O vizuină în interiorul limbii

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Eu nu am vrut să fac poezie, ci limbaj. […] Se spune că sînt violentă. Aşa este, violenţa îmi este caracteristică. Fără ea, nu pot să exprim neputin-ţa, dar şi dorinţa imensă de a face limbaj.“(România literară, nr.23, 2004, interviu de Filip-Lucian Iorga). Probleme personale, ultimul volum de poezie al Angelei Marinescu este un prilej mai bun ca oricare altul pentru o analiză a expresiei poetei. Nu trebuie decît să ne oprim la volumele precedente pentru a realiza că literatura sa (substitui acest cuvînt poeziei) se va mişca întotdeauna în direcţia informatului, SUBformatului, va fi întotdeauna pe-cale-de-a-se-face – o devenire continuă – şi se va baza întotdeauna pe o comunicare directă – în sensul unei echivalenţe – cu experienţa trăită („Eu fac SUBartă. Pentru că sînt mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului.“, ibidem).

La fel ca Deleuze şi Guattari în cazul lui Kafka, îmi pun la rîndul meu întrebarea, cum se poate intra în opera Angelei Marinescu? Şi aici „castelul“ are intrări multiple, cărora nu le cunosc prea bine legile de utilizare şi de repartizare. Scrisul Angelei Marinescu poate fi comparat cu o vizuină „săpată“ în interiorul limbajului, procedeu asemănător construcţiei unei case în interiorul unei alte case, la fel ca în Vizuina lui Kafka, nuvelă de care literatura Angelei Marinescu aminteşte implicit sau explicit. Poezia ei întinde cititorului o capcană. Vom intra, aşadar, pe oriunde, nici o intrare nu este mai privilegiată decît alta. Greşeala frecventă (de receptare) în cazul acestei poetici a ne-medierii este de a substitui, brutal, experienţa trăită existenţei textuale. Poeta nu pare să se dezică de acest deziderat, mai ales prin titlul acestui nou volum. Nimic nu poate fi mai puţin mediat decît expunerea „problemelor personale“. Parcă mai mult ca oricînd asistăm la o operaţie pe cord deschis: „e drept, că, personal, m-au marcat destule/ întîmplări dar asta a ţinut strict de creierul meu;/ pentru că/ peste toate întîmplările a tronat posibilitatea mea de/ a încasa şi nu/de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întîmple, de fapt, nimic,/ să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ pînă la epuizare./ şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvînt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, într-o întîmplare/ semnificativă“ (Coincidenţe). Această „lipsă de pudoare“ în privinţa propriei biografii aminteşte de Studii asupra vieţii (Life studies), volumul lui Robert Lowell, un poet care era preocupat de o poezie bazată pe experienţă, interesată de concreteţea detaliilor cotidiene ale propriei vieţi. Poezia este în acest caz o chestiune personală.

Poezia ca limbaj al intensităţilor

În cazul Angelei Marinescu poezia devine un limbaj al intensităţilor. Aceasta începe printr-o cristalizare a limbajului pentru a se îndrepta spre notaţia biografică violentă prin exactitatea ei. „Viaţa celui care scrie începe de la cuvinte, dar cuvintele lui încep înainte de cuvinte, atunci ceea ce ar putea fi viaţă dispare.“ (Satul prin care mă plimbam rasă în cap, 1997). Această cristalizare, într-un fel preexistentă biografismului explică oarecum intenţia autoarei de „face“ sau, mai exact, de a scrie limbaj. Prin această SUBartă, Angela Marinescu nu se limitează la a face din literatură o ocupaţie strict artizanală, o simplă impunere a formei asupra experienţei trăite, ci o deschidere spre trăirea imediată, spre realitatea corporală a tăcerii sexuale, o operaţie aproape simultană cu momentul scrisului.

Deşi este fără îndoială una dintre cele mai importante voci ale poeziei postbelice, numele Angelei Marinescu e departe de a fi cunoscut în toate cercurile literare şi culturale, iar opera sa e departe de a se fi canonizat. Dincolo de directeţea caracteristică, de refuzul de a face jocurile literare în sistem, opera poetei pune în încurcătură critica literară tocmai datorită acestei erori a receptării sale: traducerea biografismului prin suprapunerea nemediată a experienţei trăite cu „viaţa“ textuală. La fel ca în poezia lui Frank O’Hara, un alt poet care a vrut să facă altceva decît literatură, Angela Marinescu ar putea scrie, în aceste Probleme personale, un poem pentru o persoană anume.

Asemenea inventatorului personismului pare a fi dezinteresată de efectul poemelor sale asupra cititorilor. Această atitudine reprezintă şi curajul imens al operei Angelei Marinescu. Totul devine public în ceea ce o priveşte. Dificultatea resimţită de criticii literari şi poate motivul întîrzierii canonizării sale, se leagă de faptul că ne confruntăm cu o poezie care, deşi porneşte de la cuvînt, de la semnificaţiile personale date cuvintelor, expresia sa poetică nu ţine seama de problemele formei, devine o acţiune care se inserează între două persoane (cel care scrie şi cel care citeşte), şi nu între două pagini: „printre picături mă aleg şi eu cu ceva, nu spun că ar fi/ mult,/ nici puţin./dar rudele de sînge sînt handicapate. de la ele am/ moştenit/ instinctul, sigur, al revoltei,/ deşi m-am răzvrătit împotriva lui din punct de vedere/ raţional./ ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sînge./ în special mama m-a împins de la spate să nu accept/ decît/ scrisul dus pînă la capăt; adică ori să scriu, ori să nu/ scriu“ (Flamenco). Există, de asemenea, şi un SUBtext, o reţea de comunicare autoreferenţială cu celelalte volume ale autoarei: „Îmi pulsează/ gîtul/ de plăcere/ cînd văd/ artă/ adevărată/ sînt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decît în/ poezie/ şi oligofrenii/ sînt dezinhibaţi/ şi se aruncă/ în/ sex“ (Oligofrenie), „În plin atac, cu riscul, înscris,/ ca un rac, printre coapsele lungi/ plînge oligofrena anumitor cuvinte/ atît de puţine.“ (Interiorul unei dimineţi de iarnă, 1991, Parcul).

„Un poem pentru o persoană anume“

Poezia „anumitor cuvinte“ („scrierea de limbaj“) înseamnă deschiderea limbajului spre anumite intensităţi, spre anumite tonalităţi, un fel de limbă străină în interiorul limbajului (din nou exemplul cel mai bun este cel kafkian al construirii unei case în interiorul unei case, fără de care simţi că nu mai ai piele). Fără a fi o altă limbă sau un dialect redescoperit, ci o dislocare a limbajului, întregul spectru al expresiei poetice este cuprins în anumite cuvinte, în realitatea creierului celui care scrie: „îmi amintesc cum, în toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca oricînd/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o pajişte ruinată/ şi care, în limba română, semnifică chipul roşu,/ contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca gheaţa, a racului/ şi care înaintează greu şi invers,/ dintr-o lume fără informaţii necesare ca aerul/ şi fără găuri negre,/ înspre universuri bogate în puncte de o densitate/ egală cu a cuvintelor ce au răsărit mereu pe fruntea şi pe pieptul meu ca nişte flori carnivore“ (Toamna care a trecut). La fel ca în poezia lui Frank O’Hara, densitatea cuvintelor din Probleme personale face ca aceste poeme să devină o „afacere“ între două persoane care, în loc de a scrie sau de a citi, ar putea foarte bine să folosească telefonul.