Se face că drumul trădătorului de centru nu e întotdeauna cu
o singură destinaţie. El poate – şi-l ţine stomacul – să adoarmă seara în
aşternuturi roşii, iar dimineaţa să-şi ia din garderobă şalul portocaliu, dacă
interesul din zi îi poartă fesul pe la partidul majoritar. Un astfel de
personaj, fără principii, doar cu nevoi imediate, îşi găseşte rapid loc mai
ales în Parlament. Acolo unde mişeii îşi au scorbura lor, numită grup al
independenţilor, trădarea e simbol de stat.
Viaţa acolo e ca într-un viespar. Unii vin, alţii pleacă.Nu se cunosc între ei. Nu au trecut, doar
prezent de luptă. Ei ştiu ce ştim cu toţii. Nimeni nu-şi ia nevastă dintre
fetele care înşală. Rolul lor e de fiinţe de moravuri uşoare.Sînt folosite şi apoi lăsate în derutavremii.
Trădătorul nu e un om complexat. Trăieşte viaţa din plin.
Nu-i e frică de mare, pentru că s-a obişnuit să calce apa, să fie mereu pe val,
indiferent de orientarea plevuştii. Poartă cu sine figură de om, dar în
măruntaie are fiere de rechin. Muşcă şi fuge. N-are aliaţi, ci doar interese.
Nu e întotdeauna agresiv. Face uneori şi pe mierosul. Se dă şi balenă în
lighean, numai să-şi valorifice potenţialul digestiv. Înghite orice. Devorator
de meserie, macină tot, de la adversari la principii, numai să-şi satisfacă
poftele de putere.
Trădarea e ca un viciu. El ştie că, odată ce s-a apucat de
aşa o treabă, nu se mai poate lăsa. Şi aşa devine nevrotic-compulsiv. Dezvoltă
în jurul său un complex al suspiciunii. L-a turnat sau părăsit pe aliatul lui
de ieri. Acum trăieşte din delaţiuni şi obedienţe. Prin abdicări de la
principii, căderi abrupte în meritocraţie, discursuri pătimaşe împotriva celor
care nu sînt ca el se explică, în mare, complexul psihologic. Astfel de
indivizi cu minus la moralitate instituie o stare de nevroză galopantă în
societate. Eschiva, automîntuirea, narcisismul, pe care le afişează repetat şi
agasant, fiind „nevoiaşi ai eului gonflat de umbra marelui tată“, ne fac să
credem – aşa cum am scris în cartea care va apărea curînd, Idolii forului – că,
la senectute, îşi consumă teribilismul adolescentin reprimat. De aici întreaga
dispoziţie spre isterie, păruială şi distrugere.
Pentru el, onoarea, virtutea, consecvenţa nu sînt decît
forme electorale în fondul principiilor trîmbiţate. Face paradă de vorbe. Nu-l
doare grumazul să acuze şi să-i facă pe alţii mişei. Nu are, ca omul obişnuit,
roşeaţa aceea crudă în obraji, nici umilinţa inspirantă a bunicii cu frică de
Dumnezeu, doar ţinută băţoasă, mereu cu arma la picior. Un fel de general al
armiei de profitori. Astăzi un nume comun, Oprea, e unitatea de măsură a
trădării. El este un fel de superlativ al trădării. Dar mîine poate fi întrecut
de un alt lacheu. Pentru că acolo, în lumea lor, în care se deşartă norocul de
la străpînire, e o întrecere în care triumfă doar abonaţii la inconsecvenţă.
„Doar boul e consecvent“ – e marca ascunsă în spatele scaunului parlamentar, pe
acolo unde stă scris NIR-ul.
De multe ori îţi vine să-i plîngi de milă. Omul e mereu în
şapte luntri. E cînd încovoiat, parodic-insignifiant, cînd măreţ-triumfalist.
Un individ cu arcul sub şezut. N-are libertatea de opţiune. Depinde mereu de
stăpîn.Nu poate să iasă din starea de
lichea. Şi de aici disconfortul şi aiureala vieţii pe care le trăieşte cu
nervii încordaţi la maximum.
Trădătorul ştie cînd şi unde pleacă. Dar nu ştie cînd şi cum
se întoarce. Este condamnat la vigilenţă. Niciodată nu e sigur de poziţie.
Întotdeauna are cearcăne, după nopţi nedormite. E cel cu pumnii strînşi, cu
inima în pioneze, mereu în acţiune. Deposedat de capitalul natural de
încredere, înzestrare naturală a fiecărui creştin, nu e niciodată sigur pe
reduta cîştigată, fiind primul la care renunţă orice stăpînire. De multe ori e
mai uşor să renunţi la un trădător, decît să-l faci să nu mai trădeze.
E o chestiune de vocaţie. Plutarh susţine că Iulius Cezar ar
fi exclamat: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători“. Se pare, însă, că
această poziţie disonantă i-aadus
moartea chiar în Senat. Ucigaşii săi, aşa-numiţi Liberatori, erau foştii
protejaţi ai republicanului, ce se dorea împărat. În numele menţinerii ordinii
de drept, şi-au trădat protectorul şi l-au trimis la moarte.
Însuşindu-şi doar maximele istoriei, nu şi micile-marile
păţanii, politicienii români iubesc trădarea şi îi adulează pe trădători.
Probabil că, între ei, la vreo
şuetă,rîd de vechilul împărat roman:
„Cezar? Un fraier! Trădătorii sînt crema politicii“. De unde şi originea
etimologică a şmecherului cu ştaif, adică cel care ia frişca.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters