OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profesorul Ovid S. Crohmalniceanu era pentru mine, la inceput, un nume din carti. Mi-amintesc chiar ca, atunci cind mi-am scris lucrarea de licenta cu o tema de sociologia literaturii, am citat ironic, dintr-o brosura mai veche de-a lui despre „realismul socialist“, un pasaj despre noile conditii de viata ale scriitorilor. Aveam sa-l intilnesc in Bucuresti mai tirziu, de doua-trei ori, am fost o data si la el, in Dionisie Lupu, pentru unul din interviurile pe care le-am facut inainte de plecarea din tara. Mi-amintesc insa si de silueta lui pe unul din bulevardele bucurestene, insotit de un frumos ciine de vinatoare. Probabil una din imaginile prin care va ramine in amintirea multora.

Ne-am revazut la Berlin, unde se stabilise cu un an inainte de venirea mea. A venit la mine, in Londonerstrasse, si l-am vizitat in caminul unde a locuit o vreme (Georgette-Wolf-Heim), pe linga Kantstrasse. Plecarea din tara, la virsta lui, nu fusese, presupun, o decizie usoara. Datorita ascendentei germane a sotiei, urmasa a lui Tiktin, putuse obtine dreptul de sedere, insa cu mai mari complicatii decit isi putuse imagina. Oricit de surprinzator ar parea, profesorul Universitatii bucurestene, unul din cei mai importanti critici si istorici literari romani postbelici, foarte activ si dupa 1989, devenise un refugiat economic. Pensia nu-i ajungea sa supravietuiasca mai ales din cauza cheltuielilor pentru sanatate specifice virstei, iar amenintarea incercarilor ce aveau sa vina a cintarit probabil mult in luarea deciziei. Era si un exil politic? Dezgustul pentru multe din avatarurile „tranzitiei“, poate si unele atacuri la care fusese supus fara a avea parte de apararea pe care crezuse ca poate conta au avut si ele efectul lor. S-a retras la Berlin, se poate spune acum, ca sa moara in conditii „omenesti“, scapind pe cit posibil de suferinte si umilinte.

Insa pina la clipa finala, a carei data n-o putea sti, dar pe care de fapt a estimat-o, se vede azi, cu multa luciditate, a trebuit sa-si cistige existenta. Sa scape mai intii de atmosfera oricum sinistra a unui camin de batrini, chiar daca avea acolo un minim asigurat in conditii foarte corecte. Pentru asta a putut beneficia de oarece sprijin amical din partea unora care nu puteau fi decit bucurosi a i-l acorda. Mai intii citeva ore la Universitatea din München, apoi si mai ales contractul cu Deutsche Forschung Gemeinschaft, mijlocit de Klaus Heitmann, care i-a permis sa scrie cartea despre balada germana si Cercul literar de la Sibiu, carte aparuta cu putin inaintea mortii. Acest contract i-a permis sa-si recistige libertatea, „evadind“ din camin, inchiriind o locuinta suficient de spatioasa in Tauroggenerstrasse, nu departe de Charlottenburg. Estimase ca banii de pe contract ii vor ajunge, dramuiti cu grija, pentru cit mai avea de trait. Ii tremura putin vocea spunind asta, dar, in acelasi timp, arata si o anume siguranta de sine. S-a tinut de cuvint: la putina vreme dupa aparitia cartii care insemna onorarea contractului, s-a retras definitiv, zacind doar o luna in spital.

Era, fizic, oarecum diminuat, suferea de prostata si de astm, ceea ce-i limita destul de drastic deplasarile. Si mai ales, constata singur, era lipsit de chef, nu-l incintau prilejurile de a merge la Paris sau aiurea, asa cum ar fi fost altadata. Se declara foarte admirativ in privinta mobilitatii si a „tineretii“ mele, dar spunea asta intr-o maniera curtenitoare si amicala, fara umbra vreunui regret. Ne-am vazut cu oarecare regularitate in cei doi ani cit am stat la Berlin, iar dupa aceea l-am vizitat de fiecare data cind am trecut pe acolo. Se bucura ca avea companie pentru a iesi sa vada vreo expozitie sau muzee – am vazut intre altele impreuna marea retrospectiva Moscova-Berlin, „nazism si comunism“. Eu profitam, mai ales la inceput, ca sa-l mai intreb cite ceva despre ceea ce ma interesa pentru o istorie sociala a literaturii romane, in special perioada despre care tot ce stiam era din auzite si din citite. La inceput, cind intentionam inca sa-mi scriu teza de doctorat pe aceasta tema, caci am fost pe urma nevoit sa renunt, mi-a spus multe. Am notat cite ceva, insa nu stiu daca voi reusi cindva sa-mi recuperez toate insemnarile. Subiectele de actualitate au devenit ulterior mai dese, dar in ultimul timp nu puteam ramine decit putina vreme impreuna, descinderile mele berlineze devenind tot mai scurte.

Ar fi urmat sa facem un pas mai departe impreuna, i-am propus sa scriem o carte de dialoguri. A acceptat, am discutat despre acest proiect cind ne-am vazut ultima data, in zilele Anului Nou, in apartamentul din Paris al surorii lui. Dar nu ar fi vrut sa fie o scriere autobiografica, nu voia sa treaca dincolo de acele citeva episoade publicate la inceputul anilor 1990 la Bucuresti. Isi propunea de altfel sa aiba o pozitie cit mai retrasa, pentru a-mi lasa mie mai mult spatiu de afirmare. Spunea ca ar trebui sa fie o carte de critic literar, adevarata mea vocatie, o privire asupra vremurilor, a starii critice a intelectualilor si a culturii. Si ca ar trebui gindita de la inceput in franceza, pentru un editor francez. Interventiile lui aveam sa le mentionez sau nu, dupa cum as fi gasit eu de cuviinta.

Acest proiect nu l-am putut cu adevarat preciza. Am apucat sa-i mai scriu doar o singura data, trimitindu-i actele colocviului de la Freiburg despre exilul romanesc si aminind o data in plus discutia despre ceea ce ar fi putut fi cartea unui dialog intre noi. Nu mi-a raspuns, iar cind peste mai multe saptamini am dat un telefon am aflat ca era de citeva zile in spital. Disparitia in aceeasi noapte a sotilor Crohmalniceanu-Cahn este unul din evenimentele tulburatoare care marcheaza trecerea unei lumi. Ovid S. Crohmalniceanu va ramine pentru mine de-acum incolo un interlocutor de o discretie absoluta, dar gindul la ceea ce ar spune daca m-ar auzi sau m-ar citi ma va urmari mai departe.