OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Geneviève, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povîrniş atît de repede şi de anevoios, încît numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atît de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între Domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrîngerile aurii şi înnegurînd totul cu umbrele mohorîte pe care le aştern uriaşele lor cupole. (…) Faţada pensiunii dă către o grădiniţă, aşa încît casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, de unde se vede tăiată parcă în toată adîncimea ei. De-a lungul faţadei, între casă şi grădiniţă, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stînjen, din care porneşte o alee presărată cu nisip şi tivită cu muşcate, cu leandri şi cu rodii răsădite în ghivece mari de faianţă albastră şi albă. În această alee intri pe o portiţă, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer“, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe şi alţii“.

 La pensiunea Vauquer, pe strada Neuve-Sainte-Geneviève

Suprapunînd pe un plan al Parisului din prima jumătate a secolului al XVIII-lea principalele categorii socio-umane din Comedia umană, dar şi amplasamentele centrale ale acţiunii, Franco Moretti (Atlas of the European novel, 1800-1900, Verso, 2009, p. 88) obţine o hartă amănunţită a Parisului Comediei, un instrument de considerabil ajutor analistului literar în descifrarea mecanismelor textuale balzaciene. În analiza topografică a autorului, cîteva observaţii interesează cu deosebire, căci ele vizează, pe de o parte, o repartizare a personajelor pe zone urbane, pe de alta, traseele care unesc aceste puncte; în primul rînd, Moretti observă că toţi tinerii sosiţi la Paris în scopul parvenirii se stabilesc întîi în Cartierul Latin, în jurul Sorbonnei, pentru a descoperi ulterior că obiectele dorinţei lor (femeile, dar şi banii) se află oriunde, mai puţin în acest cartier parizian: în foburgurile Saint Honoré sau Saint Germain, în lumea mondenă ce se amestecă pe marile bulevarde. Schema e specifică lui Balzac, spune Moretti, şi presupune doi poli şi un curent care se descarcă între aceştia, iar cuvîntul-cheie este a parveni, magnetismul dorinţei făcînd personajele să se deplaseze dintr-un punct într-altul. Mai mult, personajele parcurg distanţa dintre ceea ce s-ar numi lumea tinerilor şi cea a obiectului dorinţei lor, o traversează, acţiunea romanului presupunînd o permanentă parcurgere a acestui traseu bipolar, iar la mijlocul acestuia cad într-un soi de reverie, de visare cu ochi deschişi, imaginînd proiecte grandioase, răzbunări sau avînd fantezii erotice, ori suferind epifanii neaşteptate (într-un plan ce reconstituie traseele flâneurilor lui Balzac îl descoperim, de pildă, pe Rastignac în finalul romanului, aflat în pragul marii hotărîri de a lua cu asalt redutele lumii bune a Parisului: „Rămas singur, Rastignac făcu cîţiva paşi prin cimitir; în sus se zări Parisul, cu toate întortocherile lui de uliţe, culcat de-a lungul celor două maluri ale Senei, în care prindeau a scînteia cele dintîi lumini. Ochii lui cuprinseră aproape cu un fel de nesaţ spaţiul dintre coloana din Piaţa Vendôme şi Domul Invalizilor, unde trăia acea înaltă societate în care se străduise să răzbată. Aruncînd asupra acestui stup ce zumzuia o privire care părea că-i şi pompează toată mierea, rosti aceste ameninţătoare cuvinte: – Între noi doi, acum!“).

O topologie socială, cu un termen al lui Marc Brosseau, din cartea sa, Les Roman-geographes (L’Harmattan, 1996, p. 142), condiţionează întreaga desfăşurare narativă din Moş Goriot, aceasta funcţionînd ca o reţea de indicii asupra semnificaţiei amplasării unor episoade narative în anumite zone ale Parisului.

„Viaţa e un deşert“

Încă din primele pagini ale romanului, o multitudine de amănunte descriptive vin să contureze imaginea unui Paris dezolant, al deznădejdii şi mizeriei iremediabile, Parisul venal, al grizetelor, studenţilor, al cloşarzilor şi escrocilor mărunţi, iar pensiunea doamnei Vauquer e o microlume ce oferă o mise en abyme a acestui Paris. Situată pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, în zona rău-famată dintre Cartierul Latin şi foburgul Saint Marcel, pensiunea e însăşi imaginea locuitorilor ei, care par să se desprindă chiar din zidurile ei galben-cenuşii, jilave, decrepite – fantomatice apariţii ce populează această „ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe şi a rigolelor negre de noroi“. Din acest spaţiu supus lentei disoluţii, unei existenţe lipsite de orice perspectivă, unica mîntuire posibilă o constituie o vertiginoasă ascensiune pe scara socială (la care visează laolaltă studenţii şi slujbaşii mărunţi, dar mai ales grizetele şi, de rang inferior acestora, ajutoarele de cusătorese) sau moartea, al cărei gînd nu puţini îl contemplă (aşa cum o arată biletele de adio din epocă, amanţii foburgurilor se sinucid uneori împreună, căci „viaţa e un deşert“). În această lume soseşte Eugene Rastignac, „de felul lui de pe lîngă Angouleme“, ocupantul uneia dintre odăile rezervate aşa-numitelor „păsări călătoare“ – studenţii săraci cărora le lipsesc cei cîţiva franci suplimentari pentru cafea, ce fac diferenţa între cele două categorii de chiriaşi ai pensiunii Vauquer. Student în drept, priceput la „ciudate iscodiri“ şi la a se introduce cu uşurinţă în saloanele Parisului, Rastignac doar locuieşte în strada Neuve-Sainte-Geneviève, căci „unui student nu-i rămîne prea mult timp liber dacă vrea să vadă tot ce se joacă la fiecare teatru, să cerceteze ieşirile labirintului parizian, să afle deprinderile, să înveţe limba şi să se obişnuiască cu plăcerile pe care nu le poate găsi decît în capitală“. Dar nu lumea grădinilor de la Clichy, unde mulţimea de gură-cască priveşte spectacolele pirotehnice, nu cea a vodevilurilor, a micilor guinguettes îl atrage pe Rastignac, ci aceea a marilor bulevarde, a saloanelor respectabile din Paris, a balurilor din lumea bună, căci studentul în drept vrea să fie „cu un picior în foburgul Saint-Germain“ (zona protipendadei pariziene) şi „genunchiul în şoseaua Antin“ (perimetrul în care locuiesc bancherii Parisului). Pe această axă, ce străbate oraşul din mizerul foburg Saint Marcel pînă în strălucitorul Saint Germain, de pe miticul Rive Gauche pe mult-visatul Rive Droite, se desfăşoară întreaga gamă de trăiri interioare a falsului flâneur Rastignac, nu fantast, ci doar contemplînd perspectiva unei fericiri viitoare, nu visînd cu ochi deschişi, ci imaginînd cu precizie traseul unei deveniri sociale.

Pe urmele lui Rastignac, astăzi