OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Aş putea spune că fiecare închidere a uşii pe dinafară începe o călătorie pe dinăuntru. Spaimele, visurile nelămurite sau ceea ce îndeobşte am simţit în acei ani pe care nu avem cum să ni-i amintim, trăiţi la sînul cald al mamei şi al casei, răbufnesc uneori. Copiilor, în marea lor majoritate, le e dat să sufere din cauza acestei spaime, cel mai des tradusă în „frică de întuneric“ ori „anxietate“, dar ea nu este doar a copiilor. Am plecat de mult de acasă, cum s-ar spune, devenind imediat după vîrsta majoratului student, apoi am văzut multe locuri ale acestei ţări şi, mai nou, am văzut şi alte locuri, din alte ţări. Au, cum spuneam, un numitor comun – acea spaimă de a încuia uşa pe dinafară, de fapt, cu trecerea vîrstei, un fel de spaimă amestecată cu o stranie curiozitate. De parcă mă întorc la acei 18 ani, cînd am privit cu nostalgie şi părăsind cheia purtată de gît în copilăria mea, pentru a cunoaşte, cuceri şi schimba lumea. De fapt, sincer să fiu, nici nu ştiu dacă am reuşit să mă înving pe mine.

 

Am călătorit din nou în ultima lună şi am să vă spun o poveste. Am ajuns la Tîrgu Ocna pentru a descoperi osemintele unor deţinuţi politici morţi la penitenciarul-spital de acolo, la solicitarea urmaşilor. La marginea cimitirului vechi de lîngă calea ferată, înainte de apus, preotul ne aştepta acolo, uşor confuz, dar şi îndatoritor. Între clopotniţă şi toaletă, care făceau cu o alee betonată şi gard un fel de paralelipiped aproximativ, am săpat o groapă de 6 metri, cu o lăţime de 1,80. Am găsit acolo 11 morţi, dar nu înghesuiţi, ci suprapuşi. Deasupra celor morţi în penitenciarul-spital de la Tîrgu Ocna, printre care se află mari personalităţi ale istoriei noastre, toţi morţi de tuberculoză şi aduşi aici doar pentru a muri, au fost înhumaţi începînd din anii ’80 bolnavi de la spitalul psihiatric, care a luat locul spitalului-penitenciar. Un detaliu: nici un mort nu era deranjat de celălalt, sau, mai tehnic spus de astă dată: nici unul dintre morminte nu îl deranja pe celălalt. Adică nebunii au fost îngropaţi deasupra puşcăriaşilor. Nu doar o diferenţă stratigrafică: morţii din anii ’80-’90 erau puşi în sicrie de pal melaminat. Deţinuţii de mai jos nu au decît hainele pe ei, fără nici urmă de coşciug. Unul cu faţa în jos, altul pe o parte, cum se potrivise aruncarea într-o groapă fără de nimic şi tot aşa, cum s-a întîmplat să fie aruncaţi de acolo de sus, din marginea gardului dintre lume şi cimitir, şi noi să îi găsim acolo, între toaletă şi clopotniţă.

 

Şi atunci părintele a început să povestească, iată cum. El a ajuns la parohie tîrziu, la finele anilor ’80, şi a participat la îngroparea unor bolnavi de la spitalul psihiatric, pînă la desfiinţarea acestuia, în 1996. Nebunii nu aveau pe nimeni, în doar două cazuri, din cîte ştie el, cineva dintre rude a venit acolo, la înmormîntare. Au fost cu toţii înmormîntaţi doar pe socoteala parohiei. A avut parte şi de momente stranii (nu le-a spus dînsul aşa), de pildă că nu aveau nici gropari şi nici asistenţă, aşa că îi îngropau acolo, între toaletă şi clopotniţă, iar sicriele erau aduse tot de bolnavi şi groapa săpată tot de ei, de bolnavi. Întotdeauna se opreau cînd dădeau de oasele de jos, nu săpau niciodată mai adînc şi arareori sicriul era coborît în groapă, fără să se spargă. Aşa le-am şi găsit, fărîmate pe alocuri. Odată, trei dintre bolnavi, cărîndu-l pe al patrulea, cel mort, s-au oprit pe calea ferată, aşezînd frumos sicriul pe de-a curmezişul şi mîncînd pomana mortului primită dinainte, pentru a-l îngropa (adică nişte colivă în şerveţele), indiferenţi la spaima preotului că îi va lovi trenul. Dar, cum am spus, nici unul şi niciodată nu a săpat pînă dincolo de celelalte morminte de mai jos, unde sînt înmormîntaţi foştii deţinuţi. Mai spun o dată: nici un mormînt nu era deranjat de celălalt.

Mîngîi un lup pe coama lui aspră fără teamă. Nu fără teama mea.

Fără teama lui.

 

 

Stau sub un pod.

Nu contează că o cruce creşte sub pomi

Sau dacă pomii sînt cu mere dulci.

Aşa s-ar spune. Că nu contează.

Am putea spune noi că acel fruct dulce-acrişor

Este fără de povaţă? Cine ştie.

Tu poţi da răspunsul? El nu l-a putut da.

S-ar putea, dar asta este doar o bănuială, ca răspunsul să fie undeva

sub o cetate unde simţi nu doar frică şi durere,

dar mai ales bucuria de a fi trăit acolo aşa cum trăim şi noi.

Oamenii se schimbă, dar niciodată stelele.

 

Şi-atunci, ce-am avea de cîştigat? De unde ne vine dragostea?

Sau cum se naşte ura?

Aici, întrebările nu mai au răspuns.

Nici un om nu este sfînt, dar foarte mulţi se cred.

Iar singura mea putere este acea sclipire a unui ochi galben de lup

care sub un paltin priveşte cum păstorul nu are grijă.

 

Şi aceasta nu este o poezie despre dragoste sau durere şi moarte sau viaţă,

ci despre întîmplările voastre, căci nu e aşa? viaţa este mai puternică

decît poezia.

Dar dacă e ceva care mişcă viaţa şi o face să curgă înainte

este creierul uscat al poeţilor morţi

Ei, bine, tot ce v-am spus pînă acum este o minciună.

Nu doar în legătură cu poeţii sau cu luna.

Ceea ce însă cred că se poate spune e că pe un drum de ţară

poţi găsi o cărămidă. Lîngă ea, creşte un nuc tînăr. Acolo este libertatea.

Atunci cînd le vezi şi dacă ai puterea să le vezi

de-acolo creştem.

Şi-acum cineva ar putea să mă-ntrebe de ce spun aceste lucruri.

Nu vreau să cîştig bani din poezie. De fapt, nici nu ştiu că scriu o poezie.

Dar voi cînd vedeţi un zid vă gîndiţi doar la zid

şi nu la acela care a scos nisipul şi pietrişul din albia rîului

şi de-aici vine frumuseţea. De-acolo,

de-aici. Dintr-un rîu curat prin care

vezi peştii.

Sînt nişte pietre care curg în cuvinte. Cuvintele sînt o pînză subţire

ţesută din lună şi vînt şi uneori poezia te poate trezi din somn.

Vorbeşte-mi, poezie, despre cît de frumos şi cît de deştept sînt.

Şi acum să-ncep. Sînt două şine de oţel.

Întîmplător între ele au fost aşezate bîrne.

Întîmplător aceea s-ar putea numi o cale ferată.

Întîmplător, dacă aşa s-ar numi, pe acolo ar putea trece un tren.

Dar nu e nimic întîmplător. E o cale ferată pe care trenurile trec rar.

 

Eu nu le-am văzut. Alţii spun că da.

Şi aici începe marea întrebare.

A văzut cineva flori de salcîm pe o şină de tren?

A mai văzut cineva puf de păpădie risipit printre granit şi traverse?

Acum să intrăm în subiect: dacă poţi descrie într-o poezie

altceva decît privirea iubitei tale,

dacă poţi descrie într-o poezie o bucăţică de lemn putred.

Totuşi întotdeauna undeva există un curaj al începutului.

Aşa cum o lupoaică te poate privi fără să te sfîşie.

Voi v-aţi gîndit cum arată o gură de lup?

I-aţi citit stelele, acolo printre colţi? Nici unii. Nici voi şi nici eu.

n-am avut curajul şi tristeţea lui.

Între patrie şi durere

între puterea de a iubi şi puterea de a urî alegerea nu este uşoară.

Atunci cînd stai acolo jucîndu-te cu nasturii

şi nasturi nu sînt nasturii tăi sau nasturii de la cămaşa mortului

şi la un moment dat se întîmplă să-ţi ridici ochii la cer

şi să te-ntrebi aşa, melodramatic,

nu cumva sînt nasturii de la cămaşa tatălui?

Şi-atunci ţi se face durere, teamă ţi se face mai mult

şi-apoi silă că ai putut crede să judeci.

Sau ai crezut că poţi înţelege uneori ceea ce de fapt nu are un înţeles.

Cine poate înţelege cum cade acea floare de salcîm

pe o şină de cale ferată?

Aici s-a cam terminat cu poezia.

Ar trebui să discutăm despre adevărata natură a omului.

O descriem?

 

Apele rîului sînt tulburi şi neliniştite şi iarba din mal e ruptă jumătate.

Ceva mizerie împrejur. Un pet, un pachet de ţigări. Un mesteacăn departe.

Şi cine-i poate ghici rădăcina? Şi nu orice fel de rădăcină, ci rădăcina

acestei întîmplări în care frumuseţea se izbeşte de oameni.

Ai putea fi tu, cititorule, cu blana ta de lup

cunoscînd acel sirop dulce de sub coaja copacului sau, măcar, îndrăgindu-l

sub păsări

 

ştii ce e greu întotdeauna? Titlul. Cum să începi.

Cum începe o declaraţie de dragoste aşa începe şi o poezie. Întotdeauna, greu.

Cu palmele umede. Ca un mîrîit de lup sub luna plină.

Dar, parcă asta e uşor? Căci umezeala de pe palme nu se scutură nici sub stele

şi atunci cum să începi? Cum să începi să construieşti un oraş?

Cum să începi să ciopleşti un altar?

Cum să începi să simţi că, rădăcină fiind, s-ar putea ca o frunză să se întîmple?

Nu sînt prea multe răspunsuri la atît de multe întrebări.

Dar, cum să începi? E un sfîrşit înaintea întrebării.

E o iarbă în cer.