OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără să aibă nimic din anvergura lui Martin Luther King şi energia electrizantă a lui Malcolm X, obscurul, pînă mai an, profesor universitar şi mediocru militant civic, onorabilul metis Barack Obama a cîştigat alegerile prezidenţiale din Statele Unite pentru că Partidul Democrat din SUA şi-a dorit neapărat să domine Congresul Statelor Unite. Punctum.

 

Opt ani de guvernare – să o spunem rapid, proastă şi ineficientă – republicană a adus mare parte din electoratul american la limita disperării. Opt ani de decizii eronate coroborate cu impactul atentatelor teroriste de la World Trade Center din New York şi cu războaiele păguboase din Afganistan şi Irak, opt ani de inabile – dar vizibile – malversaţii financiare, elegant vorbind, orchestrate de Dick Cheney şi de Wolfowitz au creat o antipatie vădită a unui larg segment din populaţia cu venituri medii, mici sau fără venituri. Pe fondul încîlcitei situaţii militare şi economice internaţionale a venit şi criza financiară, colac peste pupăza necazurilor Statelor Unite. La noi, în România, abia acum se face mare caz de aceasta – „E criză mare, Monşer…“ –, dar la americani, începutul crizei s-a situat cam la începutul campaniei electorale pentru desemnarea candidaţilor la preşedinţia SUA din partea celor două partide. Dacă ar fi să dăm firul înapoi, am vedea că acum doi ani nimeni nu intuia că Barack Obama va fi următorul preşedinte. Şi totuşi. În laboratoarele PD-ului american s-a lucrat profesionist. Hillary Clinton a avansat în preferinţele partidului pentru că avea în spate întregul aparat de partid. Au fost eliminaţi alţi concurenţi, buni altminteri, dar care nu puteau aduce voturi – a aduna voturi şi a cîştiga o campanie electorală ţine de alte criterii de evaluare a prestigiului unui candidat – şi s-a ajuns la varianta decisivă: pe mîna cui mergem? O femeie sau un afro-american? După ce zarurile eminenţelor cenuşii din PD erau deja aruncate, lupta a fost crîncenă. De la un punct încolo, personalitatea lui Barack Obama a fost pusă în valoare şi omul şi-a jucat şi el şansa: mă vreţi pe mine, OK, mă veţi avea! În acest punct, republicanii îl aveau drept candidat pe John McCain. Erou american, un bărbat bine, de o anume vîrstă, cu experienţă politică şi discurs echilibrat, dar cumva depăşit de situaţia internă a SUA.

 

Barack Obama odată lansat ca vedetă a democraţilor, s-a pus în joc un întreg mecanism de colectare a voturilor. Ale cui? Era clar că, pentru prima dată, afro-americanii vor veni masiv la vot să-şi susţină favoritul şi să-şi joace o carte istorică: un preşedinte de culoare era chiar un vis american devenit realitate. Era clar că şi un grup masiv de latinos, cuprinzînd milioane de „desţăraţi“ din SUA, îl va sprijini pe Barack Obama. Nu era suficient. Chiar dacă, să zicem, şi alte grupuri minoritare – ecologiştii, homosexualii, feministele – sau cei care militau pentru liberalizarea avortului l-ar fi sprijinit pe Obama. Bătălia s-a dat pentru numerosul electorat alb. Aici au jucat corect şi eficient experţii PD-ului. Cum să cîştigăm voturi de la electoratul alb, variat şi el, de la un stat la altul, dincolo de simpatiile democrate sau de antipatiile republicane? S-au folosit toate mijloacele de persuasiune – aviz şi marilor experţi din România care papă bani cu lopata în aceste luni pentru promovarea candidaţilor mioritici la alegerile parlamentare neaoşe – în funcţie de „publicul-ţintă“ şi de „bazinul electoral“. Aşa au fost mobilizaţi două milioane de voluntari pentru a susţine campania lui Obama.

 

S-au adunat sume uriaşe, de sute de milioane de dolari, din contribuţii mici oferite de fiecare cetăţean – o iniţiativă financiară electorală nouă în America. „Daţi un leu pentru Ateneu!“ a mers sub forma unui vot pentru Obama! Fiecare vot este un vot şi, contrar previziunilor, s-au strîns sume mari de bani pentru propaganda electorală. Desigur, à la americaine, cu baloane şi steguleţe, cu artificii şi cîntăreţi, cu glume şi ironii, show şi sindrofii cu donaţii, dar şi cu ajutorul presei şi al televiziunilor care au lucrat din greu împotriva şi-aşa nepopularului sărman preşedinte Bush. John McCain, oricît de cîrcotaş a fost faţă de liderii Partidului Republican, era asociat, vrînd-nevrînd, acestuia. În privinţa desemnării Sarahei Paulin, nu are rost să insistăm: n-a mers, cum spun americanii. Cum să te distanţezi de Bush, cînd echipa lui McCain, condusă de Karl Rowe, adevăratul brain al guvernării Bush, ia decizii proaste? Audiovizualul, situaţia internaţională nefavorabilă, Hollywoodul şi cele două coaste, est-vest şi, nu în ultimul rînd, crahul financiar venit la momentul oportun – greu de dovedit că nu a fost şi mîna democraţilor la mijloc, ca „să-i dea în gît“ pe nefericiţii republicani – au contribuit la succesul bine pregătit al lui Obama. S-a lucrat perfect în echipă şi, mai mult ca oricînd, strategia s-a bazat pe mobilizarea exemplară a maselor.

 

Victoria lui Obama este o minirevoluţie din noiembrie a democraţiei americane. Vom avea parte acum de o încercare, hibridă, după opinia noastră, cel puţin în intenţii, dar mai greu de pus în faptă, de a socializa capitalismul şi de a avea un „capitalism cu faţă umană“. Socialiştii de pretutindeni au dat dovadă că ştiu să gestioneze bine banii făcuţi de alţii. Şi în istoria Americii democraţii au avut multe momente de glorie şi de populară notorietate, dar marile decizii economice şi politice – scoaterea castanelor din foc – au fost luate de republicanii nepopulari. Barrack Obama nu este de capul lui. Prezenţa lui Joe Biden, ca vicepreşedinte, este o garanţie că establishmentul democrat şi întregul aparat vor funcţiona. Nu merge la americani cu împăratul înţelept care face şi drege pentru binele poporului. Vin serviciile şi aduc dosare cu informaţii clasificate, vin consilierii care şuşotesc şi ei – „Ce facem cu Exxon, Standard Oil, Ford şi General Motors?“ –, un întreg păienjeniş de interese strategice, militare, economice, financiare trebuie gestionat concomitent. Aşteptările sînt uriaşe şi viitoarea echipă a lui Obama va avea enorm de muncă. Obama a cîştigat pentru că echipa democraţilor a fost mai eficientă şi mai profesionistă decît cea a republicanilor. Generaţia de politicieni a lui Dick Cheaney, Richard Pearl şi Wolfowitz iese din joc pe uşa din spate a istoriei. Ce va fi vom vedea, în funcţie de prioritatea dată dosarelor duse la semnat în Biroul Oval de la Casa Albă.