înlocuiesc dialogul, care-mi lipseşte dureros. De ce rezolv cuvinte încrucişate? Pentru că dintotdeauna am avut o relaţie strînsă şi decisivă cu cuvintele. În aşa măsură încît, de timpuriu, m-a atras gramatica, o disciplină care prietenilor şi colegelor mele de şcoală le displăcea, îi enerva. Am vorbit germana din prima copilărie. Am posedat-o, am simţit-o familiară de-abia cînd am aflat de structura cuvintelor compuse (Zusammengesetzte Worter), decisive pentru formaţia limbii germane. De-abia cînd am ştiut că Heimweh (nostalgie) se compune din Heim – acasă, în patrie – şi weh – durere, am stăpînit înţelesul cuvîntului; de-abia cînd am ştiut că Armband (brăţară) se compune din Arm şi Band, am înţeles ce este o brăţară; de abia cînd am ştiut că Selbstverstandlich, un singur cuvînt puternic, afirmativ, echivalent cu românescul „de la sine înţeles“ se compune din trei cuvinte, am ştiut cum se afirmă în limba gerrnană. De abia cînd am realizat că sonoritatea specifică a limbii germane se datorează succesiunii dintre vocale şi consoane compuse, parcă şuierate, am vorbit într-adevăr nemţeşte. Cred că fratele meu – neamţul –, dezertor din armata germană la Stalingrad şi ascuns în apartamentul surorii mele, mi-a spus că nu există în limba germană cuvînt cu mai multe consoane succesive decît Angstschweiss (gstschw) – sudoare produsă de spaimă.

Gramatica limbii române mi-a fost dezvăluită din primele clase primare. Am intuit atunci structura limbii; iar franceza, engleza, spaniola le-am învăţat, le-am asimilat, le-am stăpînit bazîndu-mă pe gramatică. Cuvintele mă pasionează în orice fel de combinaţie. De aceea mă amuză să rezolv cuvinte încrucişate. Am ştiut că engleza a devenit o limbă în care pot gîndi şi mă pot exprima cînd am început să rezolv cuvinte încrucişate în revistele de rebus de aici.

 

Acum cîteva seri, S. ne-a oferit – unor prieteni şi mie – un film românesc premiat la Cannes: Patru luni, trei săptămîni..., în regia lui Mungiu. Filmul mi s-a părut, în primul rînd, un tur de forţă. Într-o odaie de hotel, două colege organizează efectuarea unui avort, în timpul lui Ceauşescu, în vremea cînd avorturile erau interzise şi se pedepseau cu închisoarea. Una din femei va suporta intervenţia, cealaltă va contacta executorul (doctor ginecolog, mamoş clandestin). E un film de dialog în spaţiu închis, în interiorul căruia tensiunea creşte, atinge un moment culminant, se rezolvă. Interesant.

 

S. mi-a adus, de la Bucureşti, Journal en mietes al lui Ionesco, într-o bună traducere românească. Era, cred, singurul jurnal ionescian pe care nu-l citisem. Îmi erau cunoscute jurnalele de adolescenţă şi extremă tinereţe scrise în româneşte de Ionescu, de asemeni, ultimul jurnal: La quete intermitente. Regăsesc angoasele descrise în paginile de jurnal pe care le cunosc; panica la căderea nopţii; sentimentul de siguranţă pe care i-l oferă soţia. Încă nu-l găsise pe Dumnezeu, nu descoperise certitudinea religiei, dar e în căutare: „...există cei care îşi pun întrebarea şi nu sînt în stare să răspundă. Din categoria asta fac eu parte (...) Nu înţeleg nimic“. Dar îl preferă pe Jung lui Freud, pentru că Jung nu interzice religia. Maestrul cuvintelor acuză cuvintele. „Cuvintele au ucis imaginile sau le maschează. O civilizaţie de cuvinte, o civiliuzaţie rătăcită. Cuvintele creiază confuzii. Cuvintele nu sînt cuvîntul“. Teatrul ionescian va anima criza vorbirii împingînd pînă la limită posibilităţile cuvîntului. Şi, iarăşi, spaima de moarte. Toată viaţa e prefăcătorie. Oamenii petrec, se iubesc „ca şi cum n-ar şti că prăpastia există“, că-i aşteaptă inexorabil moartea. Revine, ca un laitmotiv, imaginea zidului, simbolul finitudinii, al limitelor vieţii şi conştiinţei umane. Nimic n-are sens: „Ce înseamnă a fi aici, ce înseamnă a fi fiinţă?“. Adevărul nu se poate rosti, e indicibil. De aici, incomunicabilitatea, criza limbajului. Pe urmă, consideraţii pe marginea pieselor lui, în primul rînd, Regele moare, care, mai mult ca oricare altă piesă, comunică spaimele metafizice ale scriitorului. Din nou, metafora zidului, cu explicitarea simbolului: „Zidurile astea care se înalţă, zidurile astea de nepătruns, pe care mă încăpăţînez să vreau să le găuresc sau să le dobor, nu sînt poate altceva decît raţiunea. Raţiunea a ridicat zidurile astea ca să ne apere de haos. (...) Ele sînt graniţa între ceea ce am izbutit să facem din lumea asta şi vid. De cealaltă parte e moartea“. Trestia gînditoarea a lui Pascal recunoaşte că puterea pe care i-o dă gîndirea nu-l poate scăpa, pe om, de spaimele neantului. Dimpotrivă.

 

Un telefon de la Montreal. O voce românească de bărbat. Mi-a spus numele. L-am uitat. A citit ultimul număr din Observator cultural pe Internet. Eu încă n-am primit revista. De altfel, spune, mi-a citit cărţile apărute (Tîrziu şi Post-Scriptum). Oare tot pe Internet? I-a plăcut ceea ce am scris despre coduri. El e de şase ani în Canada şi nu şi-a însuşit codurile locului. Mai ciudat: de curînd, ducîndu-se în România, n-a mai găsit coduri comune cu cei de acolo. I-am mulţumit. I-am povestit lui S. Eşti măgulită? m-a întrebat. Sigur. Dar îl întreb: de unde a ştiut numărul meu de telefon? De pe Internet. Într-adevăr, Internetul oferă informaţii, dar desfiinţează discreţia (privacy).

 

Aseară m-am întrebat cum îmi trecuse ziua, cu ce mă îndeletnicisem. Mi-am dat seama că făcusem tot ce poate face un om singur într-un apartament: am citit, am scris, am vorbit la telefon, am ascultat muzică, am urmărit un program la televizor, am făcut gimnastică, mi-am pregătit dejunul şi cina etc. Pe urmă, dintr-odată, m-a cuprins un sentiment de recunoştinţă faţă de mama, care m-a înzestrat cu cele necesare pentru a rezista devastărilor produse de vîrstă şi singurătate. M-a crescut cu Fraulein Esther, cu lecţii de franceză, engleză, pian. Citeam Contesa de Segur şi, mai tîrziu, Mizerabilii, care mi-au monopolizat primii ani ai adolescenţei. Studiam la pian Czerny şi Hanon, făceam game şi cîntam cum puteam Fantezia în la minor de Mozart şi nocturne de Chopin. M-a lăsat să plec singură la Paris, oraşul visurilor mele de atunci, ca să mă întîlnesc cu corespondenţii mei necunoscuţi (pen friends); o fată din nordul Franţei, un parizian, un egiptean aflat la studii în Franţa. S-a bucurat la prima mea iubire şi m-a iniţiat în probleme feminine. Îi datorez tot ce sînt astăzi. De la tata, arhitect, am învăţat doar stilurile arhitectonice. El mi-a explicat de ce Biserica Neagră din Braşov ţine de goticul timpuriu sau de romanic. Cînd am intrat în Catedrala Notre Dame din Paris sau în Domul din Milano, am recunoscut caracterele goticului, aşa cum le învăţasem de la tata; şi cînd circul acum prin L.A. şi dau de cîte o biserică mexicană, îmi spun: ăsta e neobaroc.

 

Voiam să mă conving că existenţa mea este normală şi mulţumitoare. Mi-am zis: locuiesc într-un apartament confortabil şi plăcut; am ce citi, frigiderul e plin; postul de muzică clasică îmi oferă un trio de Beethoven. Mă uit pe fereastră: sub cerul invariabil senin al Californiei văd chiparoşii, văd „palmierul“, cel mai frumos palmier pe care l-am văzut vreodată, fiindcă trunchiul lui, înalt şi drept, e de sus pînă jos acoperit de o iederă deasă şi intens verde. Văd, mai încolo, învăţăceii de la şcoala evreiască jucînd volley cu tichiuţele în cap. Îmi recit versurile poetului: „God’s in his heaven all’s right with the world“ („Dumnezeu este în ceruri, totul e bine pe lume“). Cîteva minute mai tîrziu fredonez şansoneta ironică franţuzească pe care o ştiu de la Silvian – Car tout va bien, Madame la Marquise.

 

Din Bucureşti am primit, printre altele, cartea lui Andrei Pleşu apărută în colecţia „Rîsul lumii“, de care nu auzisem: Comedii la Porţile Orientului. Numele autorului îmi era cunoscut. Împreună cu Liiceanu aparţinea unui grup de tineri scriitori cultivaţi, inteligenţi, talentaţi, opuşi tendinţei conformiste, proletcultiste a epocii Ceauşescu: grupul de la Păltiniş. Cartea conţine articole humoristice, critici satirice publicate de Pleşu în diverse reviste, mai ales în Dilema, revistă creată de el. Articolele mi s-au părut inegale, dar nu sînt în măsură să le judec, pentru că emigraţia m-a rupt de multe realităţi româneşti postdecembriste. Aspectele satirizate îmi sînt cel mai adesea necunoscute, personajele vizate, la fel. M-a reţinut capitolul intitulat „dedicaţia ca gen literar“. Autorul citează dedicaţii ditirambice, slugarnice, ipocrite, înscrise de autori pe prima pagină a cărţilor lor şi adresate lui Ceauşescu: „marelui patriot“, „celui mai brav bărbat al planetei“, „primului intelectual“ etc. etc. – şi alte asemenea ditirambe delirante, venite din partea celor mai neverosimili „admiratori“. M-a oprit dedicaţia colegei mele Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe care, evident, autorul o stimează (poate că i-a fost şi student), o numeşte „o doamnă“, dedicaţie care îl dezamăgeşte şi-l întristează. Am cunoscut-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga; mi-a fost colegă la catedra de literatură comparată. Era cea mai erudită femeie pe care am ştiut-o vreodată, o erudiţie încorporată spiritului ei hrănit cu literatură, filozofie, muzică, artă. Ştiam că era profund credincioasă şi că gîndirea ei era marcată de spiritualitatea bisericii. Din păcate, despre toate astea au aflat şi forurile de partid, secţia culturală dirijată de Roller, drept care Zoe a fost înlăturată de la catedră. Au regretat-o colegii şi studenţii. Pe urmă, după o absenţă de aproape un trimestru, cred, a reapărut, spre bucuria tuturor. Acum, după citirea cărţii lui Pleşu, mă întreb dacă preţul plătit pentru reintegrarea în învăţămîntul superior, acolo unde era locul ei, n-a fost dedicaţia adresată lui Ceauşescu, pe care o citează Pleşu: „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, providenţialul conducător care ne-a redăruit libertatea şi conştiinţa naţională, omagiu suprem“. Era oare un preţ prea mare pentru darul pe care erudiţia şi talentele ei le-au făcut tineretului universitar din anii aceia?

Aici, în L.A., am aflat că, după pensionare, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a retras într-o mînăstire, unde şi-a sfîrşit zilele. Mi-am pus aceeaşi întrebare asistînd săptămînal la genuflexiunea de rigoare adresată marxismului, pe care o făcea Profesorul la începutul orei de curs, după care îşi uimea şi-şi încînta audienţa cu erudiţia, asociaţiile savante şi încîntătoare, oratoria sobră, stîrnind entuziasm în amfiteatrul Hasdeu, plin nu numai cu studenţi, dar cu membri ai altor catedre şi oaspeţi din afară atraşi de aceste conferinţe, pe care nicăieri, în altă parte, nu le-ar fi putut asculta.

 

Alaltăieri a fost solstiţiul de vară. Cea mai lungă zi a anului. De ieri, zilele au început să scadă în lungime şi vor scădea neîntrerupt pînă la echinoxul din septembrie şi mai departe. Cea mai lungă zi a fost una singură. Creştere, descreştere. Urcuş, coborîş. Nu există oprire pe un platou. Oare în viaţă se întîmplă la fel? Am trăit perioade fericite şi răstimpuri de deznădejde, dar parcă n-am poposit niciodată pe culmi de bucurie sau în adîncuri de nefericire. Asta să fie dinamica existenţei? Opririle, răgazurile nu există. Sigur, totul e mişcare, dialectica vieţii. Inutil, asemenea lui Faust, să te adresezi clipei şi să o rogi să se oprească.

 

Ieri, telefon din Bucureşti. Mă cheamă M., prietenul meu. A primit scrisoarea mea, în care-i scriam cît de rău îmi pare că însemnarea despre el l-a jignit. I-am spus că, deoarece şi pe alţii i-au supărat aprecierile mele, m-am hotărît să nu mai public. Voi scrie fără inhibiţiile legate de gîndul publicării. Nu, îmi spune M. Să publici, să nu renunţi. Vreau ca prietena mea să scrie şi să publice în continuare. Ne-am împăcat. Pe urmă am continuat să vorbim despre ale noastre. Conversaţia mi-a produs o imensă bucurie. Am uitat de toate necazurile care mă apăsaseră în ultimele zile. Am închis telefonul într-o stare euforică. Mi-am dat seama, în urmă, că M. nu era doar un vechi prieten, ci devenise un fel de simbol al tinereţii noastre. Dintre adolescenţii care, în anii ’30, formaseră grupul mucusiştilor, nu mai eram în viaţă decît el, la Bucureşti, Mira – în Israel – eu, în Statele Unite. Şi pentru fiecare, cei rămaşi în viaţă, simbolizează o de mult trecută primă tinereţe, animată de discuţii esenţiale, ascensiuni în Bucegi şi, în atmosfera apăsătoare a acelor ani, marcaţi de incertitudini, de teroare nazistă, de spectrul războiului, animată de speranţe. Da, pentru mine M. şi, probabil, eu pentru el, am devenit simbolici.

 

Somnul a fost, din adolescenţă, o problemă pentru mine. Mi se pare că totul a început cînd mi-am propus să surprind momentul în care adorm, cu alte cuvinte, să trăiesc lucid trecerea din fiinţă în nefiinţă. Cînd lipsa somnului a început să influenţeze activitatea mea şcolară, mama s-a hotărît să-mi dea seara, înainte de culcare, o jumătate de tabletă de Bromural, somniferul ei obişnuit. Şi, de atunci, somniferele au rămas o permanenţă în fiziologia mea.

 

Nu sînt, n-am fost niciodată o fumătoare. Nu sînt o alcoolică. Din copilărie, un pahar cu vin era băutura care însoţea prînzurile familiei. Tata spunea că nu digeră fără paharul cu vin. Ocazional consum socially (se spune aici), un shot de whisky sau cognac. Dar, dacă am un viciu, acela este consumul cafelei. E singura mea addiction. Fără cafeaua de dimineaţă nu funcţionez, rămîn într-o stare vegetativă. Din anii de şcoală încă, Fraulein Esther, dădaca mea, observase că apelul ei „Aufstehen!“ („scularea!“), cu care începeau dimineţile copilăriei mele, rămînea uneori fără răspuns din partea mea. Fără ştirea mamei, îmi dădea la micul dejun o turcească, în locul surogatului Frank-cafea, pe care îl consumau copiii pe atunci. În America, din comoditate, am înlocuit turceasca, folosind ceea ce aici se numeşte instant coffee. Cafeaua de dimineaţă a devenit un ritual, un simbol al ceasului cînd noaptea cedează locul zilei, cînd lumea se deşteaptă. Prin fereastra bucătăriei privesc bulevardul, în timp ce-mi sorb cafeaua. Începe circulaţia. Treptat, culoarele pustii ale bulevardului se animează. În staţia de autobuz, muncitori manuali şi, curînd, şcolari somnoroşi aşteaptă. Un moment de mulţumire, cînd descopăr că mi-a fost dăruită o nouă zi.

Cînd am un program de seară (vizită, spectacol), mai beau o cafea, înainte de a pleca de acasă.

Îmi amintesc că, în primele clase ale liceului, cînd mi s-a pus întrebarea încuietoare: „oare Ştefan cel Mare bea cafea?“ şi cînd am aflat că, din America de curînd descoperită, cafeaua nu ajunsese încă pe meleagurile noastre, am avut o sinceră compătimire pentru domnitorul moldovean. Şi iată că am compus o odă cafelei.

 

Într-o vreme, mă plîngeam lui S. că telefonul meu sună rar, în unele zile, deloc, că în săptămîna care a trecut nu m-am întîlnit cu nici un om, în afara trecătorilor de pe stradă, că zile în şir cutia mea de scrisori rămîne goală şi că nu mai am ce citi. De cîtva timp, lucrurile s-au schimbat. După telefonul matinal al lui S. şi cele săptămînale de la soră-mea din Canada şi de la Măriuca din New York, eu decroşez telefonul, ceea ce în trecut nu făceam decît seara, înainte de culcare. Nu aştept să mă cheme nimeni altcineva, iar apelurile comerciale sau informative, care fac să sune telefonul la orele cele mai insolite, mă exasperează. Prietenii cu care eram în corespondenţă au dispărut sau nu mai comunică, în afară de fizicianul, care-mi scrie periodic de la Köln sau din Japonia. Ceea ce găsesc de obicei în cutia mea poştală sînt somaţii de la I.R.S., care continuă să-mi pretindă impozite pentru suma încasată de mine în 2002 sau notele lunare de plată pentru electricitate, telefon, cablu etc. Nu aştept alte mesaje, nu mă mai grăbesc să cobor la ora cînd soseşte poşta. Cît priveşte viciul nepedepsit, recitesc. Scot din raft cîte o carte şi mă simt îndemnată de sublinierile şi comentariile mele marginale făcute la prima lectură, să mă regăsesc pe mine, cea care am fost cînd am citit cartea pentru prima oară. În spiritul ăsta am recitit, în ultimul timp, un roman de Pynchon, cartea de Ficciones a lui Borges şi volumul de eseuri critice al lui George Steiner, pe care l-am cunoscut la Cambridge. Legătura cu actualitatea literară încerc s-o stabilesc citind revistele la care sînt abonată: New Yorker şi New York Review of Books.

Îmi dau seama că am intrat într-o zonă marginală, în care singura experienţă vitală este aşteptarea; nu aşteptarea nervoasă, care mi-a caracterizat existenţa, ci o aşteptare pasivă, lîncedă, de fapt, o ac-ceptare.

 

Oricînd privesc strada, stînd la masa unui restaurant de trotuar, sau prin fereastra bucătăriei, oricînd privesc cumpărătorii într-un magazin, în care intru pentru tîrguieli, oricînd, într-o sală de aşteptare, privesc în jur, sînt izbită de mulţimea de obezi – femei, bărbaţi, albi, negri – din oraşul acesta. În staţia de autobuz, pe ecranul televizorului, în anticamera doctorului, peste tot, obezitatea domină. Profesioniştii televiziunii, ospătarii restaurantului, cei foarte tineri sînt obligaţi să aibă siluete normale. Dar cei intervievaţi sau surprinşi de obiectivul fotografic sînt greoi, graşi, guşaţi, burtoşi. Nici la Bucureşti, nici la Paris, nici la New York, în nici unul dintre oraşele în care am trăit sau am poposit, nu m-a izbit fenomenul. Cunosc contraargumentul. Los Angeles-ul este oraşul automobilistic prin excelenţă. Suprafaţa lui gigantică obligă cetăţenii să circule în maşină. Dar cei care aşteaptă autobuzul în staţie nu sînt posesori de automobile, nu fac parte dintre privilegiaţi, dimpotrivă. Luxul de a avea siluetă şi-l pot acorda doar cei avuţi, cei care-şi pot permite să urmeze un regim alimentar scăzut în calorii. Mă surprinde paradoxul. Cei săraci, majoritatea, sînt graşi, obezi; o minoritate îşi îngăduie să ţină o dietă care să le păstreze silueta. Aproape jumătate din reclamele televizate se referă la medicamente care reduc greutatea, la firme care trimit la domiciliu un prînz scăzut în calorii, la doctori care prescriu regimuri adecvate unei cure de slăbire, totul însoţit de cele două imagini: înainte şi după. Fenomenul e agravat de adopţiunea nediscriminată a modei losangeliene. Ţinuta estivală de rigoare, aici, în sudul Califor-niei, este short-ul. Nici vîrsta, nici greutatea, nici vreo diformitate oarecare nu împiedică femeile să arboreze short-ul, în anotimpul călduros. Aşa se face că văd picioare groase, varicoase, strîmbe afişate fără reticenţă. Nu sînt o puritană. Un corp tînăr şi frumos îşi poate permite orice grad de nuditate. Lipsa decenţei nu mă şochează. Doar urîtul. Da, aici, în L.A., obezitatea este o boală socială.

 

Trebăluiam în bucătărie. Postul de muzică clasică transmitea După-amiaza unui faun de Debussy. Mi-am amintit. Ieşeam într-o seară din sala de concert. I-am spus lui Silvian: mie, După amiaza unui faun nu mi-a spus nimic. M-a întrebat: „Cum, n-ai simţit lîncezeala, căldura, somnolenţa unei după-amieze de iulie?“.

 

Eram într-o dispoziţie albastră (I was blue). Dar, coborînd spre seară, ca să-mi culeg poşta, am găsit în cutie o scrisoare din Germania, de la prietenul meu fizicianul, din Köln. În scrisoare, o fotografie, scoasă, îmi scrie el, în Elveţia, cu ocazia unei escapade la munte. Am privit îndelung fotografia. Fizicianul, sprijinit de o stîncă, în ţinută sportivă, cu un rucsac în spinare. Nici o imagine, nici un clişeu al senectuţii nu mi-a prezentat vreodată un octogenar surprins în timpul unei excursii montane. Totul mi s-a părut, dintr-odată, posibil. Dispoziţia mea şi-a schimbat brusc coloritul.

 

Ultima campanie electorală de care-mi amintesc s-a desfăşurat acum opt ani. Ţin minte că atunci m-au indignat metodele de autoelogiere ale candidaţilor – chiar şi ale lui Kerr, candidatul democrat, pe care-l simpatizam – şi de calomniere neîngrădită a oponentului. Oponenţii în campania electorală, care se desfăşoară acum, oferă găselniţe care mi se par inedite. Candidatul democrat Barack Obama e prezentat de soţia lui, o negresă licenţiată în drept, fostă colegă a actualului soţ. Un discurs foarte personal, care abundă în detalii aproape intime asupra candidatului, în ipostaza de logodnic, soţ, tată, avocat, om politic. Candidatul republican, John McCain, este fost luptător în Vietnam, rănit în război, tată a cinci copii dintr-o primă căsătorie, toţi prezenţi în sesiune, printre ei o negresă adoptată de cuplul McCain. Despre prima soţie nu se vorbeşte. Prezentarea o face cea de-a doua, o tinerică blondă (McCain a împlinit 72 de ani). Şi-a ales ca eventual vicepreşedinte o femeie încă tînără, guvernatoare în Alaska, fostă primăriţă a unui orăşel din aceeaşi regiune. McCain este conservator, deci anti-choice (nu acceptă avortul). Adjuncta lui e mamă a cinci copii, ultimul în vîrstă de cinci luni. În sesiune se află prezent soţul candidatei, purtînd în braţe, în mod demonstrativ, pruncul de cinci luni, ţinînd de mînă o fetiţă de trei ani, deci doi dintre cei cinci moştenitori. O găselniţă foarte ingenioasă. Se poate oare o emblemă mai elocventă a politicii familiariste a celor doi candidaţi republicani? Da, Caragiale e viu şi omniprezent.

 

De cînd mă ştiu, de cîte ori făceam bilanţul zilei care a trecut, îmi spuneam cu referire la unele ceasuri: m-am gîndit. Într-adevăr, mă gîndeam. La ce? La ultima întîlnire cu familia, cu prietenii, la ultima carte citită, la ultimul film, ultimul spectacol de teatru, la ultima scrisoare primită sau scrisă. Pe urmă mă proiectam în viitor: cum se va desfăşura întîlnirea cu..., excursia la..., serata, călătoria etc. Nu existau goluri în existenţa mea. Lucrurile s-au schimbat. Nu mă întîlnesc decît cu S. şi cu prietena lui, din ce în ce mai rar cu nepoţii. Vorbesc de două ori pe săptămînă cu menajera mea, o dată pe săptămînă la telefon cu soră-mea din Canada şi cu M. la N.Y. N-am multe de spus. Existenţa mea e compusă din stereotipii. Neprevăzutul e exclus. Îmi pregătesc dinainte vorbirea, chiar şi dialogul cu menajera referitor la problemele gospodăreşti. Proiecţia în viitor îmi este interzisă. Sigur, spun o banalitate: la vîrsta mea nu există viitor. Şi atunci, la ce să mă gîndesc? Aşa îmi explic golurile de gîndire, hiatusurile existenţiale ale vîrstei mele.

 

În compania lui S. am văzut filmul lui Woody Allen: Vicky Cristina Barcelona. Filmarea s-a făcut la faţa locului, aşa încît am avut plăcerea de a revedea imagini ale unui oraş care m-a fermecat, în anii mei de călătorii. Aşa cum mi se întîmplă de o-bicei, aspectele unui oraş sînt mai durabile şi mai puternice în conştiinţa mea decît amintirile despre întîlnirile cu natura. Cînd evoc cele două călătorii în Spania, pe care le-am trăit, Barcelona, arhitectura ei (în prim-plan, evident, Gaudi), portul, marea sînt mai vii decît amintirile despre Sevilla, Madrid, Toledo, chiar despre Gibraltar, stînca de pe culmea căreia am văzut Africa. În rest, filmul lui Woody Allen arată agitaţia unui grup de tineri, de cupluri, care se atrag şi se resping, fiecare în mod trecător atras sexual de fiecare.

 

Ieri, în timp ce făceam ordine prin casă, îndeplinind rutina matinală, mi-a trecut prin minte o idee care m-a prins. Trebuie să o notez, mi-am spus. Cînd, mai tărziu, m-am aşezat la masa de scris, ideea dispăruse. Mi-am scotocit mintea. Zadarnic. Nimic, vid. M-am speriat, m-a cuprins panica. A început inexorabila amnezie, care trebuie să ducă la neantul memoriei: Alzheimer. M-am ridicat de la masa de scris, m-am apucat de alte treburi. Pe urmă, chemată de nu ştiu ce stimulent interior, ideea a răsărit din nou. M-am calmat.

 

N-aveam nici o carte necitită la-ndemînă. Am scos din raft, aproape la întîmplare, volumul Amintiri în dialog al lui Matei Călinescu şi Ion Vianu, pe care-l citisem cu ani în urmă. Am pătruns într-un univers familiar, care, vreme de decenii, fusese ambianţa mea zilnică. Catedra. Profesorul. Colegii (Zoe, Papu, Matei, Gelu). Discuţiile de la catedră, cursurile Profesorului, revelaţia cosmosului literar. Descopeream zone necunoscute înainte: barocul, manierismul. Pe urmă, casa de cărţi a tatălui său, pe care o descrie Ion Vianu. Am avut privilegiul să pătrund de cîteva ori în cetatea aceea. În sfîrşit, Bucureştiul pe care autorii scrisorilor îl parcurg în amintire şi-l descriu nostalgic. Străzile pe care circulam şi eu zilnic, în drum spre facultate, în plimbări cu prietenii; mai tîrziu, cu copiii, întîlnirile de sub ceasul din faţa Universităţii, nesfîrşitele discuţii cu prietenii, cu colegii, în timp ce străbăteam cartierele familiare. Da, acela a fost, timp de decenii, universul meu familiar, pe care corespondenţa dintre cei doi prieteni l-a însufleţit în mod atît de tulburător.

 

Mi-e dor de Bucureşti. Dar oraşul, pe care-l văd adesea în gînd, nu e Bucureştiul pe care l-am părăsit emigrînd. E Bucureştiul copilăriei mele, al începutului anilor ’30. Trăiam în casa tatei de pe Frumoasă, la doi paşi de Calea Victoriei. Doar o casă ne despărţea de artera principală a oraşului, casa lui Jipescu. Nu-mi amintesc exact cînd birjele au fost înlocuite de automobile, dar îmi amintesc staţia de birje de la colţul Frumoasei cu Calea Victoriei. Cînd vreun membru al familiei avea nevoie de transport, cineva striga din poartă: birjar! Şi, în două minute, trăsura cu un cal sau doi se afla în faţa casei. Îmi mai amintesc că, în curtea pavată a casei, jucam şotron cu vărul şi vecinul meu. Curtea era, de asemenea, scena unor tranzacţii comerciale. Oltenii cu cobiliţe veneau cu coşurile lor pline cu fructe şi legume (mult mai ieftine decît la prăvălia lui Popescu, „Coloniale şi delicatese“, din colţ). Mama cobora în curte, pipăia marfa, după care începea tocmeala. Tot în curte intrau, lăptarul, negustorul de cărbuni şi flaşnetarul cu bilete de papagal. Pe Frumoasă îşi avea locul de muncă un fotograf „la minut“, care scotea poze la cererea trecătorilor şi le developa pe loc. În albumul meu figurează cîteva din fotografiile scoase, în anii aceia, de fotograful de pe Frumoasă. Periodic venea gunoierul împingînd un fel de roabă metalică uriaşă. Curăţa strada şi curţile (contra bacşiş).

În 1930 nu mai locuiam la parterul luxos al imobilului, pe care tata îl concepuse pentru familia lui. Începuse deja criza anilor ’30. Tata nu mai avea lucrări şi închiriase parterul. Ne-am mutat la etajul II.
 

Strada Frumoasă cotea spre Buzeşti. În cealaltă direcţie, dacă traversai Calea Victoriei, strada noastră se prelungea în strada Orlando, pe care se găsea clădirea de cărămidă roşie a legaţiei italiene. Şi, la capătul străzii Orlando, bulevardul Lascăr Catargiu, mai tîrziu, Ana Ipătescu şi, pe urmă, bulevardul Bălcescu. Pe bulevard circula tramvaiul 20. Staţia de la care urcam noi în tramvai se afla pe o stradă perpendiculară pe bulevard, Strada Verde, mai tîrziu, General Manu. Şcoala primară se afla la şoşea, vizavi de Bufet, pe strada Arhitect Mincu. Uneori, în serile călduroase de vară, tata ne poftea să luăm masa la Bufet. Bunica mea locuia pe strada Parfumului. Şoseaua Kiseleff a fost, din prima mea copilărie, destinaţia plimbărilor cotidiene. Mergeam la „Şosea“. Traversam capul Podului, lăsam în urmă Piaţa Victoriei, din care se desprindeau două drumuri: şoseaua şi parcul Jianu (astăzi, bulevardul Aviatorilor).

Au urmat anii de liceu. Am dat examen de intrare la „Carmen Sylva“ şi am reuşit. Primul drum la liceu l-am făcut însoţită de mama. Voia să mă familiarizeze cu traseul, care avea să rămînă al meu pentru mulţi ani. O luam pe Calea Victoriei pînă la strada General Berthelot. În colţ era magazinul „Radu“, care, dacă-mi amintesc bine, vindea lenjerie. Înaintam pe general Berthelot, treceam de Catedrala Sf. Iosif şi de liceul de băieţi „Sfîntul Sava“ şi coboram pe o stradă, al cărei nume nu mi-l mai amintesc (parcă Spiru Haret), pînă la Ştirbei Vodă. Traversam chiar în faţa intrării liceului, care se învecina cu Grădina Cişmigiu. Duminica şi de sărbători mergeam la cinema, nu la Volta Buzeşti, ca în anii de şcoală primară, ci pe bulevardul Elisabeta, bulevardul cinematografelor: Trianon, Capitol, Femina, Regal, Arpa.
 

Îmi dau seama că am reconstituit topografia unui cartier, a universului copilăriei mele. Dar lumea copilăriei mele avea prelungiri. În împrejurări deosebite, depăşeam limitele amintite. De la Bufet, o porneam pe şoseaua Kiseleff (cu trăsura, mai tîrziu, cu maşina) şi ajungeam la Arcul de Triumf. În zona aceea se afla palatul regal, în care locuia Regele Mihai, un băieţel bucălat, cu mama lui, regina Elena. Ţara era condusă de o regenţă. Dar regele apărea în caleaşcă la defilarea de 10 Mai şi saluta zîmbind mulţimea de pe trotoare. Despre regele Carol, plecat din ţară, nu se vorbea decît în şoaptă. S-a dus cu Lupeasca.

Tot în zona Arcului de Triumf se afla restaurantul-grădină Flora. Luam masa la Flora în ocazii excepţionale. Intrarea mea în liceu, după examenul de admitere trecut cu succes, a fost sărbătorită în familie, la restaurantul Flora. Dincolo de Arcul de Triumf, se găsea pentru mine sfîrşitul Bucureştiului: vila Minovici cu clopoţeii care sunau în adierea vîntului. Mai departe nu ne aventuram niciodată în escapadele duminicale. De acolo începea drumul vacanţei mari, care ducea la munte: Sinaia, Zamora, Buşteni, Predeal.

Ăsta este Bucureştiul de care-mi amintesc, pe care-l revăd. Pe harta Bucureştiului de atunci nu figura zona Universităţii, care în urmă avea să se impună covîrşitor memoriei mele, în acţiunea de evocare a trecutului meu bucureştean.

 

Am recitit Demonii lui Dostoievski în traducere engleză. Prima dată citisem versiunea franceză intitulată Les Possédés. Dostoievski nu-şi explică personajele, nu lămureşte atitudinile, impulsurile, expri-mările lor – uneori eliptice. Lasă cititorului libertatea de a interpreta, de a reconstitui, de a recrea în imaginaţia lui universul romanului. Un fel de behaviorism avant la lettre, sentimentele şi cuvintele devenind elemente comportamentale (behaviorism în creaţia lui Dostoievski?!).

 

Peste o săptămînă vor avea loc alegerile prezidenţiale. Campania electorală atinge culmi de sălbaticie. Candidaţii vorbesc cu violenţă, nu-şi aleg epitetele, nu evită calomniile, se agită, gesticulează, urlă. Mă uit la candidatul republican – McCain. Are 72 de ani. Se mişcă cu greutate, după ce se animă (probabil stimulat de o medicamentaţie specifică), apoi se moleşeşte din nou. E permanent însoţit de cea de-a doua soţie, cu 20 de ani mai tînără decît el, pentru a arăta alegătorilor că mai este în stare. E un om foarte bogat. Are şapte case (manoirs) în şapte puncte ale Statelor Unite. De ce se încrîncenează să-şi încununeze viaţa cu titlul de preşedinte? Probabil, apoteoza unei vieţi din care n-au lipsit eroismul, satisfacţiile materiale şi morale, admiraţia publică, bucuriile vieţii familiale. Setea de putere. E un impuls pe care nu pot să-l concep, născut de o psihologie străină biologiei şi Weltanschauung-ului meu.

 

Alegerile au avut loc. Democraţii au cîştigat. Viitorul preşedinte a fost ales: Barack Obama, negru, tînăr, inteligent, articulat, comunicativ. Primul preşedinte de culoare din istoria Statelor Unite. Un negru în Casa Albă. O negresă – first lady. Totul e posibil în America... Mă bucur. De cînd mă aflu în America, am votat cu democraţii. Noul preşedinte este un simbol al înnoirii, aşa se spune, aşa se vrea el. Pe urmă, mi se pare (nu ştiu dacă gîndul îmi face cinste) că desluşesc un element insolit, straniu în alegerea asta. Parcă asist la un spectacol care ţine de teatrul absurdului. Dar nu uit elementul-pericol, care intră în componenţa noii preşedinţii. Astăzi, încă, pentru mulţi americani, negrii sînt foştii sclavi. Asasinatul lui Martin Luther King aparţine istoriei recente a Statelor Unite. Noul preşedinte şi familia lui vor trăi într-o stare de permanentă alertă, vor fi păziţi în viaţa lor publică şi particulară. Nu vor avea parte de libertate de mişcare şi de intimitate. Da, e o situaţie complicată, care nu încape în cadrele unui spectacol absurd.

 

După ce am terminat lectura Demonilor, am scos din raft Idiotul şi am început să recitesc. Cînd am ajuns la episodul din casa lui Nebedyev, la lunga vorbire confesivă a lui Ipolit, tînărul tuberculos şi revoltat, mi-am adus brusc aminte de Silvian, de o convorbire cu el, al cărei conţinut nu mi-l aminteam, dar despre care ştiam că avusese loc la editură, unde lucram amîndoi. Am citit mai departe. Am ajuns la gestul sinucigaş al lui Ipolit, care încearcă să se împuşte, dar eşuează grotesc, pentru că arma nu ia foc. Atunci, mi-am amintit. Vorbeam cu Silvian despre încercarea nereuşită de sinucidere a unei cunoştinţe comune.

 

În faţa casei în care locuiesc, pe bulevardul Olympic, un imens loc viran năpădit de ierburi, pe care-l văd de pe balcon şi din bucătărie, de aproape 20 de ani. Un loc viran în centrul oraşului, pe o arteră principală. Da, revărsarea urbană care este Los Angeles-ul dispune de spaţii imense, în care, atunci cînd circul pe jos sau în maşină, mă pierd. Oraşul a rămas la fel de ininteligibil pentru mine cum a fost acum 30 de ani, cînd ne-am stabilit aici. Da, îmi spun, dacă aş fi putut să aleg New York-ul... N.Y. e un oraş care mă fascinează, dar, în canioanele din L.A. mă simt strivită de verticalitatea ameţitoare a zgîrie-norilor. Îmi spun atunci că, probabil, spiritul european se complace într-un juste milieu liniştitor. Niciodată, în nici o ţară europeană, nu m-am simţit rătăcită, pierdută în infinitul spaţial. Generalizez oare cu prea multă uşurinţă? Obiectivez superficial idiosincraziile mele? mă întreb. De ce, cînd se vorbeşte de Europa, Rusia e, de obicei, ignorată? Poate pentru că acolo relaţiile spaţiale sînt altele decît în restul Europei, pentru că Rusia se prelungeşte firesc în Asia. Oricum, spaţiul geografic şi demografic european este marcat de o moderaţie străină Americii sau Asiei.
 
2009
 

Sîntem în plin sezon de sărbători. A început cu Hanuka, cea mai veselă sărbătoare din calendarul evreiesc. A continuat cu Crăciunul, apoi cu sărbătoarea musulmană. Diseară e Revelionul şi mîine începe noul an. Frenezia comercială de pe micul ecran, cu atît mai intensă cu cît criza a redus cu violenţă activitatea în cadrul comerţului real, îmi aminteşte zilnic că ne aflăm în cea mai animată săptămînă a anului.

Am participat oare la această animaţie? Am primit urări telefonice şi poştale din România, Israel, Germania, Japonia. Am răspuns. A treia zi de Crăciun (care aici nu e sărbătoare, Crăciunul limitîndu-se la o singură zi – 25 decembrie) am participat la o reuniune redusă de familie, în noul apartament al lui S. şi al prietenei lui. Deci: S., prietena lui, fiul ei venit din Paris, Daniel, mezinul lui S. aflat la L.A. (Andrew era plecat în vacanţă cu prietena lui). Eu – mamă, soacră, bunică. În 2 ianuarie, mă anunţă S., va avea loc o reuniune similară. Sînt oare un om fără sărbători? Cum se petreceau lucrurile la Bucureşti? În familia mea nu se observau sărbătorile evreieşti. Dar, uneori, o mătuşă ne poftea la o masă tradiţională, servindu-ne mîncăruri specifice. Crăciunul exista pentru mine ca sărbătoare, doar în vremea cînd dădaca mea, Fraulein Esther, prezentă în casa noastră timp de 12 ani, îmi împodobea bradul de Crăciun, şi-mi cînta O, Tannenbaum! Dar sărbătoarea cea mare, pe care am moştenit-o de la părinţi, era Revelionul. Era sărbătoarea cu muzică, dans, rochii de seară, şampanie. Mi-amintesc de Revelioanele surorii mele, la care eu – aia mică – nu participam decît privind, prin uşa întredeschisă a salonului, perechile care dansau şi ascultînd muzica de jazz, pe care o „tapa“ la pian unchiul meu, matematicianul. Pe urmă, începînd din anii adolescenţei, am trăit cu exaltare Revelionul (Silvian îi spunea „Rebelionul“) în compania prietenilor mei. Uneori, la Bucureşti, cu ţopăială, discuţii existenţiale, sărutări; alteori, pe munţi, într-o cabană din Bucegi. Pe urmă, au venit legionarii, emigrările, războiul. Sărbătorile au devenit clandestine şi rare.

Mă aflu la L.A. Sînt oare un om fără sărbători? Nu ştiu. Dar cred că a fi un om fără sărbători este nu o situaţie, ci o condiţie umană; omul fără sărbători este un arhetip la fel de grăitor ca şi omul de prisos, Don Juan, revoluţionarul şi alţii. Şi, aş adăuga, un arhetip frecvent în condiţia emigraţiei.

 

Două biografii ale lui Stalin. Prima pe care am citit-o scrisă de un american de origină italiană, Montefiori. O lucrare literară, care urmăreşte evoluţia personajului (de la seminaristul georgian la dictatorul care-şi desfiinţează tovarăşii de luptă deveniţi posibili opozanţi sau rivali). Am regăsit fapte despre care ştiam că s-au întîmplat, dar nu ştiam cum s-au întîmplat. Autorul foloseşte mărturiile ultimilor supravieţuitori şi ale descendenţilor acestora.

Cealaltă carte, datorată lui Donald Rayfield, profesor de literatură şi limbă rusă şi georgiană la Londra, Stalin and his Hangmen, este mai degrabă o lucrare de arhivistică decît de literatură. Scrisori, decrete, articole de ziar publicate în Rusia sau în restul Europei, reproduse sec, fără comentarii şi neintegrate într-o desfăşurare epică. Interesul cărţii constă în evocarea activităţii celor care au fost pe rînd aliaţii (călăii) şi, în urmă, victimele lui Stalin şi ale urmaşilor lui întru teroare – Beria, Molotov, Kaganovici, Malenkov. Teroarea, aşa cum o evocă documentele, se dezlănţuie într-o atmosferă asiatică. Ne aflăm în lumea tătarilor. De la un moment dat încolo, condamnaţii nici nu mai sînt judecaţi. Sînt executaţi în noaptea zilei în care sînt acuzaţi. Pe urmă, călăii (the Hangmen) devin la rîndul lor victime. Stalin rosteşte sentinţa şi ea se execută imediat. Mi-am amintit de cuvintele unui personaj comic al lui Lewis Caroll, într-una din cărţile sale despre Alice: „Off with his(her) head!“.

 

Primesc din Bucureşti, la cerere, ultimul număr din Lettre Internationale. Cunosc revista, formatul ei generos, excelentele condiţii grafice în care apare. Ca totdeauna cînd îmi parvine o revistă, încep prin a o răsfoi: articolul unui italian despre Paris, mai ’68. Eram acolo, în mai ’68! Apoi, articole de Matei Călinescu, Ion Vianu, B. Elvin. Da, mă aflu într-un spaţiu cultural familiar. Ajung la prezentarea pentru care solicitasem revista, un articol călduros recomandat mie, într-o convorbire telefonică, de verişoara mea din Israel: Grandoare şi degradări ale devenirii la Petru Dumitriu. Petru Dumitriu! L-am cunoscut în anii cînd lucram la editură. Mi-a fost coleg şi, pe urmă, director. Văd şi acum casa boierească de pe bulevard, în care era instalată Editura pentru Literatură: salonul, scara interioară. La parter, biroul directorial. Redacţiile, la etaj. Îl revăd pe Petru Dumitriu, aşa cum îl descrie Geo Şerban: înalt, frumos, impunător. Dar martorul merge mai departe cu descrierea; mi-l arată la 68 de ani, mi-l comunică, prin scrisorile primite de la cel plecat, la 70 de ani. Nu pot să mi-l închipui pe Petru Dumitriu bătrîn. A rămas, pentru mine, imaginea unui participant la olimpiadă, un zeu al tinereţii. Geo îi reconstituie caracterul şi evoluţia din dialog şi corespondenţă. Îi investighează talentul, îi comunică orgoliul, analizează decizia scriitorului, atît de apreciat în România, de a părăsi ţara. Din nou mă asaltează amintirile. Citisem, cu răsuflarea tăiată, Cronica de familie. Vorbeam cu Silvian la editură. Cum a fost posibil să apară cartea asta într-un moment cînd se cerea scriitorilor să scrie despre colectivizare şi întrecerile socialiste? Mai înainte, Petru Dumitriu oferise cu abilitate o replică la previzibila întrebare, pe care şi-au pus-o, cred, mulţi cititori, scriind Drum fără pulbere. Mi-amintesc, pe urmă, cum, într-o zi, pe scara interioară a editurii, Silvian mi-a destăinuit. „Ştii că Petru Dumitriu nu se mai întoarce? A rămas în Germania“. Recentul articol a avut pentru mine efecte proustiene. Regret că, în biblioteca mea losangeliană, pe rafturile rezervate literaturii române, nu se află nici o carte de Petru Dumitriu. Paginile dedicate lui în Lettre Internationale mi-au aprins dorinţa de a-l reciti.



Articole in legatura
Dispariţia Verei Călin
Vera Călin: Jurnal din anii 2008 şi 2009
Etichete:  jurnal Vera Călin

Comentarii utilizatori

substanta scrieriiVasilescu Horia - Joi, 23 Iulie 2009, 17:16

Uluitor,Vera Calin si-a pastrat spiritul de observatie extrem de percutant, cu inflexiuni nostalgice, lirice,foarte emotionant !

elegantcrisdti - Luni, 27 Iulie 2009, 14:36

felicitari pt articol dnei V.Calin!!!

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Recviem pentru un muzeu
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Cele mai recente comentarii
Descompunătorii meşteşugari şi ingredientele LOR Minunate
Tot alegeri
ponta e psd
@leon
...
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul