OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Charles-Ferdinand Ramuz
Marea spaima de la munte
Traducere din limba franceza si postfata
de Viorica Niscov
Editura Trei, Colectia „Romane“, Bucuresti, 2007, 256 p.

Romanul infatiseaza povestea unui sat elvetian in care presedintele Consiliului regional decide sa investeasca din nou in pasunea abandonata din Sasseneire, din munti. Aceasta este considerata zona interzisa, dupa un eveniment vazut ca un blestem si care nu va fi niciodata explicat de autor. Se stie doar ca niste ciobani si-au pierdut viata acolo, unul dupa altul, acum 20 de ani. Toti batrinii satului se opun hotaririi presedintelui. Dar acesta, dupa multe presiuni, organizeaza un vot prin care cistiga „Clanul tinerilor“, care nu crede in forta muntelui, drept urmare, varul primarului, Pierre Crittin, ii spune presedintelui ca el poate invinge oricind muntele cu pricina. Baciul, nepotul lui si inca cinci barbati o pornesc la drum. Dintre ei, Clou, un copil care indeplineste toate corvezile din sat, este primul care isi pierde cumpatul. Cit despre batrinul Barthélémy, nu se poate impiedica sa evoce moartea misterioasa a tovarasilor sai de acum 20 de ani. El facea parte din grup. Curind, ciobanii si animalele, care contractasera o boala stranie si mortala, se izoleaza de sat. Dar nimic nu poate impiedica raspindirea acestei nenorociri.

Asadar, violarea spatiului interzis, unde urma omului a fost definitiv stearsa, a avut loc. Iar muntele – nesupus – nu se impotriveste, totusi. Arunca un val intre el si cei care se incumeta sa-l strabata si ii condamna sa vada invizibilul, adica pe ei insisi, fara sa stie, si apoi sa moara.
Charles-Ferdinand Ramuz este un scriitor elvetian de expresie franceza (1878-1945). Pentru Claudel, Ramuz era „omul din Léman, locuitorul, martorul si pictorul acestui teritoriu inchis, unde convulsiile naturii se armonizeaza pentru a lasa loc constiintei“. Céline profetea ca, in secolul al XXI-lea, nu se vor mai citi dintre contemporanii sai decit Barbusse, Morand, Ramuz... si el insusi, atit de mult aprecia limbajul autentic si originalitatea scrierilor autorului din Vaud. Considerate multa vreme ca avind o valoare regionala, iata ca acum descoperim din nou calitatile proprii operei aceluia care, dupa cum spunea Stefan Zweig, avea talentul de a face „simplitatea sublima si sublimul simplu“.

Marea spaima de la munte este o carte surprinzatoare prin simplitatea ei. Povestea este simpla, desi incarcata de mister, iar personajele sale sint si mai simple. Ramuz n-a avut nevoie de indivizi in romanul lui, ci de caractere, de niste tipare. Caci Marea spaima de la munte nu este povestea unui personaj sau a unui grup de personaje: este povestea unei naturi mai mult decit stranii, o natura vie si puternica. Niciodata cititorul nu va afla ce provoaca nenorocirea oamenilor din Sasseneire. Totul este circumscris in aceasta „mare spaima“, in acest mister prin care un conflict interminabil este pus in scena: lupta dintre om si natura. A patrunde in opera lui Ramuz inseamna a intra intr-o lume a descrierii, inseamna a te lasa invadat de misterul acesta perceput de personaje si, mai ales, inseamna a fi in acel loc, multumita prezentei in text a unui narator care scrie ca si cum ai fi acolo: „Acolo sint asezate in jurul tau iarasi mii de turnuri, de colti, de tancuri si, din cauza departarii, s-ar zice ca esti deasupra lor, cu toate ca sint albe, albe de tot, iar cind le bate soarele sint aurii sau roz sau din metal, din aur, din otel, din argint; alcatuind de jur-imprejurul tau ca o coroana de pietre pretioase“.

Muntele pune distanta intre el si om, impresionindu-l si orbindu-l, doua atitudini opuse net, pentru ca prima il obliga sa se arate si a doua cere sa fie ocolit. Totul e masiv in acest munte: stinci, ghetari, pereti... Dar mai ales, muntele este unul indivizibil, contrar omului care este divizibil: este ceea ce este si ce crede ca este, discrepanta de care oamenii isi dau seama numai cind sint in fata fortei naturii sau cind aceasta se sustrage privirii lor. Astfel, muntele asaza un val intre el si ciobanii care il strabat. Fumul sau aburul, zapada sau ploaia neagra sint aceste valuri pe care le poarta muntele, ca sa se ascunda de ciobani. Dar valul cel mai greu de patruns ramine noaptea: „Era o noapte cu atit mai neagra cu cit nu erau stele, el ar fi putut sa vina fara teama, atunci ce era?“. Muntele apropie omul nu numai de natura (deci de Dumnezeu), ci si de el insusi, sau macar de imaginea pe care o are despre el insusi. Omul se afla in fata adevarului despre sine, pe care incearca sa-l evite cu orice pret.

Pentru a evita sa se intilneasca unul cu celalalt, in izolarea lor, ciobanii dezvolta simtul tactil si incearca sa stabileasca legaturi cu lumea. incearca sa descifreze, printre multe altele, in aceasta lume: „un glas deasupra lui, si el nu cutezase sa se-ntoarca sa vada de unde vine; continua sa se grabeasca pe cit poate mai mult“. Este chiar motivul pentru care Barthélémy s-a inarmat cu un talisman. El are de gind sa se opuna acelui demon cu cele citeva sforicele pe care si le agata la git. Totusi, noaptea aceea, ingrozitoare la inceput, devine reconfortanta dupa ce-si va fi implinit opera diabolica. Ciobanii, constienti de micimea si slabiciunea lor in raport cu forta muntelui, sint fericiti ca nu sint vazuti de nimeni, multumita noptii care ascunde rusinea omului.

in cele din urma, noaptea acapareaza individul si isi exercita puterea asupra lui: „Era astfel acolo o clipa, si exista o clipa, apoi iarasi, nu mai era decit spiritul pur al gindului sau care se intreba : «Unde sint? Ce fac?», in vreme ce tot el urca povirnisul prin padure, apoi facea un popas“. Pina la urma, omul este incarnarea limitei vazute ca zona vie, unde, cu toate acestea, viata este interzisa. Fiinta se ridica impotriva ei insesi. Este cazul lui Joseph, care nu poate sa se increada in simturile sale. Atunci, cum poate sa existe? Totul pare sa devina fad pentru protagonistii acestui roman: lumea si ceea ce li se intimpla.

intunericul, plutind deasupra sensului romanului, daca e sa-l urmam pe autor, care ocupa astfel locul cititorului, se indeparteaza de obiectul lecturii. Dificultatea consta, intr-adevar, in exercitiul unei lecturi fara evolutie. Marea spaima de la munte pune problema lecturii unei opere fara rezultat si fara obiectiv, al carei element intemeietor este existenta pura, pentru sine insasi. Autorul isi pune si problema unei scriituri fara alta destinatie decit pura ei existenta.
in aceasta miscare de du-te-vino, explorarea autorului, ca si a cititorului, poate deschide o cale spre semnificatie. Desi nimic nu este definitiv dobindit: „Si niciodata de-atunci nu s-a mai auzit acolo sus zvon de talangi; fiindca muntele isi are ideile lui, fiindca muntele isi are propriile-i vreri“.