OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multe dintre aproximarile din jurul unor institutii nou-create dupa 1989 au tot felul de motivatii identitare. Nu e clar inca ce amploare internationala ar trebui sa aiba un tirg de carte bucurestean sau daca un volum editat la Institutul Cultural Roman trebuie sa ajunga in librariile FNAC sau Borders. Adevarul e ca nu prea stim cine sintem. Numai atit si-ar fi suficient pentru o intreaga mitologie, spre a compensa atit de numeroasele noastre cautari de sens. Unii dintre contemporanii nostri si-ar dori sa fie direct daco-geti. Altii si-ar dori sa fie urmasii Romei, desi nu le e foarte clar nici lor cine s-a retras in anul 275, daca a mai ramas cineva si cine anume, iar acest soi de procese confuze de paternitate se rezolva destul de greu la 1700 de ani de la momentul faptei. Confuzia aceasta identitara lasa loc unei intregi retorici a etnogenezei si poate muta cu asiduitate statui prin parcuri.

La fel si cu eroii. In batalii vor fi existat si barbati zdraveni care au trosnit tot ce le iesea in cale, dar e probabil ca destui s-or fi tupilat in huma, facindu-se una cu decorul, scurgindu-se apoi la casele lor ca niste umbre si facind mai multi copii decit adevaratii eroi. Cind traversam cite o acuta criza identitara, ii invocam numai pe viteji, parindu-ni-se ca ei si numai ei ne sint parintii. Cine ne-a crescut intr-un astfel de cult? La mitinguri, tovarasul N. Ceausescu venea in fata poporului de mina cu Stefan cel Mare si, gesticulind cit pentru 47 de ani de mandat, lansa pe deasupra maselor imaginea unui viitor de aur dupa al carui esec poti sa te strici la cap de-a binelea, daca l-ai luat vreodata in serios. Care valori? Era nevoia de a suplini cu ceva din trecut neputintele a ceea ce esti, a ceea ce nu vei putea fi, a ceea ce te sfortezi cu toata puterea sa fii, dar nu se poate. Dupa 1990, istoria fabricarii de iluzii a continuat; astfel, cum dupa batalie multi viteji se-arata, in noua editie nu putini au nascocit adevarate legende despre rezistenta anticomunista. Era nevoie repede de multi eroi. Unii s-au fabricat singuri. Si totusi nu acestea au fost minciunile cele mai gogonate, ci acelea care afectau, la nivelul imaginarului colectiv, intreaga noastra identitate.

- Publicului cititor de azi i se livreaza selectiv tot ce tine de interbelic
Ni se emit si azi, in toata mass-media, colosale minciuni despre noi toti. Minciuna cea mai mare e ca, dupa decembrie 1989, Romania se reconecteaza timpului ei de gratie din perioada interbelica, un apex de aur al culturii noastre, cind mistagogii de toate spetele aveau cel putin pretextul unei Romanii „dodoloate“ ce se cerea romanizata prin provinciile abia redobindite si aflate, in ochii lor, intr-o stare de jalnica deznationalizare. Intoarcerea la acel stadiu e un prim pas intr-o incercare de mistificare, prin ridicarea pe piedestal mitic a unor fapte recente, in absenta, de asta data, a vreunei expansiuni teritoriale. Se incepe cu exagerarea voita a importantei generatiei de la 1927 in cultura romana. Ca generatia aceea are un rol pronuntat in impingerea Romaniei la crima si la ruina, asta se mentioneaza mai rar in mediile noastre selecte, pentru ca avem nevoie de acei autori si de operele lor, spre a ne petici cu ei proaspata noastra identitate europeana (care are si ea o gaura mica in centru, cam ca steagurile revolutiei).

Cum altfel am putea noi sa ne clamam europenitatea decit invocind momentul precedent al sincronizarii cu ea? Dar, in vointa noastra infinita de a impinge in rindul eroilor citeva dintre personajele unui moment cultural controversat, le preluam ideologia cu toate tarele ei: cutare eminenta cenusie pozeaza in Nae Ionescu redivivus si iata-l chiar si pe proaspatul director al Institutului Cultural care vrea tot un Noica – ce hazard! – in capul bisericii (vezi Dilema veche din 4-10 februarie 2005)... Publicului cititor de azi i se livreaza selectiv tot ce tine de interbelic cu o pasiune care tradeaza nevoia oricarui bastard de a-si clarifica chestiunea identitatii. Iar cind afla ca al sau parinte e de fapt un personaj vinovat de a fi oferit motivatii ideologice unor crime, iata-l gata sa minta, sa ascunda, sa falsifice, orice, numai sa nu iasa la iveala adevarul. Pentru ca adevarul doare. In fond, nu era generatia de la 1927 un grup de exaltati fascinati de un plagiator cu un dar special al vorbirii? Si nu erau toti paralizati de admiratie fata de niste criminali care vorbeau putin, dar cintau marsaluind mult? La ce ne folosesc atitea exagerari ale importantei contributiilor lor in echilibrul culturii romanesti dintotdeauna? Chiar e nevoie de asta pentru a nu ne mai considera paria in Europa actuala?

Marea tragedie e ca includerea excesiva in invatamintul de azi a diverselor lucrari literare (prequels la Rinocerii) scrise intr-o vreme cind ideologiile deformau tot risca sa izoleze si sa marginalizeze si mai mult ceea ce se produce in cultura romana de azi sau de miine, fara o pecete ideologica marcata. Ne place sa frecventam valori speciale, asa cum multa vreme am avut o democratie originala. Mitologizam un moment istoric schimonosit, din care vrem sa facem un illud tempus pentru ca n-avem alt Eden. Ne-ar durea sa aflam ca nu se poate atinge vreo profunzime refacind lacramos Golgota cruciadei romanismului. Suferim ca nu acestea sint problemele care sa intereseze Europa. Oare altceva mai bun n-avem de produs? Oare nu putem genera altceva decit fundamentalism de opereta, numai bun de inchiriat de sarbatori? Oare n-am invatat nimic din atitea minciuni pe care ni le tot spunem singuri? Din fericire, la vale n-a plecat toata lumea: in Scrisori catre Liviu, Dan Petrescu comenta si opinia lui Mircea Cartarescu despre „grotescul batrineilor de tipul Tutea sau Noica“, avatari ai genului „tataie cu basca“. Poate ca nu e totul pierdut…