„Eu nu am vrut să fac poezie, ci limbaj. […] Se spune că
sînt violentă. Aşa este, violenţa îmi este caracteristică. Fără ea, nu pot să
exprim neputin-ţa, dar şi dorinţa imensă de a face limbaj.“(România literară,
nr.23, 2004, interviu de Filip-Lucian Iorga).Probleme personale, ultimul volum de poezie al Angelei Marinescu este un
prilej mai bun ca oricare altul pentru o analiză a expresiei poetei. Nu trebuie
decît să ne oprim la volumele precedente pentru a realiza că literatura sa
(substitui acest cuvînt poeziei) se va mişca întotdeauna în direcţia
informatului, SUBformatului, va fi întotdeauna pe-cale-de-a-se-face – o
devenire continuă – şi se va baza întotdeauna pe o comunicare directă – în
sensul unei echivalenţe – cu experienţa trăită („Eu fac SUBartă. Pentru că sînt
mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în
literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci
de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului.“,
ibidem).
La fel ca Deleuze şi Guattari în cazul lui Kafka, îmi pun la
rîndul meu întrebarea, cum se poate intra în opera Angelei Marinescu? Şi aici
„castelul“ are intrări multiple, cărora nu le cunosc prea bine legile de
utilizare şi de repartizare. Scrisul Angelei Marinescu poate fi comparat cu o
vizuină „săpată“ în interiorul limbajului, procedeu asemănător construcţiei
unei case în interiorul unei alte case, la fel ca în Vizuina lui Kafka, nuvelă
de care literatura Angelei Marinescu aminteşte implicit sau explicit. Poezia ei
întinde cititorului o capcană. Vom intra, aşadar, pe oriunde, nici o intrare nu
este mai privilegiată decît alta. Greşeala frecventă (de receptare) în cazul
acestei poetici a ne-medierii este de a substitui, brutal, experienţa trăită
existenţei textuale. Poeta nu pare să se dezică de acest deziderat, mai ales
prin titlul acestui nou volum. Nimic nu poate fi mai puţin mediat decît
expunerea „problemelor personale“. Parcă mai mult ca oricînd asistăm la o
operaţie pe cord deschis: „e drept, că, personal, m-au marcat destule/întîmplări dar asta a ţinut strict de
creierul meu;/ pentru că/ peste toate întîmplările a tronat posibilitatea mea
de/ a încasa şi nu/de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă
parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întîmple, de fapt,
nimic,/ să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se
apropie tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ pînă la
epuizare./ şi nu ştiu cum naiba dar fiecare cuvînt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a
convertit, din toate punctele de vedere, într-o întîmplare/ semnificativă“
(Coincidenţe). Această „lipsă de pudoare“ în privinţa propriei biografii
aminteşte de Studii asupra vieţii (Life studies), volumul lui Robert Lowell, un
poet care era preocupat de o poezie bazată pe experienţă, interesată de
concreteţea detaliilor cotidiene ale propriei vieţi. Poezia este în acest caz o
chestiune personală.
Poezia ca limbaj al intensităţilor
În cazul Angelei Marinescu poezia devine un limbaj al
intensităţilor. Aceasta începe printr-o cristalizare a limbajului pentru a se
îndrepta spre notaţia biografică violentă prin exactitatea ei. „Viaţa celui
care scrie începe de la cuvinte, dar cuvintele lui încep înainte de cuvinte,
atunci ceea ce ar putea fi viaţă dispare.“ (Satul prin care mă plimbam rasă în
cap, 1997). Această cristalizare, într-un fel preexistentă biografismului
explică oarecum intenţia autoarei de „face“ sau, mai exact, de a scrie limbaj.
Prin această SUBartă, Angela Marinescu nu se limitează la a face din literatură
o ocupaţie strict artizanală, o simplă impunere a formei asupra experienţei
trăite, ci o deschidere spre trăirea imediată, spre realitatea corporală a
tăcerii sexuale, o operaţie aproape simultană cu momentul scrisului.
Deşi este fără îndoială una dintre cele mai importante voci
ale poeziei postbelice, numele Angelei Marinescu e departe de a fi cunoscut în
toate cercurile literare şi culturale, iar opera sa e departe de a se fi
canonizat. Dincolo de directeţea caracteristică, de refuzul de a face jocurile
literare în sistem, opera poetei pune în încurcătură critica literară tocmai
datorită acestei erori a receptării sale: traducerea biografismului prin
suprapunerea nemediată a experienţei trăite cu „viaţa“ textuală. La fel ca în
poezia lui Frank O’Hara, un alt poet care a vrut să facă altceva decît
literatură, Angela Marinescu ar putea scrie, în aceste Probleme personale, un
poem pentru o persoană anume.
Asemenea inventatorului personismului pare a fi
dezinteresată de efectul poemelor sale asupra cititorilor. Această atitudine
reprezintă şi curajul imens al operei Angelei Marinescu. Totul devine public în
ceea ce o priveşte. Dificultatea resimţită de criticii literari şi poate
motivul întîrzierii canonizării sale, se leagă de faptul că ne confruntăm cu o
poezie care, deşi porneşte de la cuvînt, de la semnificaţiile personale date
cuvintelor, expresia sa poetică nu ţine seama de problemele formei, devine o
acţiune care se inserează între două persoane (cel care scrie şi cel care
citeşte), şi nu între două pagini: „printre picături mă aleg şi eu cu ceva, nu
spun că ar fi/ mult,/ nici puţin./dar rudele de sînge sînt handicapate. de la
ele am/ moştenit/ instinctul, sigur, al revoltei,/ deşi m-am răzvrătit
împotriva lui din punct de vedere/ raţional./ ceea ce scriu acum este dedicat
rudelor mele de sînge./ în special mama m-a împins de la spate să nu accept/
decît/ scrisul dus pînă la capăt; adică ori să scriu, ori să nu/ scriu“
(Flamenco). Există, de asemenea, şi un SUBtext, o reţea de comunicare
autoreferenţială cu celelalte volume ale autoarei: „Îmi pulsează/ gîtul/ de plăcere/
cînd văd/ artă/ adevărată/ sînt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decît în/
poezie/ şi oligofrenii/ sînt dezinhibaţi/ şi se aruncă/ în/ sex“ (Oligofrenie),
„În plin atac, cu riscul, înscris,/ ca un rac, printre coapsele lungi/ plînge
oligofrena anumitor cuvinte/ atît de puţine.“ (Interiorul unei dimineţi de
iarnă, 1991, Parcul).
„Un poem pentru o persoană anume“
Poezia „anumitor cuvinte“ („scrierea de limbaj“) înseamnă
deschiderea limbajului spre anumite intensităţi, spre anumite tonalităţi, un
fel de limbă străină în interiorul limbajului (din nou exemplul cel mai bun
este cel kafkian al construirii unei case în interiorul unei case, fără de care
simţi că nu mai ai piele). Fără a fi o altă limbă sau un dialect redescoperit,
ci o dislocare a limbajului, întregul spectru al expresiei poetice este cuprins
în anumite cuvinte, în realitatea creierului celui care scrie: „îmi amintesc
cum, în toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai puternic/ ca
oricînd/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din senin/ ca un trăznet pe o
pajişte ruinată/ şi care, în limba română, semnifică chipul roşu,/
contorsionat,/ plin de o pasiune rece ca gheaţa, a racului/ şi care înaintează
greu şi invers,/ dintr-o lume fără informaţii necesare ca aerul/ şi fără găuri
negre,/ înspre universuri bogate în puncte de o densitate/ egală cu a
cuvintelor ce au răsărit mereu pe fruntea şi pe pieptul meu ca nişte flori
carnivore“ (Toamna care a trecut). La fel ca în poezia lui Frank O’Hara,
densitatea cuvintelor din Probleme personale face ca aceste poeme să devină o
„afacere“ între două persoane care, în loc de a scrie sau de a citi, ar putea
foarte bine să folosească telefonul.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters