OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Matematica si literatura
Pe Bogdan Suceava il stiam de pe vremea cind isi semna in Dilema saptaminala rubrica dar, dupa profesionalismul frazei si al sustinerii demersului, nici o clipa nu mi-am inchipuit ca ar putea fi prea tinar. Am fost mai mult decit uimita cind am aflat ca, la doar 34 de ani, Bogdan Suceava are deja cinci carti tiparite, dintre care trei (daca nu ma insel) de poezie. Uimirea avea sa-mi fie de scurta durata pentru ca partea socanta abia avea sa urmeze. inainte de a fi scriitor, Bogdan Suceava este matematician, cu un doctorat in Statele Unite, sub coordonarea unui mare matematician chinez. in prezent, eroul nostru este assistent professor la Universitatea Statului California, Fullerton. Ultima sa carte, Imperiul generalilor tirzii, poate fi o dovada a ceea ce se intimpla atunci cind matematica se intilneste cu literatura.

Volumul cuprinde un numar de 18 nuvele de mici dimensiuni. Nuvela e o specialitate aparte, inrudita cu ceasornicaria, teoria relativitatii, arheologia subacvatica si tarotul, spune autorul pe coperta a IV-a a cartii sale, scoasa in conditii grafice dintre cele mai bune. Si nici nu e de mirare ca da nuvelei o definitie atit de aparte, avind in vedere formatia sa, care se va dovedi pe parcursul citorva fragmente. De fapt, Bogdan Suceava imbina in povestirile sale stiluri oarecum diferite, timpuri de ieri si de azi, personaje de toate felurile, de la cele umile, simple, la cele erudite (fragment din recenzia Ioanei Scorus la cartea lui Bogdan Suceava – Imperiul generalilor tirzii si alte istorii).

Sticla vrajita
in splendidul roman al lui Bogdan Popescu (unul dintre cele mai puternice debuturi in proza din ultimii ani), realitatea ia, de fiecare data, infatisarea pe care i-o dau vorbitorii, modificindu-si contururile de la unul la altul. Din cauza logoreei si a divagatiei personajelor, povestirile lor sint stufoase, arborescente, mergind pe mai multe carari narative si ascunzind, in interior, alte si alte povesti. inceputul e cuminte, realist, dupa care monologul se intinde ca o coca si capata cele mai nastrusnice forme. Toti o iau „mai pe departe“, „mai pe ocolite“, promit ca vor lamuri lucrurile „mai pe urma“, „cind o veni timpul“, revin la trunchiul initial („ca sa nu-mi uit vorba“), se hotarasc sa spuna tot („hai sa-mi dau drumul“) si ajung, incet-incet, la o poveste „nitelus mai lunga“; iar de aici, bineinteles, la o alta care „e lunga si incepe undeva mai in urma“. Finalul cade deodata, facind legatura cu inceputul si aratind, implicit, lunga distanta parcursa.

Cine sint povestitorii? Nea Mitu, „pacatosul“; Mosu, fost secretar la primarie, uns cu toate alifiile, zgircit in mod patologic, pe deasupra; prima lui nevasta, acum o bunica avind multe de istorisit (si un blestem de proferat); a doua lui nevasta, o „habauca“ mioapa si intelectuala (vorbeste franceza, picteaza), venita din alte parti si complet nelalocul ei printre taranii din sat; un ins care ajunge pe o ploaie torentiala la acelasi (omniprezent) Mitu, parca anume pentru a-i da prilejul unei noi povestiri; un soldat de la trupa aflat in arest, asteptindu-si pedeapsa pentru fuga din unitate; un elev „copt“, om in toata firea facind seralul si muncind la aeroport; un fost tovaras al Mosului (secretarul primariei), care a pus cu el, demult, o vie, si care acum spune povestea lui Daie Gulu, cel-ce-nu-poate-sa-moara; un pindar la cimitir, Nae Cutitaru, care comunica, intr-un mod incredibil de firesc, cu „Tata Dumnezeu de Sus“; (fragment din recenzia lui Daniel Cristea-Enache la cartea lui Bogdan Popescu – Vremelnicia pierduta).

Cititi integral recenziile si descarcati gratuit cartile la: http://editura.liternet.ro.