OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cap à l’Est e un proiect franco-slovac (initiat de Michel de Maulne, directorul Teatrului Molière din Paris, si de Antonia Miklikova, actrita franco-slovaca), un festival international care reuneste muzica, poezia si teatrul. S-a cintat muzica medievala, s-au jucat pe scena Musset si Gellu Naum, au fost recitate intr-un ingenios montaj regizoral poezii de dragoste scrise de poeti din timpuri si spatii diferite – de la Baudelaire la Rilke si de la Tvetaeva la Auden. Recitalurile poetilor invitati (15 din 8 tari) s-au tinut, pe rind, intr-un castel, un muzeu, la centrul de cultura Rubigall sau... in mina.

Am plecat de la Bucuresti trei poeti: Alexandru, Sorin si cu mine. Media noastra de virsta: un pic peste 30.
Banská Sˇtiavnica, unde a avut loc festivalul, e un orasel realmente incintator. Are ceva din Sibiu, ceva din Brasov, ceva din Sighisoara, are si-un castel, are si blocuri comuniste (care acum se renoveaza de zor). In chiar prima zi facem un tur al orasului cu un ghid. Nu-mi amintesc mai nimic din ce ne-a zis, cu exceptia unei povesti de dragoste intre un mare poet romantic slovac si o femeie casatorita. Sint vecini de cimitir acum, dar din monumentul ei funerar, cu citeva versuri scrise de marele poet pentru ea, corpul ei lipseste! Ma amuza si cind cineva imi spune ca marele poet (al carui nume il poarta acum un liceu din oras) nu invata prea bine.
Seara facem cunostinta cu ceilalti poeti participanti la festival. Cum e normal, la inceput nimic nu se prea leaga. Se va lega mai apoi, la intilnirile de la prinz, la masa, si mai ales la cele de seara, pe terasa de la Micul Matei sau la cafeaua lunga pe care o bem inainte sau dupa lecturi si spectacole.

Primul cu care stau de vorba e Radovan, unul dintre poetii importanti din Macedonia (daca nu chiar cel mai). Nu vorbeste decit putina franceza, construieste un fel de „legato“ de cuvinte, neologisme, in niste combinatii improvizate. Felul lui de a comunica paradigmatic este unul dintre cele mai interesante „fenomene“ (le-as zice poetice) care se petrec la Banská. Macedonenii, mi se spune, au facut o mare transfuzie lingvistica, au importat in ultima vreme multe, foarte multe neologisme. Asa se explica faptul ca-l inteleg pe Radovan care, vorbind intr-o bulgara (de fapt) superneologizata, poate da impresia ca vorbeste un soi de „frangleza“ personala.

Din cind in cind ne e intermediar hitrul Eftim, care urmeaza sa ia intr-o saptamina-doua nu stiu ce mare premiu la Struga. Vrea sa-mi arate ca stie cite ceva despre literatura romana, spune niste nume. Da, da, zic eu. Nu pot sa uit, ca pe o lectie, ca acum citiva ani un poet portughez mi-a zis ca i-a cunoscut pe X si Y de la noi. Da, da, am dat eu din cap (dar am dat ca bulgarii, adica „nu, nu“). Dupa citeva zile, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a spus ca, de fapt, scriitorii aia romani pe care i-a intilnit erau niste prosti.
In „constelatia“ de cuvinte a lui Radovan, „Oblomov“ este cuvintul cel mai stralucitor. „Oblomov“ devine un fel de parola a noastra pentru tot ceea ce ne place in jurul nostru. Sint si chestii „anti-Oblomov“. „Oblomov“! – zicem dupa un spectacol. Un altul e „semi-Oblomov“, cafeaua slovaca e intotdeauna „anti-Oblomov“. Si inevitabilele discursuri ale oficialitatilor sint „anti-Oblomov“. Julia, sotia lui Radovan, este cel putin extravaganta. Fata ei arata ca o masca de kabuki, machiajul in jurul ochilor e foarte puternic. Ne spune la un moment dat ca, daca vrea, cu o lucrare vinduta de-a ei ne cumpara pe toti. Nu stiu ce vinde, dar cu siguranta nu ne stie pretul. Altfel, cu adevarat fascinanta, vorbind impetuos in limba ei, fara sa-si bata capul ca nu intelegi o boaba.

Gesturi de refuz, gesturi de mindrie, barbie mai tot timpul ridicata. O figura!
In fiecare dimineata am asistat la discutia dintre macedoneni si bulgarul Kiril, care-i lua peste picior pe teme de Alexandru Macedon si de „literatura macedoneana“. Cultura macedonenilor este pentru bulgari o cultura artificiala. Radovan e inclus in antologiile de poezie bulgara, de altfel. Se tachineaza, nu se supara. Alteori se incingea cite un dialog in contradictoriu pe tema postmodernismului intre Aksinia (o reprezentanta a generatiei ’80 din Bulgaria) si Kiril, care o face pe conservatorul (sau poate chiar si e!). Intr-una din zile, discutia ia o turnura mai larg est-europeana. Iritat, Kiril ne face o poezie postmoderna pe loc, pornind de la felurile de mincare pe care le avem in farfurie. Iese ceva foarte simpatic. Nu mi-e clar cum scrie Kiril, dar, daca mai face niste poezii din astea haioase, are sigur sanse sa ramina in istoria literaturii bulgare. Ii si zic asta, in gluma. Nu se supara.
Aksinia citeste tot timpul. Pe o peluza. In timp ce se asteapta la usa pentru intrarea la teatru, cu spatele la toti, lipita de perete. La masa. Se uita doar in ochii tai cind iti vorbeste. E genul ala de om linga care te simti confortabil.
Stratis, grecul, are un fel de a fi elegant. Poezia lui se potriveste cu interiorul unui castel, cu sala plina de insemne nobiliare in care isi citeste textele linistit si frumos. Autoironia lui ti-l face de la bun inceput simpatic (desi auzisesi ca e distant si chiar arogant). Cu Stratis poti vorbi ca si cu un prieten vechi si bun.

Vladis, letonul, face poze de zor. Odata te trezesti cu un blitz in ochi. Intr-o poezie de-a lui vorbeste despre un „pervers fotograf“ care ia fotografii perfide, de la distanta. La intoarcere, noaptea, in tren, cind tot tresari cu impresia ca trenul va deraia, iti vine in minte ceva dintr-o poezie de-a lui despre „un vagon ivre“.
Cu slovacii n-apucam sa stam de vorba, dupa seara lor de poezie pleaca in orasele de unde au venit. Pacat! Singurul scriitor slovac care e mereu cu noi este domnul Albert Marencin. Nu pare sa aiba 80 de ani. I-a cunoscut pe suprarealisti, pe cei francezi, pe cehi, desigur. Citeva dintre subiectele noastre comune sint avangarda, alchimistii si Rudolf al II-lea.
Irina e mai tot timpul ocupata: ba traduce ceva, ba citeste, uneori face pe translatorita intre tine si Julia (via bulgara!).
Krystyna, poloneza, isi trage putin sufletul dupa o calatorie in Franta si se pregateste pentru o alta. De indata ce s-a aflat ca stie sa ghiceasca in cartile de Tarot, n-a mai avut liniste. Pe scena, in timp ce-si citeste poeziile, Krystyna intinereste inexplicabil, devine frumoasa, asa cum e poezia despre privirea unui barbat pe care o citeste intr-o lenesa, calma poloneza.

In timp ce-ti bei cafeaua, auzi vorbindu-se in franceza, bulgara, rusa, engleza, romaneste (in romaneste se poate vorbi cu Lidia, traducatoarea de baza a festivalului, care a studiat romana, si cu o distinsa doamna care a fost profesoara de ceha la Facultatea de Litere din Bucuresti). Ma uit la gesturile lor, ca intr-un film fara sonor. Nu stiu, de fapt, nimic despre ei, nu stiu cit de apreciati sint cu adevarat, ca scriitori, in tarile lor, nu stiu ce-au facut sub comunism, cum s-au descurcat, nu-i pot judeca dupa cele 15 minute de poezie citita in fata noastra, nici dupa C.V.-urile lor (adesea impunatoare). Singura moneda de schimb e cultura. Dar si asta nu-i decit o moneda! Sint mai frumoase povestile cu monezi, uneori, decit moneda de schimb culturala!
Iata despre ce e vorba: sintem toti trei, romanii (si cu Argentina, sotia lui Alex, patru). Pina seara n-avem program, asa ca ne hotarim sa mergem undeva, dar nu stim unde, poate sa vizitam minele sau o capela care e departe, sus, pe un deal. Alexandru gaseste pe jos o mica moneda noua-nouta, ca de aur. Echivalentul celei de 1000 de lei de la noi. Imi place atit de mult ce are gravat pe ea, incit Alexandru vrea sa mi-o dea mie. Nu, nu, refuz politicoasa, dar imi pare rau, ca unui copil. Facem doi pasi si gaseste pe drum o alta moneda, identica. Pe-asta o primesc. Are mare valoare pentru ca e gasita! Eu numesc asta „situatie poetica“. Se creeaza din senin si e purtatoare de intensitate, oricit de nesemnificativa ar parea.

Sau: stam frumos pe-o terasa cu Krystyna, Stratis, Martine. Apoi vin si Argentina, Alex si Sorin. Un tinar rotofei, beat, doarme cu capul pe masa, in maiou rosu si pantaloni scurti. „Uite-l pe cititorul nostru“, ii zic lui Stratis (cu o zi inainte ne autoironizaseram statutul de poeti). El zimbeste, ii spune Krystynei. Krystyna nu intelege. Nici in gluma n-ai putea atinge dirza si gingasa demnitate poetica in care crede Krystyna. Ii explica Martine gluma, „alegoria“. Krystyna se uita ca la o lighioana la barbatul asudat, sforaind linistit, dar care se trezeste brusc. Noi continuam sa vorbim despre el ca despre un simbol al publicului de poezie, ca despre un ins „paradigmatic“. In acest timp, ce face „publicul“? Se culca la loc? Nici gind! Isi pune scaunul mai aproape de noi si ne asista cu solemnitate, din ce in ce mai atent. Ii cade cuiva o moneda pe jos, el se duce, o ridica, o inapoiaza, revine la locul lui si ne priveste cu multa, cu foarte multa simpatie. Ochii de betiv tinar si copilaros ii sclipesc de bucurie. Ne amuzam din ce in ce mai tare. Ne jucam de-a alegoria! Nu sintem seriosi! Auzi, „public“! „Paradigmatic“!

Lectura noastra, a romanilor, se desfasoara in ultima zi, in mina. Incerc sa-i explic lui Michel de Maulne ca pentru noi e destul de ciudat sa citim in mina, dupa ce minerii au strigat acum 10 ani in Bucuresti „Moarte intelectualilor!“. Dar, pe de alta parte, e singura lectura underground (la propriu!). Ne imbracam in pelerine lungi, ne punem castile, ne luam lanternele, mergem prin galerii un sfert de ora pina la scena improvizata. Sint acolo, in semiintuneric, si bancute pentru public, ne asteapta si cameramanii. Inaintea lecturii ne gindim ce sa facem ca sa nu fim banali. Daca-i underground, underground sa fie! Ne gindim sa le bagam lanternele in ochi ascultatorilor nostri. Sa semnalizam „S.O.S., poezia!“. Sa facem avioane din foile cu poezii, sa le aruncam in intuneric. Nu, nu, ar fi prea pustesc. Pentru ca sintem o singura limba si doua tari (Republica Moldova e reprezentata de Irina), la sfirsit, citim toti patru deodata timp de doua minute.
La anu’ vor fi mai multi invitati. Poate va deveni un festival itinerant, care sa poposeasca in tari diferite. Vor veni si rusi, si unguri si sloveni. La anu’ va fi, vorba lui Radovan, si mai „Oblomov“!