OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dialogul cu Mariana Sora s-a infiripat imediat, desi o intilnisem pentru prima oara fata in fata. A fost un dialog captivant. Am ascultat-o, fermecat, aproape doua ore. Dupa ce am ascultat inregistrarea, am decis ca intrebarile mele sint de prisos si le-am eliminat. E o rostogolire printre amintiri, carora le-am pus citeva jaloane, niste subtitluri. Viata Marianei Sora arata minunat: a scris, a iubit, a tradus, a inchipuit lumi. La 90 de ani, impliniti pe 26 mai, Mariana Sora duce dorul pasionalitatii. N-are datele unui ascet. Are, insa, masura lucrurilor bine facute si temeinice.

Convingerea mea este ca fiecare om isi are o soarta; nu prescrisa – nu trebuie sa ti se intimple exact ce a spus nu stiu cine la nasterea ta. Soarta este dependenta de firea si de caracterul nostru. intimplarile vietii se coroboreaza in asa fel incit iese la iveala ceea ce ti-a fost dat, datul sortii. La mine, datul sortii a fost ca n-am putut sa cistig rangul intelectual pe care l-as fi putut dobindi. Am date care mi-au creat piedici, inclusiv conditionarile etnice. Soarta mea a fost sa nu-mi pot valorifica productia asa cum cred eu ca ar fi meritat.

Conditionarile etnice
Nu sint romanca. Sint austro-ungara. M-am nascut la Budapesta. Limbile materne sint germana si maghiara. Romaneste am invatat la liceu. Aveam 11 ani cind am vorbit prima data romaneste. N-aveam absolut nici o timiditate sa spun cuvinte in romaneste. Eram un copil voinic la scoala primara, la maici, unde vorbeam nemteste. Am fost tot timpul premianta. in clasa I, cind am luat coronita, mama mi-a facut, pentru serbare, o rochita roz si eu recitam o poezie, spuneam ca „sint regina florilor“.

Parintii ajung la Timisoara
Bunicii mei sint originari din Timisoara. Bunica mea din partea mamei s-a mutat la Budapesta in 1914, inainte de izbucnirea razboiului. Ramasese vaduva, cu doua fete, fetiscane; avea o sora mai mare maritata la Budapesta. Si a plecat acolo. Tatal meu a fost sublocotenent in armata austro-ungara. A fost preluat in armata romana dupa 1918. Atunci, in 1916, tatal meu a avut un concediu de pe front, o permisie, si a venit la Budapesta, s-a casatorit. Dupa acel concediu, m-am iscat eu. Eu m-am nascut la Budapesta, tata s-a intors pe front, a mai tinut razboiul doi ani. in toata aceasta vreme, mama si tata au fost despartiti. Tata venea rar acasa, dar venea. Dupa razboi, dupa demobilizare, tatal meu, care lucrase intr-o banca in Timisoara, s-a intors in acel oras. Asa era legea: toti cei care fusesera incorporati trebuiau sa revina la fostele locuri de munca. Numai ca el plecase din Austro-Ungaria si revenea intr-o alta tara, in Romania. Eu am ajuns la Timisoara cind aveam aproape doi ani.

O istorioara amuzanta
Eu am palavragit foarte devreme. Ma ridicam in carut, mama ma plimba pe calea principala din Budapesta. Cind vedeam cite un ofiter in uniforma, spuneam: „Tata!“. Mama era foarte rusinata, dar eu eram foarte bucuroasa.

Despre orasul copilariei
Am stat la Timisoara pina am venit la Bucuresti, la facultate. Iar in 3 ianuarie 1939 m-am maritat cu Mihai Sora, asta imi aduc bine aminte. Iar pe 21 ianuarie 1939 am plecat la Paris, mare triumf. Eu am iubit Timisoara. Tatal meu a fost un patriot local. Era timisorean si se mindrea cu orasul lui. Cind venea cite o cunostinta, tata il ducea prin toate partile, facea un spectacol din prezentarea orasului. in copilaria mea, viata era foarte placuta la Timisoara. Locuiam in Casa Banatului, care apartinea de Banca Timisoara. Stateam la ultimul etaj, unde erau locuinte ieftinite pentru functionarii bancii. De la fereastra mea vedeam acoperisurile; aia a fost prima casa inalta in Timisoara. in loc sa-mi fac lectiile, ma uitam la nori si vedeam la orizont o dunga verde, ceea ce se chema „padurea verde“.

Karl May
Ani de zile, in copilaria mea, am citit Karl May. L-am citit cu pasiune. Cind am crescut mi-am cumparat o autobiografie a scriitorului, ca sa vad ce zice „reputatul mincinos“ despre viata lui. Povestile lui cu indieni, cu eroismul lui, sint inventate... in clasa a IV-a, iesind la plimbare cu mama, prin oras, ma uitam la afise. imi aduc aminte de un afis cu salam de Sibiu – un individ foarte prezentabil care ducea o tava cu salam de Sibiu. Acolo, in acele peregrinari, i-am povestit mamei despre Karl May, cit de entuziasmata sint nu numai de povestile lui, dar si cit de frumos stie sa le aduca din condei.

Tata a decis sa ajung la liceul romanesc
Tatal a „decretat“ ca fata lui nu se poate sa nu stie limba tarii in care traieste. Tatal, ca un cetatean cumsecade, a luat lectii de limba romana. Si mie mi-a harazit sa ajung la liceul romanesc. El a spus ca din loialitate trebuie sa invat la o scoala romaneasca: „noi sintem cetatenii acestui stat, e normal sa cunoastem aceasta limba“. El a „decretat“ asta, era foarte autoritar. Ce spunea tata era lege. Parintii mei niciodata nu m-au flatat, nu m-au laudat. M-au incurajat, dar cu masura. Mama avea mai degraba tendinta sa ma critice.

Lecturi pe marginea patului
Studiind la un liceu romanesc, n-am avut, de la inceput, contacte propriu-zis literare. Ce m-a pasionat a fost limba, vorbirea. Dupa liceu, am facut studii filologice. M-a interesat aceasta limba, mi-a placut si am inceput sa citesc: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici. Citeam din placere in limba romana. Erau marile amoruri, descoperite mai tirziu. Primele amoruri au fost Rilke, Hölderlin, Goethe. Descoperisem si la unguri ceva – Petöfi. Pe Petöfi mi-l citise mama. Mama nu avea foarte multa scoala, dar avea un simt literar foarte dezvoltat si pricepere in a gasi lecturi placute. Cind eram bolnava, aveam dreptul la o lectura orala, citita de ea, stind pe marginea patului. Cum, cu ce se ocupa mama? Vai de mine, pe vremea aceea erai gospodina si gata. Mama mea e nascuta in secolul precedent, in 1896. in generatia ei, munceau doar fetele din adevarata saracime. Cele din mica burghezie nu munceau. Tata avea o secretara la banca, venea dintr-o familie numeroasa, cu greutati – eu m-am imprietenit cu ea. Femeia aceea era o exceptie, ca lucra.

Cum l-am cunoscut pe Mihai Sora
in ultima clasa de liceu, in 1934, am luat lectii de franceza in particular. Eu mai studiasem franceza, cind eram in clasele primare. Tata a zis ca am nevoie sa ma pregatesc foarte bine pentru bacalaureat si mi-a pus meditator la franceza. La acele meditatii, mai veneau trei tineri. O fata si doi baieti. Unul dintre baieti era fiul prefectului, Nistor, iar al doilea era Mihai Sora. Atunci l-am cunoscut pe Mihai. Dar n-a fost un amor imediat, la prima vedere. Ne-am cunoscut mai bine la Bucuresti, cind am ajuns la facultate. Toata copilaria mea, parintii mei erau convinsi ca ma duc la Cluj, la medicina. Pina cind i-am intilnit pe baietii astia, Nistor si Sora, care discutau Blaga, discutau filozofie. Am ciulit urechile si mi-am dat seama ca asta imi trebuie. Tatal meu n-a fost prea incintat, dar a consimtit sa merg la facultate, la Bucuresti. Chiar inainte de facultate am inceput sa-l citesc pe Blaga, desi n-am fost de acord cu teoriile lui, fantasmagorice, despre spatiul mioritic. Spatiul mioritic, asa cum il descrie Blaga, exista, e real, dar nu cred ca poti sa generalizezi si sa subsumezi toata cultura romana unui singur concept – spatiul mioritic. Conceptul e si prea larg, si prea ingust.

De la Vianu la Gusti
in 1934, am ajuns la facultate. Am vrut sa fac Estetica cu Vianu. Primul an era unul pregatitor; se faceau de toate cite putin. Eu doream sa studiez la Vianu, la Estetica. Eu nu vreau sa-l diminuez, dar fiecare om isi are cusururile lui. Cind l-am cunoscut, Vianu era matur, nici tinar, nici batirn, cred sa fi avut vreo 40 de ani. Era extraordinar de doct. Era un domn bine din buna societate bucuresteana. Elegant si ingimfat. Vorbea de sus. M-am dus la seminariile lui. Vianu a cerut in seminar ca acei care cunosc germana – si erau foarte putini, venisera studenti din Vechiul Regat, mai putin ardeleni – sa se prezinte. Avea in intentie sa dea bibliografie germana. Mi-a indicat, intr-adevar, o bibliografie foarte interesanta. Eu mi-am ales sa studiez despre estetica lui Schiller. Am facut o lucrare pe care i-am predat-o la termen, cind convenisem cu el. Dupa alte citeva seminarii, am fost la el, la cancelarie, sa-l rog sa-mi dea lucrarea inapoi, ca sa o dezvolt. Vianu mi-a spus: „Dar ce crezi, duduie, ca eu am arhiva sa pastrez toate lucrarile?“. Mi-a aruncat-o. Am fost foarte jignita. Pe vremea aceea se scria de mina, nu mai aveam un alt exemplar. N-aveam nici masina de scris. Eu m-am simtit jignita de Vianu si nu i-am mai frecventat cursurile. N-am mai vrut sa lucrez cu el. Altcineva m-a ochit si i-am placut foarte mult: Traian Herseni, tinar asistent la Gusti. Am scris o lucrare de seminar pe care n-am putut-o sustine; eram la Timisora, bolnava.

Prietenul meu si viitorul meu sot, Mihai, a prezentat lucrarea in locul meu, a citit-o. Traian Herseni a spus: „Mariana Klein – eu asa ma numeam de fata – cine-i domnisoara asta? As vrea sa o cunosc. A facut o lucrare foarte buna“. Cind am venit la Bucuresti, Traian Herseni m-a indrumat sa trec la cursul lui Dimitrie Gusti si m-a asigurat ca voi putea sa fac ceea ce-mi place, nu pura sociologie. Asa ca mi-am dat licenta cu Gusti. La examenul de licenta am stat in fata a trei oameni: Gusti, la dreapta mea – Alexandru Teodoreanu, care era liberal, si la stinga mea – Miron Constantinescu, care era un comunist notoriu. Partidul Comunist era interzis, asa ca Miron Constantinescu mergea la intruniri tinute seara la cite unul si altul, sa vorbeasca despre comunism. Nu faceau nimic ilegal, dar erau in pericol din cauza Garzii de Fier, care ii mai gasea prin vreo casa si-i cotonogea.

Spectacolul Iorga
Am fost si la cursurile lui Iorga. Nu eram inscrisa, dar merita sa te duci. Cursurile lui erau un spectacol. Merita sa te duci numai sa-l vezi cum vorbeste. Avea fraze interminabile, se intrerupea ca sa faca un banc si-si relua expunerea exact din locul in care o lasase. Si vorbea din nou si se intrerupea – „Duduia aceea decoltata din penultima banca e rugata sa paraseasca sala imediat, daca vrea sa mai palavrageasca!“. Iorga a fost un spectacol.

Despre Mircea Eliade
Alt spectacol era Nae Ionescu. L-am audiat in toti anii, pina cind politica m-a indepartat de el. Nu-mi placea ca facea propaganda legionara. Iar cu Eliade, asistentul lui Nae Ionescu, am fost prieteni, am si corespondenta cu Eliade. Mircea Eliade a fost insarcinat cu seminarul lui Nae Ionescu inca de cind era preparator. Avea un rag foarte mic in facultate, dar era celebru, publicase Maitreyi. A facut un seminar delicios, in care se tot bilbiia; el vorbea repezit si gesticula enorm de mult. La un moment dat, Mircea Eliade a avut un proces in care era acuzat de pornografie. Noi, citiva studenti, ne-am dus la Palatul de Justitie. Am vrut sa intram in sala de judecata. Si ne-a iesit inainte Nae Ionescu, care avea un ochi albastru si unul caprui. Era ceacir. il vedeam prima oara atit de aproape si am fost speriata de ochii lui Nae Ionescu. Ne-am repezit la el si i-am spus: „Domnule profesor, salvati-l pe Eliade!“. il pretuiam foarte mult pe Eliade. Am fost in termeni foarte buni cu el, am corespondat cind el era in Portugalia, iar noi in Franta. Dar cred ca era un spirit confuz, nu facea o delimitare stricta intre stiintific si nestiintific, intre strict logic si fantastic.

N-am avut simpatii politice
in acei ani eu nu am avut simpatii politice. in viata mea, n-am fost inscrisa in nici un partid politic. N-am exprimat in nici un ziar opinii despre politica. Poate ca multi ma acuza ca n-am avut un angajament politic, niciodata. Eu asa am fost din fire, mai retrasa. Dar nici imprejurarile politice nu-mi permiteau un angajament. Cu comunistii nu puteam sa fiu. Cu legionarii, cu atit mai putin. Cind spun legionari, spun toata dreapta. Goga si A.C. Cuza nu erau cu nimic mai buni decit legionarii. Nu te duceau in strada sa te ciomageasca, dar in idei se intilneau. Erau inadmisibili, toti cei de la dreapta. Iar partidele de mijloc, liberalii si taranistii, erau oscilante si slabe.

Am fost curtata
Baietii astia doi, Nistor si Sora, cu care invatam franceza in liceu, fiecare m-a curtat. La inceput, acel Nistor Octavian, pe care il intilnisem la Timisoara, ma conducea acasa, era foarte galant, flirtam cu el. Fetele din ziua de astazi nu mai sint conduse acasa de tineri. Poate invers. Timpurile se schimba, si noi odata cu timpurile.

Cum l-am cunoscut pe Eugen Ionescu
Cu Eugen Ionescu ne-am cunoscut in prima noastra excursie in afara Parisului, in vremea cind Mihai si cu mine eram bursieri ai Guvernului francez. Pe Mihai l-a chemat seful Institutului Francez, Duprois; Mihai cistigase un premiu oferit de Institutul Francez si avea dreptul sa candideze la o bursa in Franta, lucrarea sa era cea mai buna din acel concurs. S-a dus la Ambasada si a spus ca nu poate sa plece la studii in Franta. Aia s-au uitat mirati, nu li se mai intimplase asa ceva, ca un tinar sa refuze asa o sansa. El s-a bilbiit si a spus ca e o fata la mijloc. Eram eu. Si directorul Institutului Francez a intrebat cine-i fata si daca stie vreo boaba de franceza. Aflind ca stiu franceza, au decis sa-mi dea si mie o jumatate de bursa. Acolo, la prima excursie organizata pentru bursierii francezi, noi doi, Mihai si cu mine, eram cei mai tineri si stateam izolati. Si am auzit vorbindu-se romaneste. Era unul care perora si cei din jur rideau. Acel cineva era Eugen Ionescu. Era mai mare cu vreo cinci-sase ani decit noi si o avea pe „chinezoaica“ lui, Rodica Burileanu, sotia lui – foarte mica, foarte bruneta si cu ochii migdalati, toata lumea ii spunea „chinezoaica“. Asa ii spunea si Eugen Ionescu – „chinezoaica mea“.

Despre jurnal
Tin jurnal din ultimele clase de liceu. Am inceput sa notez nu atit trairile intime. Din trairile intime am notat cite ceva ce tin absolut secret. Cel mai mult mi-a placut sa scriu despre ce citeam. Parti din jurnalul meu au fost publicate. Astazi nu mai tin jurnal. Am renuntat in ultimii ani pentru ca, pur si simplu, nu am puterea fizica sa ma concentrez sa fac fraze ca lumea. Asa, mizgalituri, mai fac: cu cine m-am intilnit, imi notez sa nu uit ca am de predat o scrisoare. Dar jurnal nu mai tin. M-am lenevit. Lenesa am fost intotdeauna. Am scris mult, dar nu era un efort, scriam asa cum imi venea. Astazi sint lenesa. Sa stiti ca asta e ceva fiziologic. Exista modificari materiale ale creierului la o anumita virsta. La unii mai repede, la altii mai tirziu. Pot sa ma felicit ca e la 90 de ani si n-a fost mai devreme.

Cum m-am intors de la Paris
Dupa 1948, cind m-am intors de la Paris, ne-a fost foarte greu. Mihai a venit in 1948 si a fost retinut, n-a mai avut voie sa se intoarca la Paris. Eu am ramas acolo singura, cu doi copii mici. De enervare, m-am imbolnavit de icter. Am rugat o prietena sa ma ajute cu copiii, ca sa ma vindec. Stateam in casa lui Iorga de la Paris, care era adapost pentru studentii si doctoranzii romani. Din dormitor la toaleta era un culoar lung si mergeam in patru labe. Asa de „bine“ imi era dupa ce plecase Mihai. Tata mi-a dat telefon si mi-a spus doar citeva cuvinte, stiam ca e supravegheat: „Mihai... deocamdata nu vine inapoi“. Am facut acel icter. M-a vizitat ambasadorul Romaniei la Paris. Eram inca in pat, bolnava, si a batut la usa. Nu mi-a spus ca Mihai a fost retinut.

Mi-a spus ca Mihai a decis sa ramina in Romania. Cum a decis? Daca nu era telefonul tatei, nu intelegeam. Asa ca m-am intors si eu. Am adus carti. Mihai era maniac, a cumparat foarte multe carti, inca din liceu, iar in Franta adunase o biblioteca. M-am intors cu vaporul, cu „Transilvania“. Cind am ajuns la Bucuresti am inteles ca trebuie sa-mi tin gura inchisa. Asta am inteles. Cind am ajuns la Constanta lada cu carti nu ne-a fost data imediat. „Aveti putintica rabdare!“. Le-am primit inapoi, afara de manuscrisele lui Mihai, alea au disparut. Dupa 1989, atita l-am pisat sa mearga la fondul de carti si manuscrise confiscate, sa cautam acolo, poate le regaseste. Dar nu vrea. A spus: „gata, daca s-au dus, s-au dus“. Copiii au venit cu mine pe vapor. Nu stiau o boaba romaneste, vorbeau frantuzeste. Dar nu le-a fost greu sa invete romaneste. Copiii se adapteaza usor. A venit mama, bunica lor, si mi i-a luat la Timisoara. Sanda a facut doi ani de scoala primara acolo. Andrei a facut patru ani de scoala primara, pina cind mama a zis: „Ia-ti-i!“. Vacantele le-am facut numai cu copiii, la munte, la mare, nu pot spune ca m-am odihnit vreodata. Ma rog, eram inca tinara si viguroasa.

Petru Dumitriu, o figura ciudata
Cind ne-am intors de la Paris, stateam intr-o camaruta pe Bulevardul Dacia. Acolo am facut cunostinta cu Petru Dumitriu, care a venit sa ma vada intr-o zi. Am avut o convorbire kilometrica, in doi. Era o celebritate. Foarte ciudata figura. Mi-a povestit cum era in Germania si cum a asistat la paradele nazistilor, cind se urla „Heil Hitler“. A cunoscut ceea se cheama contagiunea psihologica a unei hoarde de oameni.

Prima mea carte
Prima mea carte a fost Heinrich Mann. Omul si opera. Nu pentru ca-l iubesc, dimpotriva, il critic in sinea mea. Dar Thomas Mann era persona non grata, nu era agreat. N-am putut sa incep cu o carte despre Thomas Mann, ca nu mi s-ar fi publicat. Si atunci, chiar de la editura, cineva mi-a propus sa scriu despre Heinrich Mann. E un foarte interesant scriitor, dar putin prostut, un foarte mare simpatizant al comunistilor.

Urgenta scrierii
in vremea comunistilor, am trait destul de greu. Mihai a fost luat la institutul acela al Anei Pauker, unde statea cu botul pe labe. Norocul lui: a fost mutat, foarte curind, la Editura in Limbi Straine. Acolo si-a facut un grup de colaboratori, care traducea din limba germana. Am fost cooptata. M-am implicat in traduceri. Din asta am trait si nu m-am facut de rusine. Puteam sa fac o treaba onesta si folositoare. Cu atita pot sa ma laud, ca nu m-am compromis. Am o suta de titluri traduse. Traducerile nu te solicita atit de mult ca scrisul. Scrisul trebuie sa vina din stomac, trebuie sa ai impresia de urgenta. Multa vreme am simtit aceasta urgenta. Chiar si noaptea ma sculam si ma apucam sa grifonez cite ceva, cind imi venea vreo idee. Aveam o mie de biletele, unde imi notam idei. Si Mihai face asa. Numai ca eu am aceasta disciplina inculcata de-acasa, imi luam biletelele si le transcriam. Mihai le are adunate gramada. Astazi mai scriu, rar, pentru lucrarea care se va chema De senectute. Scriu rar, nu mai pot sa ma mobilizez. Astazi, nu mai am aceasta urgenta. La 90 de ani, cit am acum, ma mir singura ca mai pot discuta, ca ma pot plimba cu Mihai de brat, ca pot primi vizitatori.

Lucreaza vanitatea
Poate ca unii vor zice ca am mania persecutiei. Poate ca o am. Dar sint convinsa ca am si dreptate, in sensul ca eu am fost un autor apreciat de o mina de oameni. N-am fost un autor popular, in primul rind ca n-am fost popularizata. Eu ma bucur enorm, acum la batrinete, ca Mihai este recunoscut ca filozof de seama. Si asta a venit foarte tirziu, dar bine ca a venit. Pe drept cuvint a venit. Despre mine spun, fara sa fiu considerata o infumurata sau o increzuta: cronicile bune care s-au scris despre mine au fost foarte putine. in al doilea rind, cronicile au fost scrise de niste oameni care ori n-au contat, ori n-au inteles mare lucru din ce scriam eu. Fiecare om are o vanitate si o cochetarie; totdeauna m-am bucurat cind mi-a aparut o carte. Pe urma, m-am macinat ca nu se vorbeste despre ele, ca nu sint in multe exemplare. Exista o vanitate umana pe care nu poti sa ti-o reprimi. Si la 90 de ani lucreaza vanitatea. Probabil ca daca ai un sentiment religios foarte profund si foarte intens, asta te influenteaza si te indeamna: lasa-te de vanitate. Eu cred intr-o dumnezeire. Si imi spun ca daca nu sint celebra nu e nimic. Oamenii buni si cinstiti sint de gasit mai degraba printre oamenii simpli, care nu sint celebri. Dar mai vine cite un spiridus care imi spune: uite, soarta a fost nedreapta cu tine, ia mai fa o incercare, poate ca ajungi celebra.

Nu incerca sa faci tirg cu Dumnezeu
De fapt, asta e firea omului: sintem oscilanti, asa cum sintem oscilanti intre bine si rau. Nimeni nu poate sa spuna, cu mina pe inima, eu sint un om bun. Toti gresim. Vreau sa va spun ca la o anumita virsta, cred ca aveam in jur de 20 de ani, citiva prieteni aveau boala astrologiei. Mi-au facut horoscopul si mi-au prezis un lucru: voi fi recunoscuta si chiar celebra post mortem. Ce mi-au prezis doar matale poti controla. Eu as dori sa nu mor pina cind nu-mi vad toti copiii intr-o situatie sigura si pina cind nu scriu tot ce as dori sa mai scriu. Vorba ceea: nu incerca sa faci tirg cu Dumnezeu. Nu poti sa-ti manifesti dorintele foarte direct: da-mi, Doamne, atitia ani!... Eu pot doar sa spun: da-mi, Doamne, zile. Am nevoie de zile pentru ca tot ce incerc sa scriu iese mult mai greu. imi trebuie mai mult ragaz, si zile de odihna, si zile in care nu fac nimic, si zile in care vorbesc cu alti oameni, si zile in care sa ma plimb.

Punctul luminos
Din lucrurile care mi s-au intimplat, punctul cel mai luminos a fost copilaria. Fiecare om are o perioada referentiala a vietii, in care se realizeaza pe deplin, este el insusi. Unii barbati se realizeaza la tinerete – atunci sint cuceritori, puternici, sportivi. Altii se realizeaza la o virsta mai matura, cind au un rol de profesor, de tata, de general de armata, roluri eficiente pentru societate. Altii se realizeaza ca batrini intelepti, raspindesc intelepciunea. Ei bine, am fost mai mult eu insami nu ca femeie, nu ca intelectual, ci copil. Ma simt atrasa de copilarie, cred ca atunci am avut cele mai fertile intuitii, cea mai intensa viata interioara.

Cum era o zi in copilarie
Viata ti se pare lunga pentru ca esti tinar. Dar, la mine, uitindu-ma in urma, nu mi se mai pare atit de lunga. Lungimea timpului se reduce, zilele se comprima. Lungimea timpului este ceva subiectiv. E foarte greu sa fii batrin, nu mai vezi bine, nu mai poti alerga, nu mai auzi bine. Recunosc, am o teama de sfirsit, nu am acea credinta care te mintuie. Credinta mea nu este atit de puternica incit sa-mi anuleze frica de moarte. O zi la batrinete trece mult mai repede. Aminteste-ti ce insemna o zi in copilarie. Erau interminabile zilele copilariei. Faceai sapte mii de jocuri, construiai sapte palate, le darimai, te jucai cu cercul, faceai gimnastica, alergai. Acum ma uit pe fereastra, se intuneca: cum, a si trecut ziua? Parca adineaori m-am trezit.