OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E adevărat că s-au deschis două consulate româneşti, la Bălţi şi la Cahul, pentru consolidarea relaţiilor româno-moldovene (era chiar necesar să participe însuşi ministrul de externe, Teodor Baconschi, sau prezenţa unui secretar de stat era suficientă? – întrebăm şi noi sotto voce). Putem constata o „încălzire“ a relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău, dar mai este nevoie şi de expertiză, pentru ca bunele intenţii şi preocuparea României pentru Republica Moldova să capete consistenţă pragmatică şi specială, cu efecte pe plan internaţional. România nu trebuie să trateze Republica Moldova ca un stat ex-sovietic, ci ca un teritoriu cu care are aspiraţii comune, în(spre) UE, avînd în vedere şi legătura de limbă şi civilizaţie dintre statele noastre. 

Putem lăsa treburile din afară doar în seama prestaţiilor lui Dacian Cioloş la Bruxelles şi ale lui Mihai Tănăsescu la Washington? Să se reducă contactele noastre doar la nivel de ambasadori, oricît de profi ar fi excelenţele lor Mihnea Motoc şi Sorin Ducaru? Că veni vorba, am şi uitat că avem ambasador la ONU, oare ce-o mai fi făcînd doamna Simona Miculescu la NYC? Că prea nu se aude absolut nimic că am exista şi noi pe acolo. Tot 30.000 de parai pe lună pentru apartamentul din Trump Tower? Pe aici şi parizerul s-a scumpit, deh. Reducerea preconizată de personal, dar şi a cheltuielilor, anunţate oficial şi chiar prea rapid asumate de către MAE nu înseamnă mare lucru în plan financiar, dacă noi nu avem o strategie de politică externă clară şi cu obiective precise.

După realizarea celor două ţinte – admiterea în NATO şi intrarea în UE – se pare că am început să dăm dovadă de nesiguranţă, să orbecăim. Preşedintele Traian Băsescu nu are organ pentru aranjamente şi acţiuni internaţionale, din moment ce obsesia lui este extrem de virilă pentru sforării  interne. Nu-l trage aţa la întîlniri şi la contacte internaţionale – de multe ori plictisitoare – şi nici nu se lasă cu o şpriţuială ca lumea.

Acum iar se trag sfori şi se redefinesc jocuri regionale. Unde marii actanţi sînt mereu prezenţi. Premierul israelian Benjamin Netanyahu este în aceste zile în Egipt, la Cairo, unde va încerca să strîngă cu preşedintele Mubarak o relaţie care deja scîrţîie. (Islamismul, bată-l vina!). Mai ales după ce relaţia dintre Israel, SUA şi Turcia se degradează rapid, iar situaţia dosarului iranian nu este rezolvată. Secretarul de Stat american Hillary Clinton a fost într-un lung voiaj în Orientul Apropiat. Multe contacte şi repoziţionări. A vizitat şi Caucazul, inclusiv Armenia, depunînd o coroană de flori la Erevan, la Monumentul Martirilor Genocidului. Fapt care nu a trecut neobservat nici la Baku, nici la Ankara. Ceea ar fi un semnal pentru o viitoare decizie la Casa Albă. Noul ambasador american ce urmează se plece la post, la Ankara, are un mandat precis – acela de a continua politica lui Barack Obama pentru aplanarea şi a acestui conflict istoric dintre Turcia şi Armenia.

Totuşi, dincolo de gargariseala retorică, ce politică externă avem şi care ne sînt mizele? Preluăm doar „sarcinile“ livrate de NATO şi UE, cu apărarea unor „flancuri“, sau putem obţine oarece geşefturi pe cont propriu pe terţe zone de operaţiuni? Ce facem cu relaţia cu Rusia? dar cu China şi India? Dar cu relaţia specială cu Turcia şi Israelul, două puteri regionale întodeauna de luat în seamă? Dar cu pieţele arabe pe care le-am pierdut? Dar cu Africa, unde se transferă fel de fel de industrii poluante, continent unde există resurse naturale multe, iar mîna de lucru e extrem de ieftină? Nu cumva dormim pe noi, în materie de relaţii internaţionale, dincolo de colocviile şi dezbaterile de la botul calului ce se tot derulează la Bucureşti şi care nu folosesc la nimic? Un vag sentiment că totul e lăsat de izbelişte, dincolo de sobrietatea şi ştiinţa de carte ale actualului titular al minsterului de Externe.

P.S. O chestie de politică internă. Vorbind la telefon, pe româneşte, cu o rudă apropiată, despre inundaţii şi ieşirile nu tocmai duioase ale lui Traian Băsescu, am fost rapid admonestat şi pus în gardă: „Bedros, şad mi hosir, hairen hose!“ Adică: „Bedros, nu vorbi prea mult, vorbeşte armeneşte!“. Frumos, nu? Dovadă că frica de dinainte de 1989 nu a dispărut şi că e recomandabil uneori să vorbeşti şi în limbi mai puţin cunoscute. Ideal ar fi să nu mai deschidem gura. Nu se ştie de cine şi de ce sînt telefoanele ascultate. Chiar aşa, de cine şi de ce? Politica externă e de vină sau cea internă?