OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O lume a pacii. Cistigam Razboiul, cel mai mare din cite au fost. Apoi pazim, de-a pururi, Pacea. Paznicului ii zicem Organizatia Natiunilor Unite. In care ne unim cu totii, cu mic, cu mare, iubitorii de pace. Sigur, cei mari au grija de cei mici, ii cresc, ii invata de bine, ii pedepsesc daca ii prind cu pusca in ghiozdan. Fara razboi, progresul e asigurat: adio saracie, boli, nedreptate. Lipseste ceva? Nu. Planul e impecabil, n-are cum sa nu mearga.
Planul l-a facut, in al Doilea Razboi Mondial, Franklin Delano Roosevelt. ONU are azi 191 de tari membre. Cu vreo 30 de exceptii, liderii lor s-au adunat saptamina trecuta la New York, sa sarbatoreasca 60 de ani de cind Planul a fost pus in fapta – si n-a mers. Razboiul n-a disparut.

N-au disparut nici bolile, nici saracia, nici nedreptatea. ONU avea ambitii frumoase la a 60-a aniversare (devansata un pic, sorocul e in octombrie). „O sansa cu care te intilnesti o data intr-o generatie“, graise Secretarul General, descriind Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului si proiectul de relansare a ONU. „Esec lamentabil“ – a conchis, amar, acelasi Kofi Annan. Nici un fel de acord, pe nici una din marile teme, ramase cam aceleasi ca in 1945. Dar nu putea fi altfel. Planul lui Roosevelt n-avea cum sa reuseasca. Pentru ca s-a bazat pe o iluzie. De fapt, pe o minciuna, acceptata ca adevar de neclintit: anume, ca democratia si tirania nu numai ca pot, dar trebuie sa coexiste – ca sa fie pace! Si, pina la urma, tirania se va molipsi de libertate si va ceda, fara razboi.

- ONU n-a declarat tirania anti-umana si n-a scos-o in afara legii
„Democratiile nu se razboiesc intre ele.“ Ce simplu suna, nu? Se spune ca politica e arta posibilului. Democratiile moderne nu sint perfecte, dar sint mereu perfectibile. Asa stind lucrurile, ele sint cele mai prospere, sanatoase, educate si juste societati din istorie. Si, da: nici o democratie – vorbim de cele reale – n-a plecat la razboi impotriva altei democratii. Problemele fundamentale ale omenirii? De fapt, exista o singura problema: Tirania sau Dictatura, totalitarismul, cum vreti sa-i spuneti, adica societatile care nu sint libere – ci conduse de regimuri in mod inevitabil corupte, incompetente si agresive pina dincolo de bestialitate cu propriile popoare si, apoi, cu intreaga lume, daca s-ar putea. Intr-un fel sau altul, toate tragediile omenirii decurg din tiranie. In numele unor ideologii ticaloase sau pur si simplu din setea de putere a unor lideri lipsiti de orice legitimitate – caci legitimitatea doar alegerile libere o pot da. Adica democratia.
ONU n-a declarat niciodata tirania anti-umana si n-a scos-o in afara legii. In 60 de ani de istorie, ONU a dat legitimitate tiraniei, dictaturii, totalitarismului, crimei, coruptiei, mizeriei si degradarii umane. De la bun inceput, ONU a pus alaturi, cu puteri egale, democratia si dictatura. Asa a ajuns sa fie creata organizatia: pe ideea sahului etern intre libertate si tiranie. Atita doar ca i s-a spus „pragmatism“, „Real Politik“. Si in loc de pace am avut si avem razboi.

ONU a fost si ramine, iata, si azi, tribuna de la care democratiile (in primul rind Statele Unite ale Americii) sint acuzate de toate relele, invinuite de toate nemerniciile. „Solutia“ propusa fiind, metodic, aceeasi: sa cedeze democratiile, adica, in primul rind, America. Si sa scoata banii – care sa sustina, in continuare, tirania. In numele pacii. Care n-a fost.
Asa stind lucrurile, mai are cineva nevoie de ONU? Raspunsul: sigur ca da. Pericolele globale n-au fost vreodata mai grave. Si doar vointa unor Natiuni Unite, cu adevarat unite, le poate elimina. E nevoie de un altfel de ONU, care sa nu mai cultive tirania, ci sa o infringa. Acesta e pretul real al pacii, de care depinde soarta tuturor. Iar un altfel de ONU nu poate sa existe fara abandonarea iluziei. A minciunii luate drept adevar de neclintit. Care a costat Romania si Estul Europei 44 de ani de comunism. Aproape trei generatii distruse.

- Alianta cu URSS – temelia viitorului pentru Franklin Delano Roosevelt
Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea presedinte al Americii, a fost un mare idealist. A reusit lucruri extraordinare: a scos America din Marea Criza Economica si a condus Alianta care a cistigat al Doilea Razboi Mondial. A facut insa o greseala sinistra: s-a lasat invins de tiranie, a capitulat intr-un moment cind pentru tiranie putea incepe sfirsitul.
Istoricii spun, elegant, ca Roosevelt n-a inteles sau n-a vrut sa inteleaga cine era cu adevarat Iosif Vissarionovici Stalin. Si ce era comunismul. Roosevelt a fost un democrat din cei mai adevarati. Dar era un om de stinga. Din idealism, caci altfel era putred de bogat. Infringerea totala a tiraniilor fasciste din Axa Germania-Italia-Japonia a definit-o tot in termenii unui ideal: Sfirsitul Razboiului, o data pentru totdeauna. Asa ca a facut un plan. O organizatie mondiala, condusa de un grup de mari puteri care sa actioneze ca o politie planetara, spre a pastra pacea. Exact ce nu reusise defuncta Liga a Natiunilor. Roosevelt n-a vazut insa in alianta cu URSS doar o solutie de conjunctura, ci temelia viitorului. Era convins ca el si Stalin vor conduce lumea dupa razboi. Nu s-a inselat decit pe jumatate. Vorba istoricilor, fie n-a putut, fie n-a vrut sa vada vreo asemanare intre URSS si Germania Nazista. Intre Stalin si Hitler. Potrivit apropiatilor, Roosevelt compara „Tara Sovietelor“ cu un copil care abia invata sa mearga si care mai cade peste una, peste alta.

In corespondenta cu Churchill, Stalin era „Unchiul Joe“. Dupa ce s-a hotarit a cui va fi lumea, Roosevelt a facut casting-ul viitorului Consiliu de Securitate al Natiunilor Unite: SUA, URSS, Marea Britanie, China. Termenul „Natiunile Unite“ apare prima data intr-o declaratie din 1942, prin care Aliatii se angajau sa nu incheie paci separate cu puterile Axei. Pentru Roosevelt, crearea Natiunilor Unite a devenit cel putin la fel de importanta ca si cistigarea razboiului. Iar cum formula pe care o alesese depindea de participarea lui Stalin, a facut toate eforturile ca sa-l convinga sa i se alature. Franklin Delano Roosevelt: „Cred ca daca ii dau lui Stalin tot ce imi este cu putinta si nu-i cer nimic in schimb atunci el, «noblesse oblige», nu va incerca sa anexeze nimic si va colabora cu mine la crearea unei lumi a pacii si a democratiei“. In noiembrie 1943, Roosevelt si Churchill se intilnesc cu Stalin la Teheran. Roosevelt isi descrie marea victorie: cum l-a cucerit pe Iosif Vissarionovici luindu-l metodic peste picior pe Churchill. „La un moment dat, Stalin a izbucnit in ris si, dupa trei zile, am vazut Lumina! Gheata s-a spart si am vorbit ca intre frati.“

Ajungem la 1 august 1944. Cu trupele sovietice pe Vistula, la 25 de kilometri de Varsovia, rezistenta poloneza declanseaza insurectia in capitala. Stalin ordona Armatei Rosii sa nu avanseze. Vreme de sapte saptamini (!!!) sovieticii nu misca un deget ca sa-i ajute pe patriotii polonezi. Intre timp, Stalin indreapta ofensiva spre sud, cucerind Romania si Bulgaria. Pe 2 octombrie, dupa ce au fost macelariti peste 250.000 de oameni la Varsovia, partizanii s-au predat nemtilor. De-abia dupa aceea a intrat in hora si Armata Rosie. Stalin refuzase toate cererile lui Churchill si Roosevelt de a-i ajuta pe partizani, spunind ca actiunea de la Varsovia a fost declansata de criminali insetati de putere, fiind o aventura nesabuita care afecteaza grav civilii. De-aceea, el n-o va sprijini. Roosevelt si Churchill au vrut sa parasuteze arme si provizii. Dar avioanele nu aveau destula benzina pentru intoarcere, trebuiau realimentate pe un aeroport controlat de sovietici. Stalin le-a refuzat accesul. Ambasadorul american la Moscova, Averell Harriman, a trimis un mesaj la Casa Alba: „Atitudinea sovieticilor se bazeaza pe un calcul politic crud“.
Anume, sa-i lase pe nazisti sa lichideze rezistenta, care il acuzase de masacrul ofiterilor polonezi de la Katyn. Si, dupa ce nemtii vor fi suferit si ei pierderi grele, sa cucereasca orasul si sa instaleze un guvern-marioneta.

- „Stalin s-a impregnat cu ceva din comportamentul unui gentleman crestin“
Reactia lui Roosevelt? A fost multumit ca, pina la urma, Stalin a raspuns la apeluri si a intervenit la Varsovia. Roosevelt si-a mutat apoi atentia spre o problema mai presanta: campania pentru alegerile din noiembrie, in care avea sa cistige al patrulea mandat (caz unic in America; dupa Roosevelt, mandatele prezidentiale au fost limitate la doua). Iar Churchill s-a dus la Moscova sa negocieze impartirea Europei cu Stalin. Scriind cu mina lui: Romania si Bulgaria 90% control sovietic, Ungaria si Cehoslovacia 50%, Grecia 10%. Iar Polonia va fi libera. Roosevelt a cistigat alegerile cu sloganul „Roosevelt pentru o pace trainica“, dupa care sanatatea i s-a deteriorat dramatic. Avea din tinerete picioarele paralizate de poliomielita.

Acum, si inima a inceput sa-i cedeze. Trebuia sa se grabeasca, sa obtina in mod clar acordul lui Stalin pentru Natiunile Unite, chezasia Pacii. Tirgul s-a incheiat la Yalta, in februarie 1945. La Yalta, Cei Trei Mari au pus lumea la cale si au stabilit ca in statele eliberate vor fi alegeri democratice. Apoi, in particular, Joe Stalin a acceptat planul Natiunilor Unite, cu functionarea Consiliului de Securitate, asa cum il voia Roosevelt. Churchill: „Sarmanul Chamberlain a crezut ca poate avea incredere in Hitler. S-a inselat. Eu nu cred ca ma insel in privinta lui Stalin. Isi va tine cuvintul“. Dupa o lunga calatorie de intoarcere, care aproape l-a darimat, Roosevelt le-a spus apropiatilor: „Am obtinut tot ce am dorit si pretul n-a fost prea mare. Polonia e singura problema mai grea“. Iar in sedinta de guvern, el a destainuit ce mai intelesese despre Joe: „Stalin mai are ceva in el, pe linga chestia asta de revolutionar bolsevic. Poate i se trage din anii cit a fost la seminarul teologic. Cred ca s-a impregnat cu ceva din comportamentul unui gentleman crestin“.

Pe 1 martie 1945, Franklin Delano Roosevelt anunta in fata Congresului ca, dupa Yalta, incepe o noua era de pace si libertate. Pe 6 martie, la Bucuresti, URSS incalca pentru prima data acordurile de la Yalta, instalind un guvern-marioneta, condus de Petru Groza. Churchill vrea o riposta imediata. Nu e momentul, zice Roosevelt. La Moscova, ambasadorul Harriman are o revelatie: „Sovieticii vor instaurarea totalitarismului, punind capat libertatii personale si democratiei, asa cum le stim“. In Polonia, NKVD-ul ii aresteaza pe liderii rezistentei. Sint judecati la Moscova si trimisi in Gulag. Nici pomeneala de alegeri. Sa mai asteptam, zice Roosevelt. Stalin instaleaza si la Varsovia un guvern comunist. Pentru prima oara, Roosevelt ii scrie lui Stalin ca asa ceva e inacceptabil.

Dar incheie cu speranta ca vor rezolva toate problemele ivite dupa Yalta. In inima lui Roosevelt incolteste totusi indoiala. Marturiseste asta unui consilier: „Sint ingrijorat. Ne-am asumat un risc enorm. Dar cred in continuare ca Stalin ar trebui sa fie nebun sa nu coopereze“. El care era un „gentleman crestin“? Care trebuia sa nu anexeze nimic si sa puna umarul la o lume a pacii si a democratiei? Asta dupa ce primise tot ce a vrut – de la armament si bani la calea deschisa pina in inima Europei.
Intre timp armatele sovietice erau in drum spre Berlin. „Eu as minimaliza pe cit posibil problemele cu sovieticii, care apar zilnic. Cele mai multe se rezolva. Dar trebuie sa raminem fermi. Pina acum, calea noastra e corecta“, i-a scris Roosevelt lui Churchill pe 11 aprilie. Pe 12, era mort – atac cerebral. In scurt timp, Churchill urma sa piarda alegerile, maturat de la putere de stinga Laburista. Iar Stalin, om de cuvint, dupa ce a cistigat razboiul s-a apucat sa cistige si pacea. „Noblesse oblige“.

- Hiss a fost agentul Moscovei
Organizatia Natiunilor Unite, idealul pentru care Roosevelt i-a oferit lui Stalin tot ce a dorit, a luat oficial fiinta pe 24 octombrie 1945, la San Francisco, dupa ratificarea Cartei ONU („Constitutia organizatiei“) de catre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate. Ajunsi cinci, prin cooptarea Frantei. Carta fusese pregatita de o Conferinta condusa de diplomatul american Alger Hiss. Peste citiva ani, Hiss a fost acuzat ca era agent sovietic. A fost judecat si bagat la puscarie pentru sperjur. Si-a clamat nevinovatia pina la moarte, in 1996. Apoi s-a aflat ca Washingtonul avea dovada ca Hiss a fost agentul Moscovei si a tacut, spre a nu deconspira programul ultrasecret de interceptare a comunicatiilor sovietice.

Ideile de baza ale Cartei pastorite de Hiss au ramas neschimbate: egalitatea suverana intre toti membrii ONU si neamestecul in treburile interne. Adunarea Generala hotaraste cine intra in ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate. Consiliul e compus din cinci membri permanenti si din zece alesi prin rotatie, dupa zona geografica. Membrii permanenti pot bloca prin veto orice decizie. Recurgerea la forta reprezinta ultima solutie si e decisa de Consiliul de Securitate. Ideea cu veto-ul a fost a Moscovei, care a obtinut si ca printre fondatori sa se numere Ucraina, Belarus si Rusia, ca tari independente si suverane din marea familie sovietica.
Cam asa a pornit la drum ONU, spre a pastra pacea. Un organism democratic, in teorie. Dar numai in teorie. Singura democratie solida, ce nu fusese devastata de razboi ori de ocupatie, era America. Tot America era singura tara care putea sustine reconstructia si democratizarea durabila a vestului Europei, dupa pierderea Estului. Marea Britanie si Franta ramineau puteri coloniale si trauma decolonizarii de-abia incepea. China era Republica Chineza (China comunista va inlocui Republica Chineza la ONU si in Consiliul de Securitate in 1971). Iar Orientul Mijlociu mocnea, in asteptarea exploziei. ONU devenea un teren manos pentru Stalin, care avea si el un plan: victoria mondiala a Comunismului.

Dupa ce si Moscova a avut bomba atomica, a inceput „Razboiul rece“. Care n-a fost dus altfel decit cu armele incinse la rosu si mereu sub amenintarea anihilarii nucleare. In intreaga lume, America si Uniunea Sovietica s-au razboit, direct sau prin interpusi. Si, multa vreme, Comunismul a parut ca va cistiga. Pentru ca a stiut sa divizeze lumea libera, sa dezbine opinia publica si sa intoarca aliatii Americii impotriva ei. Un razboi ideologic, propagandistic, mai eficient chiar decit cel dus pe cimpurile de lupta. O batalie in care „sahul etern“ de la ONU, asigurat de dreptul de veto, a jucat un rol de prim ordin. Momentul de cotitura a venit in anii ’80 si a fost impus de trei personalitati: Ioan Paul al II-lea, Ronald Reagan si Margaret Thatcher. Impreuna au invins Comunismul. „Imperiul Raului“, cum i-a spus Reagan. In 1989, cind blocul de est s-a prabusit, a renascut iar speranta pacii. Au urmat, insa, in rafala, Irak, Iugoslavia, Ruanda, Cecenia, reaprinderea conflictului Israelo-Palestinian, regimul Taliban in Afganistan. Apoi: atentatele Al Qaida din anii ’90, proliferarea nucleara (India si Pakistan, Coreea de Nord, Iran). Apoi 11 Septembrie. Afganistan. Al doilea razboi din Irak.

- China prefera un joc de asteptare
Din fericire, democratia a progresat vizibil. Din nefericire, amenintarea tiraniei e mai grava azi ca in 1945. Pericolul imediat e fundamentalismul islamic. Lasata singura, cu doar citiva aliati, America poate cistiga lupta. Dar exista si riscul sa o piarda. Ca si in cazul comunismului, e vorba de o ideologie ce urmareste raspindirea tiraniei. Jonctiunea cu armele de distrugere in masa – un risc real si acut – ar putea duce la o catastrofa de neimaginat. Armele lui Saddam nu au fost gasite – dar se stie ca au existat, cel putin pina in 1998. E posibil sa fi fost distruse si e posibil sa fi ajuns la altii: Siria, unde la putere e partidul Baas, a carui ramura irakiana a fost condusa de Saddam. Sau Iran, unde Saddam si-a adapostit aviatia in primul razboi din Golf. Miza razboiului din Irak e democratizarea tarii. Invers: „efectului de domino“, cum a fost cu avansul tiraniei comuniste, din aproape in aproape, stopat dupa 1980 de America si de aliatii ei. Efectul de domino se simte deja si acum, in 2005: Libanul a incetat sa mai fie colonia Siriei. Au avut loc alegeri. In autoritatea palestiniana, la fel. Libia si-a dezvaluit voluntar programele pentru arme de distrugere in masa. In Iran, insa, clerul care controleaza tara a strins surubul, noul presedinte e un radical si Teheranul isi continua imperturbabil programul nuclear, in ciuda presiunilor Uniunii Europene.

In Asia, Coreea de Nord oscileaza intre promisiunea dezarmarii nucleare si extinderea arsenalului. Acum, pendulul bate spre dezarmare. Miine – cine stie? China ar putea sa puna piciorul in prag, dar nu o face. Prefera un joc de asteptare. Intre timp, dezvoltarea exploziva a economiei chineze cere tot mai multe resurse, energie si materii prime. China e in relatii strinse, pentru petrol, cu Iranul. La Beijing, puterea ramine comunista. Teoria ca dezvoltarea economiei de piata va duce la democratizarea tarii nu s-a adeverit. Iar ideea ca la Beijing se doreste doar dezvoltarea economica e pusa sub semnul intrebarii de investitiile masive facute in armata. La sud, e Taiwanul si tentatia reunificarii tarii prin forta. La nord, Siberia si tentatia resurselor naturale pe care China nu le are. Azi, China nu pare sa aiba intentii agresive si nu e nici o forta militara de virf. Dar peste citiva ani?
Si apoi, e Rusia si „democratia controlata“ a lui Putin cu „nostalgia imperiului pierdut“, Imperiul cladit de Stalin.

- Obiectivul SUA: „pacea, prin infringerea tiraniei“
Dupa 11 Septembrie, Statele Unite au adoptat o noua doctrina de securitate, bazata pe patru principii – interventie militara preventiva in cazul unei amenintari clare, superioritate militara categorica, actiune unilaterala in caz de nevoie si reducerea amenintarilor prin raspindirea democratiei. Pina acum, doctrina americana de securitate s-a bazat pe descurajare. Teroristii nu reactioneaza insa la amenintarea cu forta din moment ce cauta moartea. In atari conditii, America isi rezerva dreptul sa intervina militar unde si de cite ori va considera necesar.

Obiectivul declarat al politicii externe americane e insa „pacea, prin infringerea tiraniei“. Nu din idealism, ci din pragmatism. E obiectivul formulat de George Bush in discursul cu care si-a deschis al doilea mandat la Casa Alba. Unul din cele mai importante discursuri politice din ultimul deceniu, trecut prea usor cu vederea. Obiectivul Americii e, clar si fara echivoc, eliminarea tiraniei din lume. In ultimul rind, prin forta. In primul rind, prin cooperare. Aceasta e oferta, logica si de bun-simt, a celei mai puternice tari din lume. Care, din fericire, nu e o tiranie, ci o democratie. Acesta poate fi nucleul schimbarii ONU, pe care Statele Unite nu vor sa o abandoneze, ci sa o reformeze. Reducind birocratia sufocanta si coruptia, a carei amploare incepe sa iasa la lumina odata cu anchetele asupra scandalului „petrol contra hrana“, si indreptind Organizatia Natiunilor Unite spre un tel care azi se poate realiza: stirpirea tiraniei. Cu cinci, cu zece, cu o suta, cu 191 de membri. Cu citi vor dori, in mod real, sa puna capat razboiului, saraciei, foametei, molimelor, suferintei fara noima. A 60-a aniversare a Natiunilor Unite a esuat lamentabil, dupa cum spunea Kofi Annan (atins si el de scandalul „petrol contra hrana“). Dar e un esec care nu va lasa nici o urma, daca Natiunile Unite vor abandona, in sfirsit, sahul etern. Daca.