OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ajuns la virsta de 60 de ani (pe care-i implineste pe 12 aprilie) Mircea Martin este unul dintre cei mai valorosi critici si teoreticieni ai literaturii romane din ultimele decenii. Este in acelasi timp profesor, sef al catedrei de Teoria literaturii din Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. A coordonat un important cenaclu literar (Universitas) ce a marcat literatura romana in anii ’80. Din 1990, Mircea Martin a preluat functia de director al editurii Univers, moment de la care se implinesc in curind zece ani.


Domnule Mircea Martin, ce inseamna astazi sa fii profesor si ce sanse are generatia de studenti cu care veniti acum in contact?

Nu cred ca a fi profesor astazi inseamna esential altceva decit ieri, si cind spun ieri ma refer la anii de dinainte de 1989. Dupa cum nu cred ca a fi fost profesor chiar in anii ’50 a insemnat ceva esentialmente diferit de ceea ce s-a intimplat inainte. Unele dimensiuni ale profesiei ramin intangibile. Nici macar cel mai dur regim dictatorial nu a reusit sa schimbe radical conditia profesorului, chiar daca i-a deviat functiile, saracindu-i-le, rapindu-i dimensiunea spirituala, transformind educatia in ideologizare mai mult sau mai putin fortata. Tavalugul comunist s-a izbit in 1948 de un corp profesoral bine pregatit, competent care, obligat la oricite concesii de ordin doctrinar, nu si-a pierdut prestanta. Cel putin acestea sint impresiile mele de elev si de student. Tudor Vianu raminea Tudor Vianu, in ciuda frazelor conventionale rostite la inceputul prelegerii, ca, de altfel, si profesoarele mele de romana din Resita.

Ceea ce s-a schimbat totusi fata de anii ’80 – si se vede cu ochiul liber – este chiar... libertatea de care ne bucuram impreuna, profesori si studenti. Sentimentul ca te poti misca liber, ca poti spune public ce gindesti, ca nu mai exista teme inabordabile, este, intr-adevar, reconfortant, compensator in raport cu destule mizerii pe care le induram in acesti ani noi, profesorii, sentiment pe care studentii nostri de astazi nu cred ca-l mai nutresc, fiindca ei s-au trezit intr-o epoca de libertate. Nimic mai firesc pentru ei decit aerul libertatii...
Incepe sa apara insa problema gestiunii acestei libertati. E vorba de o alegere proprie, fiecare dintre noi decidem cum folosim si cum ne folosim de libertate. Ceea ce constat eu de citiva ani buni este insa o tendinta de a abuza de libertate, de a o abuza.

A disparut obligativitatea frecventei pentru studenti, au disparut sedintele de analiza, echipele de control etc. Nu am citusi de putin nostalgia lor, dar, printre aspectele relaxarii generale care au urmat, iata citeva ingrijoratoare: desi numarul lor a crescut, studentii sint tot mai putini in salile de curs si de seminar si nici bibliotecile n-as putea spune ca sint luate cu asalt. Ceea ce este insa mai neasteptat si mai neplacut est absenta profesorilor insisi. Sint cursuri care nu se tin pentru ca profesorii au treburi mai importante (?) de facut in respectivul interval, sint profesori care isi lasa frazele neterminate la curs spre a purta conversatii (fara indoiala importantissime!) la telefonul celular, sint altii (de obicei, tineri) care uita sa se intoarca de la bursele pe care le-au obtinut in calitatea lor de membri ai unei facultati romanesti. E foarte bine ca un asistent sa profite de cit mai mule stagii in universitati mai vechi si mai prestigioase – eu insumi am ajutat foarte multi tineri sa obtina astfel de burse –, dar seminariile din norma lor didactica trebuie sa le acopere cineva, orele respective nu pot ramine libere cum, din pacate, se intimpla prea des.

Ce sa mai spun de unele cursuri in sine, de calitatea lor, de actualitatea lor problematica? Cursuri concepute cindva, prin anii ’80 (sau ’70, sau chiar ’60!) pe care unii profesori se considera liberi si indreptatiti sa le propuna imperturbabili mereu altor promotii de studenti din ce in ce mai plictisite, mai obosite sa mimeze un interes inexistent. Superficialitatea, comoditatea, neglijenta, inconsistenta apar astfel si ca efecte ale libertatii; de fapt, abuzuri comise asupra ei: ceea ce ma face sa ma intorc la observatia foarte profunda a lui Valéry cu privire la functia stimulatoare a regulii.

Credeti ca in spatiul universitar ceea ce lipseste acum este regula?

Cred ca lipseste regula pe care noi insine sintem in stare sa ne-o dam si sa o respectam. De fapt, lipseste ceea ce a lipsit de multa vreme, anume caracterul institutional al institutiei care ar trebui sa fie universitatea, scoala, catedra. E vorba de o lacuna aproape constitutiva. Sa ne gindim ce insemna in epoca interbelica sa fii profesor la Universitate, sa fii profesor de liceu, sa fii, pur si simplu, profesor. Erai o institutie. Regimul comunist a subminat din temelii aceasta institutie a profesorului, i-a dat un fel de falsa autoritate, falsa pentru ca venita din exterior. Ceea ce ar trebui noi sa reusim, printr-o mobilizare launtrica, individuala si corporativa, ar fi sa redam activitatii noastre o dimensiune institutionala. Oamenii trec, dar institutiile ramin si trebuie sa functioneze cum trebuie. Pina acum nu cred ca am atins acel minimum de angajament intelectual si sufletesc pentru a realiza bunul mers al institutiei in care lucram, de care sintem legati, de care numele nostru va ramine legat. Probabil ca lipsa noastra de implicare se transmite si studentilor. La rindul lor, ei se simt neimplicati si concep, multi dintre ei, facultatea ca pe un passe- temps, ca pe un loc pe unde treci in drum spre altceva.

Ati pomenit de angajamentul sufletesc la care este dator profesorul. Nu credeti ca ceea ce lipseste mediului universitar romanesc este tocmai relatia dintre student si profesor? Ce importanta acordati dvs. acestei relatii?

Exista cel putin doua laturi ale problemei. Una este cea institutionala si, prin urmare, impersonala; ceea ce inseamna respect pentru anumite criterii exterioare noua: corectitudine, obiectivitate, seriozitate, respect pentru ceea ce inseamna o anume disciplina intelectuala, pentru Universitate, fata de colegi, fata de studenti, fata de celalalt, toate nefiind altceva, in ultima instanta, decit forme ale respectului fata de sine insusi. Cineva care nu-si tine orele ca lumea, arborind chiar si un aer de superioritate fata de o asemenea prea marunta activitate (in raport cu anvergura personala), nu-si da seama ca decade pina la urma in propriii lui ochi prin reflexele pe care le va primi, le primeste, deja, de la ceilalti. Nu vom avea institutii (si inca de invatamint superior!) cita vreme nu vom crede noi insine in ele, nu ne vom investi din plin – profesional si intelectual – in activitatea lor.

Pe de alta parte, investitia sufleteasca este la fel de importanta. Studentul din fata ta ar trebui sa simta ca in spatele catedrei se afla o persoana, nu numai o institutie. Regimul trecut a distrus tocmai ideea persoanei, cultivind personalitatile.
Daca ne amintim de modul cum era conceput, in lumina marxism-leninismului, raportul intre mase si personalitate, afirmatia de mai sus are de ce sa surprinda. Si, totusi, cred ca acopera o realitate istorica. Personalitatile au fost cultivate in epoca totalitara, desigur, cu conditia si in functie de adeziunea (sau, cel putin, non-opozitia publica) la comandamentele politice oficiale. Tratamentul privilegiat de care se bucurau in vechiul regim ar putea fi o explicatie a faptului ca atitea personalitati de astazi (ca si de ieri) de la noi nu stiu sa fie mai intii persoane si abia apoi personalitati, nu stiu (sau nu vor – sau nu pot, ceea ce e totuna) sa respecte normele suprapersonale, institutionale, civice (si chiar intelectuale), norme pe care “restul lumii