OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Politica lui Aristotel propune citeva teme care pot oferi astazi piste de pornire foarte serioase in problematica politicilor urbane, a spatiilor publice si a locuirii. Dintre acestea, ospitalitatea este prima tema tare, dar aparent uitata, care are incidenta directa asupra orasului; mai departe, ragazul si co-interesarea actantilor care evolueaza pe scena cetatii sint alte doua aspecte ramase in umbra si care merita cu siguranta sa fie cercetate.
„E foarte placut sa fii amabil si sa porti de grija prietenilor, strainilor, camarazilor, iar acest lucru se intimpla daca proprietatea e privata.“ (Politica, V, 1263b, 10) Observatia ca ospitalitatea tine, in fond, de proprietatea privata este una fundamentala. Ar fi vorba aici de doua niveluri de ospitalitate: „micro“ (a cetateanului fata de diferitele grupuri cu care intra in contact si pe care le ierarhizeaza, de la familie pina la straini, dupa criterii personale) si „macro“ (a cetatii fata de propriii ei locuitori si fata de straini.)

Or, unul dintre neajunsurile oraselor noastre (si ma gindesc in primul rind la Bucuresti) este tocmai absenta acestei ospitalitati „macro“. Existenta celei „micro“ nu garanteaza deloc, dar absolut deloc, manifestarea celei „macro“. Locul comun ca „romanii sint ospitalieri“ este pura fantezie. Indivizii luati in parte nu sint nici mai buni, nici mai rai decit altii, dar la nivel „macro“ nu incape indoiala: stam rau!

Se invoca adesea absenta spatiilor publice, a locurilor in care oamenii sa fie impreuna – de fapt orasele noastre nu sint citusi de putin ospitaliere, iar lipsa spatiilor publice, a agorei este o consecinta, nu o cauza, a inospitalitatii. Nu exista pentru ca nu a fost nevoie de ele. Ar trebui, poate, re-descoperite „structuri ale ospitalitatii“, „potentialul de ospitalitate“ al unor locuri pe care ne-am obisnuit de prea multa vreme sa le vedem doar intr-un anume fel, mai precis sa nu le vedem deloc. Cum s-ar traduce ideea de proprietate privata la nivelul ospitalitatii „macro“? Un posibil raspuns ar fi transformarea „siturilor“ in „locuri“, ceea ce ar duce la aproprierea de catre locuitorii cetatii a unor spatii nu neaparat concepute anume spre a fi publice, ci inventate, descoperite, locuite ca atare. Intimplarea face ca in ultimii ani sa fi insotit prin capitala oaspeti veniti de prin alte tari (asadar, cu totul straini) si sa-mi fi alcatuit propriile trasee, parcursuri de vizitare care, in ceea ce ma priveste, marturisesc ca sint aproape clisee. In astfel de situatii am remarcat cu invidie usurinta cu care un ochi proaspat (si de cel mai multe ori ne-specialist) gaseste locuri pline de farmec acolo unde noi nu mai citim nimic.

In cetatea lui Aristotel calitatea de cetatean este legata si de capacitatea de a contribui la ospetele publice. Altfel spus, esti cetatean numai in masura in care iei parte activ la viata in comun a cetatii, iar aceste ospete publice (organizate fie prin „cotizarea“ individuala a fiecaruia, fie din roadele comune) ar putea fi privite ca prilejuri construite deliberat pentru ca oamenii sa aiba ragazul sa – am spune astazi – comunice. Nici o legatura cu pomenile electorale contemporane sau cu mascaradele nationaliste de la Cluj-Napoca, de pilda. „Festivismul“ pe care il remarca Ciprian Mihali ca practica inca prezenta in Clujul de astazi este si ratarea temei ospitalitatii, pervertirea pina la disolutie a unor mecanisme naturale, care ii fac pe oameni sa se adune de buna voie, sa vrea si sa aiba nevoie sa fie impreuna. Tot Aristotel vorbeste despre functia de agoranom – cel care se ocupa de buna rinduiala din piata. Vacant de multa vreme, ne-ar fi de mare folos ca acest post sa fie, in sfirsit, re-ocupat.