Domnul ministru se trezeşte devreme.
Ştirile, telefoanele, problemele familiei îi dau bătăi de
cap încă de la prima oră. Fixul îi sună: „sînteţi
în direct“. Spune ceva despre problemele apărute, dar nu mai
ştie dacă politic e corect sau nu, în acord sau în
dezacord cu linia politică. Transpiră, dar vorbeşte apăsat. Nu
vrea să-şi trădeze emoţiile, vrea doar să dea bine la
ascultători. Nici să se bărbierească nu poate, darmite să-şi
savureze în tihnă cafeaua, alături de cei dragi. Pleacă de
dimineaţă, cu noaptea în cap. Telefoanele-i ţiuie, gălăgia
străzii îl stresează, pietonii îl enervează. Nici
gazetele, aduse de şofer, nu le poate parcurge în tihnă.
Traficul îi îngreunează deplasarea. Ar vrea şi el
girofar, dar nu e în misiune. Înainte de desemnare, totul
i se părea grandios: secretare zîmbitoare, trupe de protecţie,
divizii de vasali. E la prima experienţă. Ministeriatul nu e o
sinecură, aşa cum ar fi meritat. Gîndurile nu-i dau pace. Dar
ce, mai poate să gîndească? În jur e un vacarm de
nedescris.
Nu mai are voie să meargă cu
bicicleta, nici cu metroul. Rangul nu-i mai permite. Era, înainte
de învestire, un om normal. Putea ieşi în parc cu
căţelul, era liber să facă ce vrea. Să meargă la firmă, la
bancă, să negocieze contracte. Şi să se urce în „patru
ori patru“. Acum, totul s-a schimbat: nu în bine, cum s-ar fi
aşteptat, ci în rău. Pînă şi vecinii îl
apostrofează, de parcă el ar fi de vină pentru degradarea vieţii,
pentru căderea cursului monedei şi pentru criza economică
mondială. Nu se mai recunoaşte. Dintr-un om calm a ajuns un om cu
nervii la pămînt. Nimic nu-i mai convine.
Ajuns la minister, este primit cu
salutul degetelor lipite de chipiu. Gardienii îi fac reverenţe.
Nu se mai uită în spate, ca în prima zi. Acum ştie că
el este autoritatea. Sau autoritatea supremă, cum zic tautologic
colegii linguşitori. La ce foloseşte funcţia cînd am numai
obligaţii, îşi zice pentru sine, nu şi drepturi?
Biroul e plin. Pe fotoliul maro din
piele, fetele de la partid chicotesc. Se amuză copios. Citesc
reviste glossy şi discută despre noile modele de haute couture.
Cică nu se mai poartă blăniţă peste rochiile de seară, că nu
mai merg pantofii Gucci cu poşetele Armani şi nici nu se cade să
mai folosească Yves Saint Laurent, doar acum sînt la putere.
Zîmbesc trecător ministrului, unele mieros, altele
profesional. Doar una îi sare în braţe şi îl
sărută pe obraji. Domnul ministru pare că şi-a mai revenit în
fire. Doar pentru o scurtă vreme. Rapoartele, telefoanele,
problemele îl readuc la realitate. Toată lumea îi cere
ceva. Aşa că cere şi el o cafea. Secretara i-o aduce cît ai
clipi. Mai cere cineva ceva? Priveşte divergent, nu convergent, ca
şeful suprem, către fete şi către consilieri, în acelaşi
timp, întrebînd din priviri. Şi fiecare comandă ceva.
Dar whiskişoru’?, întreabă burtosul de lîngă geam.
Ăla, de la partid. –„Aici conducem ţara şi nu putem urca băuţi
la volan.“ –„Păi, ştii doar, nouă ne place cafeaua
stropită“, insistă altul mai uscăţiv, cu dinţii cariaţi.
–„Mai bine ia numărul ăsta şi du-te de fă-ţi dantura. Ia şi
mia de la mine!“ –„Să fie primit, naşule!“, zice înşfăcînd
teancul. –„Şi mie, şi mie“, strigă fetele în cor.
–„Voi, mai spre seară“, zice ministrul în spatele unui
surîs pofticios. –„Să ne trăiască şefu’, că mare şi
darnic e!“, se strigă în cor, urmînd urale ca pe
stadion. –„Potoliţi-vă!“, sare dojenitor, dar părinteşte,
întîistătătorul din scaunul cu butoane.
Domnul ministru e foarte prietenos şi
cavaler cu domnii şi doamnele de la partid. Cu ei a trecut hopul
uninominalului. Şi e lesne de înţeles că le este dator. Un
singur lucru nu suportă. Să se aşeze cineva pe locul său – cel
de la pupitrul de comandă. E fascinat de beculeţe, de computere,
dar mai ales de firul roşu. Îi place cum i se adresează
operatoarea: „cu ce vă putem fi de folos, domnule ministru?“.
Într-una din zile, sedus de numărul operativ, şi-a sunat toţi
colegii din ministere. Orice solicitare, orice treabă de serviciu
sau orice cerere rămîneau nebăgate în seamă.
„La treabă. Că nu-i timp de
şaradă!“ Şi băieţii se scufundă la un moment indefinit în
dosare, organigrame şi state de funcţiuni. În cabinet nu
intră nimeni, dacă nu e de la partid. E ordin. Pe holuri, forfotă
mare. Secretara triază corespondenţa, notează cererile de audienţă
şi răspunde profesional la solicitări. Doar sindicaliştii devin
nervoşi că nu pot fi primiţi de ministru. În camera cu
ecrane, băieţii de la serviciul special se amuză. Recunosc
personajele, clienţii mai vechi ai instituţiei, toţi reprezentînd
grupurile de interese mai noi sau mai vechi. „Iată oligarhii!“
„Nu înţeleg, zice uscăţivul
din careul pluşat al cabinetului ministerial, care e circuitul
şpăgii aici.“ –„Taci, că te mai aude cineva!“, zice
morocănos unul cu pantaloni stil bermude, dar cu cămaşă şi
cravată. –„Acum sînt ai noştri peste tot“, se aude o
voce gravă. –„Mai tăceţi“, continuă ministrul, ascuns după
paravanele de monitoare.
Intră secretara cu cererea de interviu
a unui ziarist. „Nu-l pot primi!“ Răspunsul sec o îmbăţoşează
pe duduia rămasă de pe stilul vechi, care continuă să insiste: „e
totuşi de la un cotidian important“. „Nu înţelegi,
femeie, am agenda plină toată săptămîna. Şi basta.“ Iese
spăşită cu un teanc de documente primite de la noul ei şef, cel
care pare şarmant doar cu aspirantele sale la poziţiile
ministeriale. Nu-şi bate capul. Cît despre concurenţă, nici
nu poate fi vorba. Ce ştie ea să facă nu ştie nimeni. Au trecut
valuri de miniştri peste mine, gîndeşte ea în semn de
autoliniştire, terapie pe care a mai încercat-o şi altă
dată.
„Păi erai atît de deschis faţă
de presă...“ Asta era înainte. Acum, ce să le zic, nu ştiu
pe ce lume trăiesc, de unde să scot argumente cînd nimeni nu
mă ajută, zice mai mult pentru sine ministrul dezorientat. –„Păi
te ajutăm noi!“, sare o graţie de pe fotoliul maro de piele.
–„Frumoaselor, cît de săritoare mai sînteţi,
păpuşele dragi!“ Şi, aşa, inima îi revine la loc. Dar iar
telefoane, iar documente şi cereri de audienţă. –„Nu mai
suport.“ –„Stai calm, o saună bună, un masaj şi un whiskişor
te fac bine.“ Vocea pare nebăgată în seamă. Sună mobilul.
Tăceţi! E prim-ministrul. Se face surdină în cabinet.
Colegii aud doar suspine şi văd doar aprobări nefireşti din cap:
„Da’, şefu’… sigur, şefu’… Ordin de la licurici… se
poate… cum să nu.“ Îşi ia haina şi pleacă. Le promite
că revine.
În lipsa ministrului, noii
consilieri se interesează de salarii, de grile, de poziţii. Se
poartă ireverenţios cu şefa de Cadre – mai nou, numită director
la Resurse Umane. Discuţiile se încing. Toţi vor poziţii.
Doar cel uscăţiv ascultă foarte interesat planurile directorului
de la Achiziţii. Are de adus nişte firme noi. –„Cum, s-a tăiat
planul de investiţii şi de achiziţii?“, întreabă mirat
noul consilier. – „Păi, nu ştiţi, e ordonanţă!“ Ministrul
se întoarce mai rapid decît se aşteptau ceilalţi. Pare
vesel că o prinde pe directoarea de la Resurse Umane. –„Cum dăm
afară 20%? E gata propunerea?“ –„Păi..., se fîstîceşte
femeia, majoritatea sînt funcţionari publici, îi apără
188.“ –„Nu mă interesează. Ca să te iert că nu m-ai votat
în alegeri, găseşte soluţia. Altfel, îţi fac vînt.“
Se dă plecată, cu capul în podea, auzindu-l din spate pe noul
ministru urlînd: „Şi să faci loc în schemă
colaboratorilor mei!“ –„Dar nu pot“, zice printre lacrimi
femeia, după care pleacă. Noroc că ministrul nu o mai auzise. O
ştire legată de noile isprăvi ale actriţei sale preferate îi
atrage atenţia.
În cabinet se lasă seara, nu
înainte de a se aprinde toate luminile. Băieţii merg la o
partidă de fotbal, ministrul rămîne cu dragile lui curtezane.
Şi aşa a mai trecut o zi de muncă.
Cine e acest ministru?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters