Marţi, 10 noiembrie, Seara de film a
Institutului Cultural Român a oferit publicului cinefil
bucureştean două scurtmetraje ale unuia dintre cei mai înzestraţi,
în sfera documentarului, dintre tinerii noştri regizori:
Cătălin Muşat.
Cele două filme, Doctorul nebun (2004)
şi Ciobanul zburător (2008), prezentate la ICR de către criticul
Magda Mihăilescu, diferă foarte mult şi tehnic, şi stilistic. Din
primul punct de vedere, explicaţia acestei nepotriviri nu e greu de
găsit. Cei doi subiecţi ai documentarului studenţesc al lui
Cătălin Muşat – „Rockeru“ (Bogdan) şi Neluţu, ambii tineri
dependenţi de heroină – au permis doar accesul omului cu camera
în intimitatea lor, astfel încît regizorul a fost
nevoit să filmeze singur, cu echipamente neperformante de
înregistrare a imaginii şi sunetului. În schimb, al
doilea film (realizat în cadrul workshop-ului de documentar
Aristoteles, o adevărată mană cerească pentru tinerii cineaşti
interesaţi de acest gen nedreptăţit) a beneficiat de contribuţia
unor profesionişti precum Marius Iacob (imagine), Iulia Murgu şi
Vlad Voinescu (montaj şi sunet). Aici, fiecare cadru este construit
atent, iar coloanei sonore (adăugată în cea mai mare parte în
postproducţie, după cum a observat Cătălin Muşat la ICR) i se
datorează în mare măsură atmosfera creată de film.
Reporter vs. autor
În ceea ce priveşte abordarea
regizorului, diferenţele sînt la fel de mari. Dacă prin
Ciobanul zburător Cătălin Muşat promite să devină un autentic
autor de cinema, în Doctorul nebun el pare mai degrabă un
reporter de televiziune tabloidă, interesat mai mult să satisfacă
setea de senzaţional a publicului decît să-i transmită
acestuia vreun mesaj general valabil. Şi aici există secvenţe care
dovedesc un real talent – de pildă, începutul, în care
regizorul surprinde excelent ambianţa de cartier mărginaş
bucureştean din perioada Crăciunului, cu bubuituri de petarde şi
guiţături de porc, cerşetori cu infirmităţi şi cîini
maidanezi în călduri. Însă, după ce ai cîştigat
încrederea unor subiecţi dificili, să intervii în film
cu o întrebare precum „Acum îţi pare rău?“, în
loc să-i laşi pe ei să ajungă singuri la răspuns, mi se pare o
decizie regizorală greşită, iar să faci zoom şi să stărui pe
chipul unui om care începe să simtă efectele euforice ale
drogului ridică, în opinia mea, o mare problemă de morală.
Superior şi la acest capitol, Ciobanul
zburător este unul dintre cele mai bune documentare româneşti
ale ultimilor ani, chiar dacă a fost ignorat la Premiile Gopo.
Regizorul este aici mult mai subtil, deşi, paradoxal, filmul este
mult mai regizat (motiv pentru care Magda Mihăilescu s-a întrebat
retoric dacă mai poate fi considerat documentar sau ar trebui tratat
ca o ficţiune). Viaţa a cinci ciobani obişnuiţi se schimbă
radical atunci cînd în preajma stînei lor (din zona
Sibiului) apare un aerodrom construit de nişte germani. Regizorul
urmăreşte activităţile cotidiene ale păstorilor (înconjuraţi
de oi şi, din nou, cîini) fără a interveni cu întrebări
şi fără a ne explica ce se întîmplă – de pildă, ce
aşteaptă ei încordaţi la început –, lăsîndu-ne
să ghicim singuri povestea, pe baza replicilor subiecţilor (cam
scumpi la vorbă, de data asta). Construit foarte inteligent, astfel
încît ritmul său lent (potrivit cu personajele) nu ne
plictiseşte, documentarul trece dincolo de senzaţionalismul
confruntării dintre două lumi atît de deosebite şi ajunge la
semnificaţii universale. Iar surprinderea etapelor unor furtuni, de
la norii ameninţători de dinainte pînă la cerul înceţoşat
de după, are efecte poetice nebănuite. Captivaţi de frumuseţea
imaginilor şi a acestor oameni simpli şi naturali, nici nu simţim
cînd sîntem scoşi din film, auzind paşii tîrşîiţi
ai unui personaj şi sunetele deltaplanului care-l poartă pe
„ciobanul zburător“. Cu asemenea documentare, Cătălin Muşat
se poate impune fără probleme printre numele mari ale genului de la
noi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters