De prin anii ’90, exista un refren
foarte folosit în campaniile victorioase ale stîngii
americane: „Guvernare moderată, de centru“. Hai, maxim de
centru-stînga. Bill Clinton a folosit stratagema cu mult succes
în 1992. Băieţii isteţi din Partidul Muncitoresc Britanic
(zis Laburist) au studiat cu atenţie, la faţa locului, campania lui
Bill şi i-au făcut cadou lui Tony Blair mantra cu care avea să
cîştige în 1997. Cu ochii la locomotiva ideologică
americano-britanică, isteţii din restul stîngii occidentale
au preluat şlagărul „con gusto“ şi hop! Stînga s-a
reinventat. Nu mai e Stînga – e Centru. Socialismul cu toate
racilele lui? A fost extirpat. Stînga nu mai e ideologică –
e post-ideologică. În loc de confruntare – armonie. În
loc de partizanat – consens. Largă unitate. Vindecarea rănilor,
echitate, pace socială şi pace planetară, prosperitate universală.
Sigur, cu Stînga la putere. Barack Hussein Obama a dus o
excepţională campanie electorală de centru, a cîştigat şi,
desigur, va guverna pe centru. Hai, maximum centru-stînga.
Magnific.
Există, însă, şi o altă
viziune. Mai nuanţată. Mai puţin amnezică. Poate unii n-au uitat:
„Centrul vital al naţiunii“. Partidul. Unic, căci Centrul e
unic. Fiind format din cei mai buni dintre cei buni, Partidul nu are
nevoie de opoziţie. Din păcate, occidentalii ţin încă la
tradiţii, de pildă, alegerile libere. Acelea, cu partide aflate în
concurenţă, fiindcă reprezintă puncte de vedere opuse, nu de
Centru. În ideea de bun-simţ că natura umană e imperfectă
şi nu poate fi schimbată. Omul e om: oricît de bun pare cînd
vine la putere, pînă la urmă, matematic, o dă în bară.
Şi-atunci, trebuie schimbat. Lordul Acton: „Puterea tinde să
corupă, iar puterea absolută corupe absolut“. Chestii din astea.
Stînga, în schimb, e
convinsă că natura umană poate fi perfectă. Nu e o concluzie
subiectivă, ci una obiectivă, trasă prin contemplarea propriului
buric. În mod obiectiv, buricul există. Venind la guvernare cu
oameni perfecţi, stînga va îndruma întreaga
societate spre perfecţiune. Prin planificare şi control. Păcat că
oamenii ne-perfecţi, reprezentînd marea masă a electoratului,
nu au răbdare. Ca să nu mai vorbim de tărie de caracter şi spirit
de sacrificiu. Se plictisesc, nu vor să pună osul, şi profitînd
de alegeri, dau Perfecţiunea jos de la putere. Şi aşa, Opera nu
poate fi desăvîrşită. Cît timp pierdut, cu alegerile
astea libere… Aparent, o problemă de nerezolvat. Doar aparent,
însă. De multe poate fi bănuită Stînga occidentală,
dar nu şi de lipsă de inventivitate. Alegerile libere sînt o
chestiune de independenţă. Omul are în faţă nişte oferte
şi o alege pe una dintre ele. Independent de vreo constrîngere.
Păi, atunci e simplu. Uluitor de simplu. Independenţa e înlocuită
cu dependenţa. De Stat.
Ce vor păţi plătitorii de
impozite?
De cîte ori vine la putere,
Stînga de Centru are o singură preocupare. Să creeze cît
mai mulţi dependenţi de Buget. Fie prin alocaţii, ajutoare şi
subvenţii, fie direct prin salarii. Relaţia e cea dintre vînzătorul
de droguri şi drogat. Toxicomanie de Partid şi de Stat. Sectorul
„public“ este extins rapid, cu salarii frumuşele, nu de rahat.
Iar publicul dependent de „serviciile publice“ e înmulţit
prin pomeni şi constrîngere. Pomenile sînt „chestiile
gratis“ sau subvenţionate masiv – învăţămînt,
medicină, transport, bonuri de masă etc. Şi reducerile fiscale
pentru „categoriile defavorizate“. Iar constrîngerea? Tot
fiscală. Impozite mai mari pentru toată lumea – după principiul
„dai cu o mînă şi iei mai mult cu cealaltă“. Reduci
taxarea directă, dar creşti taxarea indirectă. Astfel, publicul nu
mai are destui bani pentru servicii de calitate superioară, oferite
de piaţa privată. Aici e şi viciul fundamental. Sectorul public
trăieşte din impozitarea sectorului privat. Fiind, prin structură,
scutit de riscul falimentului, sectorul public devine tot mai
ineficient şi cere tot mai mulţi bani. Atunci se majorează
impozitele. Strangulat fiscal, sectorul privat are tot mai puţină
motivaţie şi posibilităţi tot mai reduse să investească, să se
extindă – adică să-şi asume riscuri. Şi cedează. Atunci vine
Statul şi-l preia. Prin naţionalizare, da. Adică socialism. Cu
toate racilele lui. Da, sigur, mai vine şi Dreapta la putere, din
cînd în cînd. Dar ce să facă? Să defiinţeze
pomenile, atît de populare? Să lase pe drumuri cohortele de
bugetari? Să convingă toxico-dependenţii de stat că pot trăi şi
fără drog? Uneori, da. De cele mai multe ori, însă, curajul
lipseşte. Şi Dreapta devine şi ea Centru. Adică Stînga.
În campania electorală de centru
pe care a dus-o, Obama a promis cîteva lucruri extrem de
interesante. În primul rînd, reducerea taxelor pentru
„95% din familiile muncitoare“. Ciudat, însă. Cam 38%
dintre americani nu plătesc nici un fel de impozit pe venit. Ceea ce
sugerează că foarte mulţi cetăţeni vor primi, de fapt, subvenţii
de la fisc. Pomană. Dacă promisiunea va deveni realitate, în
cîţiva ani, aproape jumătate dintre americani nu vor plăti
impozit pe venit. Bugetul va distribui însă mult mai multe
subvenţii. De unde vor veni banii? Din impozite mai mari, aplicate
celor care cîştigă peste 200.000 de dolari pe an. Luptă de
clasă cît se poate de clasică: luăm de la bogaţi şi dăm
la săraci. „Bogaţii“ respectivi însă, cei cu peste
200.000 pe an sînt, în vasta lor majoritate, din clasa de
mijloc. Baza economiei libere şi a democraţiei. Cam 70% din
economia americană înseamnă afaceri de dimensiuni mici şi
medii – faimoasele IMM-uri de care se vorbea şi pe la noi. Dacă
70% dintre firmele americane vor avea mai puţini bani, producţia va
scădea şi şomajul va creşte.
O altă promisiune electorală de
centru a lui Obama a fost impozitarea hulpavelor Corporaţii. Ronald
Reagan avea o vorbă: „Corporaţiile nu plătesc impozite –
publicul plăteşte impozite“. Corporaţiile pasează pur şi
simplu creşterea impozitelor în preţul mărfurilor şi al
serviciilor vîndute. Li se rupe. În esenţă, strîng
noi impozite pentru Guvern. Evident, cu bunuri şi servicii mai
scumpe, vînzările corporaţiilor scad. Consecinţe: scăderea
producţiei, concedieri masive. Corporaţiilor li se re-rupe. Nici o
problemă. Se creează negreşit noi locuri de muncă. La Stat. În
aceeaşi campanie de centru pe care a dus-o, Obama a promis cinci
milioane de locuri de muncă în sectorul „energiilor curate
şi regenerabile“. Promisiunea n-a fost făcută în calitate
de patron de firmă, ci de viitor Şef al Statului-Patron. Care ştim
ce rezultate minunate are. Alte promisiuni, la fel de interesante:
asistenţă medicală universală. Învăţămînt
preşcolar universal. Învăţămînt universitar pentru
toţi cei care doresc, cu condiţia să efectueze cîţiva ani
de „serviciu naţional“ – un fel de muncă patriotică.
Bugetul, cam în tot şi-n toate.
Va putea Obama să scoată America
din criză?
Barack Hussein Obama a cîştigat
preşedinţia cu foarte mult noroc. Norocul lui s-a numit Criza
Financiară. Izbucnirea ei s-a produs într-un moment cînd
John McCain luase conducerea în sondaje şi avea şanse maxime
să cîştige. Obama n-a învins fiindcă e negru, tînăr,
fermecător sau orator de forţă. Nici pentru că a promis că va
pune capăt războiului şi că va reda prestigiul Americii în
lume. A cîştigat fiindcă a lăsat impresia că e mai capabil
decît McCain să scoată America din criză – iar 52% dintre
alegători au fost de acord. Păcat că marea presă a hotărît
să nu insiste pe promisiunile de campanie ale lui Obama. Păcat că
a hotărît să abandoneze orice urmă de bun-simţ,
susţinîndu-l cu o părtinire stupefiantă pe candidatul
Partidului Democrat, de Stînga-Centru. În esenţă,
programul lui Obama reia puncte-cheie ale programului de criză
aplicat de Franklin Delano Roosevelt în anii ’30. Faimosul
„New Deal“, ridicat în slăvi pentru că a salvat America,
demonstrînd fără putinţă de tăgadă rolul benefic al
intervenţiei de tip socialist în economie. Atîta doar că
„New Deal“-ul n-a scos America din criză. N-a redus şomajul,
n-a crescut productivitatea, n-a redus fiscalitatea, n-a creat
prosperitate. A gestionat, populist, criza, extinzînd masiv
controlul statului asupra economiei.
Piaţa liberă a scos, în cele
din urmă, America din criză. Iar locomotiva economică americană a
permis refacerea economiei mondiale după cel de-al Doilea Război
Mondial, ca şi deceniile de prosperitatate care au urmat pentru
Lumea Liberă.
Ce promite Obama nu e nou, e vechi. Mai
mult, e clasic. E socialismul la care tot visează elitele
intelectuale euro-atlantice, după formula „idee excelentă, prost
aplicată“. Atitudine arogantă şi, la limită, rasistă. Adică
socialismul a eşuat peste tot, fiindcă l-au aplicat tot felul de
neisprăviţi din Europa de Est, Asia, Caraibe, Africa. Nu
intelectuali rasaţi din Occident. Oameni superiori. Marxişti.
Cu criza în pînze, Stînga
de Centru se simte foarte bine. De data aceasta, s-ar putea să
obţină victoria finală: socialismul în America. Suficient de
mulţi americani dependenţi de stat, încît să voteze,
de fiecare dată, aşa cum trebuie. Cu Centrul. Vital. Al omenirii,
dacă s-ar putea. În prezent, americanii par mai receptivi ca
oricînd la pomeni şi la dependenţă de stat. Aşa e în
vremuri de criză.
Dar dacă fiara capitalistă va bascula
sau nu în socialism depinde, ca întotdeauna, de Dreapta.
Care, deocamdată, nu mai e Dreapta. Iarăşi, nimic nou. Democratul
Roosevelt n-a făcut decît să continue şi să extindă
luxuriant intervenţionismul de stat promovat de Republicanul Hoover.
Intervenţionism care, culmea, a provocat criza care l-a adus la
putere pe Roosevelt. Hoover n-a fost de dreapta decît cu
numele. Republicanii lui Bush şi McCain au făcut la fel. Au aruncat
cu banii bugetului în tot felul de programe federale. Iar
soluţia lor pentru criză: intervenţia masivă de la buget.
Tot asta promite şi Obama. Acum,
normal, principial, omeneşte ar fi să se ţină de cuvînt,
nu? Răbdare şi tutun, deci. Sau plasturi cu nicotină. Peste doi
ani americanii vor avea iar alegeri pentru Congres. Peste patru ani,
prezidenţiale. Să le apucăm sănătoşi. A, încă nişte
mici detalii: 46% dintre alegătorii americani au votat împotriva
lui Obama. Nu-i de colea. Iar criza asta a demolat încă un
mit: că economia Americii nu mai contează. Ei, contează decisiv.
Cînd iese America din criză, ieşim cu toţii. De reţinut că
socialismul nu iese niciodată din criză, socialismul este criza.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters