OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ziua de 18 iulie 1918 a fost la fel de obisnuita pentru Vladimir Ilici ca oricare alta. Presupunem ca el s-a sculat, ca de obicei, dis de dimineata si, asezat la masuta lui, si-a baut in liniste ceaiul, rasfoind proaspata editie a ziarului Pravda, pe care a parcurs-o in diagonala. Recitind, pentru a cita oara, propriul sau articol pe care reusise sa-l astearna pe hirtie in cursul diminetii precedente, corectindu-l pe alocuri in timp ce se desfasura sedinta obisnuita a Politbiroului, mingiindu-si barbuta matasoasa, Vladimir Ilici zimbi ca pentru sine: era satisfacut de ce scrisese.

Semne de iritare
Lui Lenin nu-i placea munca de rutina, birocratia, in general. Traind in exil vreme indelungata, era obisnuit sa aiba un program lejer, care se reducea la corespondenta, scrierea unor articole de presa si discutiile pe care le purta in toiul zilei sau seara, fie la cafenea, fie in casa unor simpatizanti ai miscarii bolsevice. Preluind friiele puterii, la inceput Lenin se arata incintat sa conduca sedintele de guvern, care durau de la cinci pina la sase ore. Societatea noua nu era usor de construit. Numai in perioada noiembrie-decembrie 1917, comisarii poporului au dezbatut si aprobat un numar de peste cinci sute de probleme de stat, incepind cu rechizitionarea bunurilor confiscate de la clasele instarite si pina la ordinele de executie. Sovnarkomul avea nu numai puteri legislative, ci si executive, astfel ca decretele emise in timpul sedintelor ordinare erau puse in aplicare cu o rapiditate extraordinara, mai ales cind acestea erau legate de lupta cu dusmanul de clasa. Neobisnuit cu rigorile unei munci de rutina, in curind Lenin incepu sa dea semne de iritare.

Preluind tezele invataturilor marxiste, el proferase disparitia statului. Cistigind puterea, el constata ca statul pe care-l crease avea toate prerogativele unui mecanism birocratic infricosator, ce devora tot ce intilnea in cale. Lipsa lui de experienta (Lenin nu lucrase decit o scurta perioada ca jurist, munca pe care o abandonase in favoarea propagandei proletare) isi spunea cuvintul. Cunostintele sale din domeniul industriei, agriculturii, precum si informatiile in domeniul diverselor functiuni ale conducerii statului erau pur teoretice. Ordinele si indicatiile sale, transmise de multe ori printr-un simplu biletel, scris in timpul interminabilelor sedinte de guvern, se bateau cap in cap. Si totusi ele erau executate fara cricnire, dind nastere, deopotriva, la ordine si la confuzie. Ordinea era instaurata prin teroare. Confuzia juca si ea un rol important in conturarea noii societati. Lenin incredintase puterea comisarilor poporului, care devenisera simple instrumente ale vointei lui. Pentru masele largi, dar si pentru clasa aflata la putere, decizia politica trebuia sa devina un tabu. Ratiunea dupa care era condus statul nu putea fi pusa sub semnul intrebarii nici de dusmanii regimului, cu atit mai mult de adeptii sai.

Femeile care vegheau la linistea lui Lenin
in forul sau interior, Vladimir Ilici era convins ca teroarea poate suplini ratiunea dupa care se calauzeste un conducator de stat. Si, totusi, Vladimir Ilici mai avea si slabiciuni. Una dintre ele se numea Inessa Armand, femeia cu cinci copii, avind oarecare velietati literare, care si-a abandonat familia pentru a i se dedica trup si suflet. Inessa reusise sa trezeasca simturile amortite ale lui Ilici, pentru care viata se rezuma la slujirea unui singur scop, revolutia proletara. Sotia sa, Nadejda Krupskaia, care veghea si ea la linistea lui Lenin, era la curent cu aceasta legatura, tolerind-o pe Inessa in anturajul sau. Savurindu-si ceaiul, Vladimir Ilici se gindea la plimbarile pe care aveau sa le faca in trei pe aleile parcului vilei sale de la Gorki sau prin padurea din imprejurimi. Se gindea si la telegramele si biletelele pe care urma sa le scrie, ca si la cuvintele pe care trebuia sa le rosteasca la sedinta Sovnarkomului din acea zi...
Rolul de lider i se paru pentru o clipa prozaic si anost. Chiar si condamnarile la moarte, ca si rapoartele privind executiile, se transformasera in rutina. in forul sau intim, Lenin tinjea dupa perioada cind lucrase in clandestinitate, cind se simtise liber, traind departe de Rusia si de problemele care o framintau zi de zi. isi construise in inchipuirea sa o lume de hirtie, care acum se naruia in fiecare clipa. Fusese un apostol al noii lumi si iata ca preluind puterea, se transforma in inchizitorul, in procurorul si calaul ei.

O lume judecata statistic
Vladimir Ilici isi aduse aminte de ordinele pe care i le transmisese comisarului din Penza, indemnindu-l sa „foloseasca forta fara mila impotriva chiaburilor, a preotilor si a alb-gardistilor si sa-i interneze pe toti indivizii dubiosi in lagare de concentrare in afara orasului“, precum si de telegrama pe care a expediat-o, iritindu-se, la o adresa necunoscuta: „Spune-i lui Ter (comisar pentru problemele petrolului din capitala Azerbaidjanului – n.a.) ca daca e vorba de ofensiva, trebuie sa faca toate pregatirile pentru incendierea orasului Baku, dupa un avertisment prealabil inserat in presa.“ Meditind la aceste dispozitii, Lenin isi dadu seama ca ar trebui sa fie ceva mai prevazator. in ochii viitoarei generatii, el nu voia sa apara drept un calau. Ordinele si instructiunile sale aveau, desigur, un caracter abstract. Dar ele erau puse cu strictete in aplicare.

Instructiunile erau elaborate fie la Kremlin, fie la vila sa de la Gorki, unde Lenin traia confortabil. Razboiul civil, foametea si executiile se desfasurau pentru el intr-o alta lume, asupra careia Lenin isi exercita inflexibila sa vointa, dar fara sa aiba prea mult contact cu ea. Era o lume paralela despre care Lenin nu dorea sa afle prea multe amanunte. De aceea, aceste orori, ce se petreceau afara, dincolo de perdeaua sa de fum, nu-i tulburau seninatatea. Micile lui slabiciuni sentimentale, chiar relatiile cu Krupskaia si cu Inessa, ii intareau convingerea ca „rusii sint prea blinzi, practic incapabili sa aplice in practica metodele drastice ale terorii revolutionare“, de aceea, gindindu-se la propriile-i decizii, ii indemna pe comisari sa nu se „eschiveze de la indeplinirea sarcinilor“. Informarile privind violurile, pogromurile si jafurile pe care le intreprindea Armata Rosie in teritoriu i se pareau a fi normale. Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Singele pe care-l vedea in fata se confunda cu petele de cerneala scurse peste literele biletelelor pe care el le expedia pe front.

Guvernul condus prin intermediul biletelelor
Sedintele Sovnarkomului se desfasurau dimineata, uneori si dupa-amiaza, intinzindu-se pina dupa miezul noptii. Pentru desfasurarea lor, Lenin stabilise reguli drastice. intirzierile erau sanctionate cu amenzi de la cinci la zece ruble si avertismente in presa scrisa sau cu vot de blam si prestarea unei munci fizice in timpul liber. Disciplina avea rolul sa unga masina administratiei bolsevice, care functiona extrem de greoi. Odata unse rotitele birocratiei, Lenin isi putea lua un moment de respiro. De altfel, il preocupa mai mult propaganda de partid, decit grijile unei bune guvernari. De aceea, dupa o perioada de timp incepu sa lipseasca sistematic de la sedintele Sovnarkomului. Prefera sa conduca guvernul prin intermediul biletelelor, retras in linistea oferita de resedinta de la Gorki... insa, ziua de 17 iulie cerea prezenta sa la sedinta de la Kremlin. Executia lui Nicolae al II-lea si a intregii sale familii trebuia sa fie privita ca un fapt obisnuit.

Piine si singe
Vladimir Ilici arunca o privire pe geam. Mijeau zorile. Citiva grauri venisera sa ciuguleasca firimiturile de piine pe care Nadejda Kurpskaia le presara pe pervaz. De fiecare data, cind Ilici o vedea apropiindu-se cu tava de fereastra, spunea: „Daca si proletariatul s-ar multumi doar cu atit, am transforma aceasta lume intr-un adevarat paradis. Proletariatul insa nu are nevoie doar de piine, ci de singe. Si noi ii vom da si singe... Vom ineca Rusia in singe...“. Cuvintele acestea, spuse chiar pe un ton glumet, aveau darul de-a o inspaiminta pe tovarasa Krupskaia, care, lasind tava pe birou, se apuca sa deretice prin camera. Fata inspaimintata a femeii ii crea lui Vladimir Ilici senzatia de siguranta. Cu cit teama sa crestea, cu atit barbatul asezat in fotoliu in fata cestii de ceai se simtea mai puternic. „Cind un trup e cuprins de febra, murmura el, e bine sa i se puna lipitori la timple... Rusia e bolnava, trebui s-o vindecam...“. „Mai bine ati omori lipitorile, care s-au umflat de cit au supt din singele poporului...“ „Aici am vrut sa te aduc, exclama cu vioiciune Lenin. Tocmai asta voi si face: voi stirpi lipitorile si ti le voi aduce pe tava, ca pe o suprema ofranda...“

Femeia il privi in tacere, continuind sa stearga praful de pe biroul sau plin de tot felul de hirtoage. „Da, asta voi face“ – intari Lenin. De obicei, Vladimir Ilici se ferea sa-si imbrace vorbirea in parabole. Frazele sale erau concise, fara subintelesuri de prisos. Acum gindurile sale se desfasurau in propozitii, care aveau o rezonanta biblica... Sintagmele „suprema ofranda“ si chiar cuvintul „tava“ radiau in jurul lor o lumina misterioasa.... Tava o aducea, de obicei, Krupskaia, la micul dejun, cind Vladimir Ilici isi bea obisnuitul sau pahar de ceai, la care se adauga o felioara subtire de piine unsa cu unt si dulceata de piersici. Savurindu-si micul dejun, Lenin cazu in visare. in camera se asternu linistea. Stergind praful, Krupskaia se retrase pe coridor, apoi trecu in dormitor...

Tava de argint si zaharnita
Privind tava de argint, frumos ornata pe margini cu pasari si amorasi, in mintea lui Vladimir Ilici se infiripa chipul Irodiadei si dansul ei bezmetic. Atunci, pret de o clipa, ceainicul de portelan adus de Krupskaia se contorsiona modelindu-se in aer si luind chipul proorocului Ioan. Lenin tresari. Din cind in cind, anumite simboluri, insusite in copilarie, infruntindu-i ratiunea si vointa, rabufneau din subconstientul sau, facindu-l sa devina – fapt de care avea oroare – un visator. Vladimir Ilici cauta sa se debaraseze de aceste ginduri si imagini ce tradau, in fond, ce altceva decit slabiciune de caracter. Oare nu cumva Revolutia il obosise sau, mai rau, batrinetea incepea sa-i dea tircoale?!

Lenin isi incorda vointa, dar nu putu sa stavileasca imaginatia care-i insufletea gindurile, transformindu-le in cosmar... Lenin isi scutura capul, concentrindu-se asupra zaharnitei. Dar si zaharnita incepu sa-l nelinisteasca... Si atunci se gindi ca poate intre el si regele Irod ar exista niste similitudini de ordin istoric. in fata lui Irod dansa Irodiada, tinind in miini capul retezat al proorocului Ioan. in fata lui dansa Rusia, pe care el o ingenunchease, oferindu-i capul tarului pe tava... Nu cumva avea mustrari de constiinta? Lenin zimbi, nu era cazul sa-si piarda vremea cu astfel de fleacuri. La ora noua avea sa inceapa sedinta Sovnarkomului, la care urmau sa participe cei treizeci si trei de tovarasi, o cifra fatidica... Vladimir Ilici incepu sa rasfoiasca telegramele secrete care sosisera de la Ekaterinburg... Cursul istoriei era rotund. inceputul si sfirsitul se inchideau in acelasi cerc.

„Eu am tras primul“
in 1613, la manastirea Ipatiev, primul tar al dinastiei Romanovilor, Mihail, se urca pe tron, pe 17 iulie 1918, aceeasi dinastie, in casa negustorului Ipatiev, isi traia sfirsitul. Obiectivul revolutionar al „exterminarii Romanovilor“ fusese atins. inaintea lui Nikolai fusese arestat si impuscat fratele sau Mihail, care simpatizase cu revolutia si facuse o cerere pentru schimbarea numelui. Lenin nu putea fi dus cu zaharelul. intr-un moment prielnic, spasitul „domn Brasov“ putea redeveni un Romanov. Lipitorile care supsesera singele poporului trebuiau strivite fara mila...

Rapoartele tovarasilor Iurovski, Radzihovski, Medvedev, Nikulin, Ermakov, cei care isi dusera inalta misiune la bun sfirsit, scrise sub presiunea evenimentului, tradau emotivitate. La 16 iulie sosise la Ekaterinburg „curierul Filip“ cu ordinul Comitetului executiv local, ca tarul sa fie lichidat. Mai tirziu urma sa soseasca un alt trimis special cu parola „curatarea cosurilor“, caruia grupa operativa avea sa-i incredinteze cadavrele. Luind in mina telegrama trimisa de la Ekaterinburg de comandantul Iurovski, Lenin citi: „La ora 1,30 noaptea s-a auzit o bataie in usa. Era cosarul. La ora 2 am escortat tot grupul spre partea de jos a casei. Le-am cerut sa se incoloneze intr-o anumita ordine. Nikolai il ducea pe Alexei in brate...“ Ajungind la aceste rinduri, Lenin tresari. intotdeauna copiii il induiosau. Sub privirea sa, contururile ceainicului de portelan incepura sa tremure, incercind sa ia din nou forma unui chip uman.

Lenin se incrunta si citi in continuare: „Ceilalti, incarcati cu perne si alte lucruri, au coborit in beci. Alexandra Fedorovna si Alexei s-au asezat pe jos. Le-am spus tuturor sa se ridice in picioare si i-am anuntat ca Comitetul Executiv al Sovietului deputatilor muncitorilor, taranilor si soldatilor ordonase sa fie executati. Nikolai s-a intors spre mine cu o privire intrebatoare. Am repetat cele spuse si am ordonat: Foc! Eu am tras primul si l-am ucis imediat pe Nikolai...“
Vladimir Ilici isi scarpina barbuta. El stia ca tovarasul Iurovski nu fusese chiar atit de ferm cum se lauda in telegrama. Un al doilea raport, sosit de la Radzihovski, relata ca: „Medvedev l-a impuscat pe Nikolai“. Punind cap la cap relatarile celor doi, Lenin isi facu o imagine destul de clara asupra modului cum s-a desfasurat operatiunea. impuscaturile s-au dezlantuit in pripa. Dupa prima salva, nu fusesera ucisi chiar toti. Medicul curtii ramasese intr-un colt al incaperii, intr-o pozitie bizara. Parea ca se roaga. Alexei, Tatiana, Anastasia si Olga erau si ele in viata. Tovarasul Ermakov ii ceru lui Iurovski sa-i lichideze cu baioneta. Acesta insa s-a codit. De altfel, nici nu ar fi avut cum, dupa cum s-a vazut mai tirziu.

Oamenii sovaielnici devin bestii
Apoi, Vladimir Ilici citi si relatarea lui Medvedev, care era de parere ca Romanovii nu banuiau nimic. Iurovski a navalit inauntru oprindu-se in fata lor. Tarul il privi intrebator. imparateasa isi facu cruce. Iurovski mai inainta o jumatate de pas si se adresa lui Nikolai: „incercarile simpatizantilor dumneavoastra de-a va salva au fost sortite esecului. Asa se face ca in acest an dificil pentru republica noastra sovietica... mi s-a incredintat misiunea de-a lichida Casa Romanov!“. Prin urmare, Iurovski se purtase ca o sluga, justificindu-se in fata tarului si a tovarasilor. Nemernicul umbla cu fofirlica, vezi bine ca uite lui i s-a incredintat o misiune, pe care trebuie s-o indeplineasca. Vezi, bine, doamne, ca nu el a hotarit toate astea. Ca daca ar fi fost dupa el... Lenin se opri din lectura. „Cu astfel de caractere nu poti merge prea departe.“
Chipul sau se incrunta pentru o clipa, apoi fata lui se descreti intr-un zimbet: „Ba poti, cu oamenii sovaielnici se lucreaza mai usor. Ei cauta doar sa nu-si asume vina. Dar odata dezlantuindu-se, se transforma in adevarate bestii... Trebuie sa folosim si forta, dar mai ales slabiciunea, pentru a birui...“

Vladimir Ilici continua sa frunzareasca telegramele. Ici-colo ii sareau in ochi pasaje cit se poate de interesante asupra modului cum a actionat echipa. Raportul lui Medvedev relata in amanunt executia: „Femeile incepura sa strige: Dumnezeule! Nu! Nu! Nikolai murmura si el: Doamne Dumnezeule, ce se intimpla aici?“ Ar fi trebuit sa stie din prima clipa, murmura Lenin. Sau poate ca stia, dar nu-si putea stapini emotia. Muscind din felioara de piine unsa cu unt si dulceata de piersici, Vladimir Ilici citi mai departe: „Nu ne duceti undeva? intreba Botkin ragusit.“ Unde puteau sa-i duca? Ce rost avea aceasta intrebare? Era evident pentru oricine ca Botkin tragea de timp. Ca medic, se intilnise de atitea ori cu moartea. Prin urmare, ar fi trebuit sa dea dovada de mai multa barbatie. „Iurovski tocmai se pregatea sa raspunda, insa eu armasem browning-ul si am tras primul glonte in tar.“

Lenjeria intima
Medvedev voia sa iasa in evidenta. Probabil avusese si el parte de trairi nu tocmai ortodoxe. Nu era simplu sa ucizi un cap incoronat. „in acelasi moment, au inceput sa traga si letonii. La al cincilea glonte al meu, Nikolai al II-lea s-a prabusit la pamint.

Femeile tipau ingrozite. I-am vazut cazind pe Botkin si pe valet“. O perna alba s-a miscat de la usa spre partea dreapta a camerei... Nu se vedea nimic din cauza fumului, se tragea tot timpul asupra siluetelor abia vizibile ale oamenilor, care se prabuseau unul dupa altul. Iurovski comanda incetarea focului. in incapere se facu liniste. Urechile lui Medvedev tiuiau. Deodata se auzi: Dumnezeu m-a salvat. Era glasul servitoarei, care se ascunsese in spatele pernei si gloantele fusesera oprite de fulgi. Letonii nu mai aveau munitii, asa ca au strapuns-o cu baionetele. Gemea si Alexei. Iurovski se apropie de copil si isi descarca mauserul in el. Tareviciul amuti pe vecie, lunecind de pe scaun, la picioarele tatalui sau. Olga si Anastasia inca mai miscau.
Lenin ramase pe ginduri. De ce oare Medvedev nu pomenea nici un cuvint despre corsajele cusute din zeci de diamante ale fiicelor tarului, din cauza carora baionetele soldatilor n-au reusit sa le strapunga pieptul? Nu cumva batalionul pusese ochii pe lenjeria intima a tarevnelor si voia s-o subtilizeze? Corsajele trebuiau sa ajunga pe tava aceasta pe care acum se odihnea ceainicul golit...