OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acesta – „obligatia de a povesti“ – este, in buna masura, laitmotivul cartii de dialoguri publicate la Polirom, a trei intelectuali, trei prieteni, toti trei implicati, in mai mica sau mai mare masura, in viata politica de prim-plan a anilor ’90: Petre Roman, prim-ministru al Romaniei din decembrie 1989 pina in octombrie 1991, presedinte al Senatului intre 1996 si 1999, ministru de Externe din 1999 pina in 2000, Andrei Plesu, ministru al Culturii in guvernele consecutive ale lui Petre Roman si ministru de Externe intre 1997 si 1999, si Elena Stefoi, ziarista, corespondent permanent al Radio France International din 1990 pina in 1997, apoi consilier al ministrului Afacerilor Externe pina in 1998 si consul general al Romaniei la Montreal intre 1999 si 2001. Trebuie spus de la bun inceput ca Transformari, inertii, dezordini, aparuta la inceputul acestei veri, a fost cea dintii dintr-o serie de, pina acum, patru carti cu citeva trasaturi comune greu de trecut cu vederea, desi e aproape sigur vorba despre coincidente: dialogurile lui Andrei Plesu si Petre Roman, ca si Cursa pe contrasens de Radu Vasile, Purtatorul de cuvint de Rasvan Popescu si tetralogia lui Emil Constantinescu reprezinta propria viziune asupra unor evenimente de maxima importanta din trecutul recent al Romaniei, a unor oameni aflati la vremea aceea in miezul lucrurilor ca factori de decizie la nivel inalt si acum pe linii daca nu moarte, cel putin secundare: taranistul Radu Vasile, intrat in Partidul Democrat si total redus la tacere, Rasvan Popescu, retras in pozitia de membru al CNA, Emil Constantinescu, fost presedinte, Petre Roman, orientat mai curind spre domeniul externelor, ca raportor al Uniunii Europene pentru Europa de Sud-Est, dupa pierderea pozitiei de presedinte al PD in favoarea lui Traian Basescu, iar Andrei Plesu, dupa propriile spuse, „intr-o constanta si probabil ireversibila indepartare de perimetrul confruntarilor publice“, activ mai ales ca rector al Colegiului Noua Europa, al carui fondator si este.

La aproape 13 ani de la Revolutia din decembrie 1989, e pentru prima oara cind un astfel de eveniment are loc (exceptind, evident, cartile lui Ion Iliescu, care are mai putin de-a face cu memoria si mult mai mult cu legitimarea), si el ar trebui legat nu de vocatia scriitoriceasca a unui Radu Mischiu sau Rasvan Popescu, ci de un anume Weltanschauung comun „vechii guvernari“ (a Conventiei Democrate) si tuturor acestor cinci oameni politici. Acest volum marcheaza, in fapt, istoria unei infringeri, desi dialogurile dintre Plesu si Roman se refera exclusiv la cele 22 de luni de dupa decembrie 1989; marea infringere nu e cea a Revolutiei (si ea un moment ratat, se spune acum), ci aceea a celor sase ani de mai tirziu, a Conventiei Democrate, a carei umbra pluteste peste povestirea celor doi fosti ministri de Externe. Diferentele dintre cele patru carti sint insa la fel de semnificative, fiindca doar in volumul de dialoguri Roman-Plesu timpul dintre momentul povestit si momentul povestirii s-a transformat in istorie, iar asta ofera necesara detasare nu numai fata de sistemul de relatii si complicitati, dar si fata de propriile sensibilitati.

Sensibilitati precum cele antrenate de momente ca 13-14 iunie 1990, unul foarte disputat intre fostii FSN-isti si membrii societatii civile, un capitol important in Transformari, inertii, dezordini. 13-14 iunie 1990 e istoria unei neintelegeri, desi parerea Elenei Stefoi este mai drastica: „Doua segmente s-au lasat instigate in mod diferit, fiecare a facut un joc ce nu era al ei, ce nu era promovat spre scopul pe care vreuna dintre parti il promova public, facindu-si rau una alteia, raminind cumva in afara constiintei momentului istoric, a responsabilitatilor unei perioade complicate“. E de-a dreptul frustranta lectura acestui esec de comunicare, intre reprezentantii Pietei Universitatii si cei ai guvernului, al carui final e cunoscut. Si, inevitabil, vesnicele teorii ale conspiratiei si intereselor oculte apar din ce in ce mai motivate.
Alte evenimente despre care Petre Roman vorbeste pentru prima oara – si este singurul care-ar putea-o face – sint episodul intoarcerii regelui Mihai de pe autostrada spre Pitesti la aeroportul Otopeni si aparitia revistei Romania Mare, precedata de o scrisoare adresata prim-ministrului de catre Eugen Barbu si Vadim Tudor, prin care cei doi si viitoarea lor revista „se puneau la dispozitia“ guvernului „curajos, indraznet“, pentru a-i nimici dusmanii.

Incalcarea intelegerii pe care principesa Margareta o incheiase cu prim-ministrul Roman privind aminarea vizitei regelui pentru Paste in loc de Craciun si modul clandestin-aventurier in care regele Mihai a incercat sa intre in tara in decembrie 1990 sint explicatiile, de altfel plauzibile si ele, pentru intoarcerea regelui de pe drumul spre Curtea de Arges, dar ele vin cel putin prea tirziu, pentru ca gestul de atunci al guvernului Roman a fost deja conotat negativ in imaginarul colectiv romanesc. In schimb, scrisorile adresate de Corneliu Vadim Tudor si Eugen Barbu lui Petre Roman, reproduse in Addenda volumului de la Polirom, sint de-un hilar de necrezut: cei doi ii propun prim-ministrului un parteneriat pentru prelucrarea imaginii lui publice: „Ramine la latitudinea Dvs. sa alegeti modul de a declansa in chip concret geneza institutiei de presa pe care o solicitam – ideal ar fi sa ne intilnim in trei, cu precautiile de rigoare, si sa delegati un om de incredere pentru a se ocupa impreuna cu noi de tot laboratorul chestiunii. Beneficiile financiare pot fi foarte mari, ca sa nu mai vorbim de cele politice, culturale si educative – care intereseaza acum cel mai mult. Noi am dori sa figuram ca independenti, pentru a nu va crea probleme si pentru a avea posibilitati de manevra mai largi“. Scrisoarea de raspuns, redactata de Andrei Plesu, prin care Petre Roman se distanta de limbajul si propunerile celor doi, a ramas in stadiul de proiect, Roman refuzind s-o expedieze.

Pe de alta parte, sint impresionante loialitatea pe care Petre Roman continua sa i-o poarte lui Ion Iliescu si relatia cu totul speciala pe care o construieste cu el: Iliescu ramine constant presedintele, ale carui decizii sint motivate, iar greselile, onest justificabile si asumate (e de apreciat declaratia sa cum ca regreta lansarea apelativului de golan, declaratie privita de altfel cu suspiciune de golanii insisi). In mod clar, Transformari, inertii, dezordini e o carte interesanta (iar rolul de trouble-fête pe care si-l asuma Elena Stefoi e esential pentru valabilitatea sa discursiva), insa demna a se consuma cu precautii: „adevarul“ lui Roman si Plesu e o singura (cel mult dubla) piesa a unui puzzle deocamdata imposibil de asamblat.