OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La 23 de ani, Olga Lossky are deja promisiunea unei cariere literare asemanatoare conationalilor sai Berberova sau Makine. Comentatorii micului ei roman de debut au vorbit deja despre farmecul slav al povestirii si i-au asezat arta narativa in descendenta unui Gogol. Cert este ca, pe fondul unui interes crescut in ultimii ani in spatiul francofon pentru literatura autorilor orientali, Recviem pentru un cui aduce iar in prim-plan un scriitor cu ascendenta ruseasca.
Daca in Masenka, romanul scris de Nabokov la 27 de ani, cadrul actiunii este o pensiune berlineza a anilor ’30, unde traiesc citiva emigranti rusi, in Recviem... avem imaginea unui camin social din Moscova stalinistilor ani ’50...

unde traiesc la comun citeva familii sarace. Fiodor Vasilievici este un batrin singur, vesnic infometat, invalid de un picior („trup de mort“), posesor al citorva umerase strimbe si chirias provizoriu al unei camere sordide. Bucataria si baia sint incaperile comune in care destinele tuturor se intersecteaza zilnic. Traiul colectiv spulbera intimitatea si ii obliga pe fiecare dintre (co)locatarii apartamentului comunitar la o confruntare permanenta cu obsesiile, resentimentele si amenintarile cu denuntul la administratie ale celorlalti. Tensiunile degenereaza la tot pasul, pentru ca traiul sarac si in comun accentueaza bolnavicios instinctul proprietatii si pe cel al conservarii. Motto-ul cartii este de o ironie crunta: „Iata, ce placut si ce dulce este sa locuiasca fratii impreuna“ (Psalmul 133).

Gasirea unui banal cui, batut apoi in perete si de care Fiodor va agata un tablou uitat si regasit intr-un dulap prafuit, are semnificatia unui eveniment. Peisajul tabloului este semnificantul copilariei, iar batrinul e predispus exilului iluzoriu in memorie, dincolo de prezentul rezumat la asteptarea perpetua a unei pensii mizere, desi amintirile in sine nu-i produc nici o placere: „Cind te gindesti la trecut, te simti dupa aceea mizerabil“. Tabloul pictat de tatal sau devine astfel fanta prin care Fiodor va evada involuntar din spatiul incomod, indiscret si claustrant al apartamentului colectiv. Regresia in copilaria marcata de pacea sarbatorilor religioase si de primele sentimente ale dragostei pentru Iulia, o tinara preceptoare care, mai tirziu, ii va deveni si sotie, este refugiul absolut. Tabloul este – s-o spunem – madlena lui Fiodor.

Continuind paralela intre Masenka si Recviem..., ambele romane se contureaza pe fondul unei asteptari. Personajele lui Nabokov, cazate la pension initial doar temporar, se definesc toate in raport cu ceea ce urmeaza sa se intimple. Batrinul poet Podtiaghin, cel care asteapta viza pentru Franta, unde spera sa scape de viata mizera a exilului berlinez, Alfiorov, fostul profesor de matematica, care asteapta emigrarea sotiei, Ganin asteptindu-si iubita din tinerete, Clara tinjind dupa o aparitie providentiala in viata ei anosta... Fiodor este insa incapabil sa mai spere ceva pe termen lung. Aspiratiile lui sint reduse la cotidianul cel mai concret: asigurarea hranei si a caldurii. Singur, sarac, invalid si respins de ceilalti, memoria este pentru Fiodor o excentricitate de care se teme.
Sarac in epica, romanul se incheaga contrapunctic prin dese flash-back-uri si monologuri fulgurante. Dialogurilor si descrierii realiste in detaliu a aspectelor grotesti ale vietii la comun le corespunde nivelul nostalgic si luminos al rememorarii. Intre imaginea cinei cu o ceapa prajindu-se in doua picaturi de ulei in bucataria aburinda si senzatia atingerii involuntare cu genunchiul a coapselor Iuliei in padure, intr-o seara de iarna, nu se afla decit limita firava a gindului. Alternanta ar fi facila daca s-ar reduce sec doar la raportul batrinete-copilarie sau realitate-memorie. Olga Lossky are insa talentul (surprinzator pentru virsta ei) de a alterna scenele impregnate cu tonuri contrastante din registrul pateticului si sordidului cu tonalitati ale candidului.

Puzzle-ul constituit astfel la nivelul perceptiei imediate sau al rememorarii mediate este el insusi un tablou, in care contrastele de culoare se concureaza pina la indistinct. Nostalgia topeste diferentele dintre naivul pusti Fedka si batrinul morocanos Fiodor intr-o nuanta familiara, desi intre emotiile bizare, stirnite de apropierea Iuliei, si resentimentele pentru vecinii care-i imputa pina si o foaie de praz se intinde lungul drum al unei vieti. O viata agatata in cui ca o necesara punere in paranteza. Cuiul care sustine tabloul devine metafora unui punct de echilibru, dar rememorarea nu trebuie sa se transforme in viciu si batrinul Fiodor se revolta, chiar daca tardiv, impotriva tentatiei memoriei: „Intr-o zi o sa ma ratacesc intre doua ginduri si n-am sa ma mai pot intoarce“ sau „Bunul nostru Stalin, tatucul popoarelor, ar trebui sa inchida imaginatia in Gulag, si poate ca asta ne-ar lasa mai mult loc in propiile case, intre pereti...“ Astfel, cuiul va fi vindut („nici un cistig nu e demn de dispretuit“), iar tabloul folosit la foc pentru o caldura „de un sfert de ora“.

Fara a fi pretentios din perspectiva constructiei sau complex ca problematica existentiala, romanul dovedeste mina sigura a unui prozator subtil, cu organ pentru amanuntele semnificative. Fiodor Vasilievici este un personaj de-a dreptul memorabil, ridicol si patetic deopotriva, a carui memorie contureaza un nivel existential complex. Atmosfera apartamentului comunitar este reconstituita fara cusur, desi foarte tinerei Olga Lossky anii stalinismului ii sint complet straini. Dupa propriile marturisiri, s-a inspirat din instalatia unui artist rus contemporan. De aici si neutralitatea tonului si lipsa oricarei dimensiuni politice explicite.
Prin subiect si realizare, Recviem pentru un cui este un roman oarecum retro. Invocarea Masenkai nu este un reflex comparatistic, ci are ca substrat tocmai punerea in relatie apropiata cu romanul unui clasic, scris acum o jumatate de secol. Caci farmecul si siguranta cu care Olga Lossky a scris Recviemul... este mai mult decit o surpriza, este un exemplu linistitor ca tinerii scriitori au inca nebanuite aderente la literatura oldie-but-so-fucking-goldie!