Autor: 
Categoria: 
La 36 de
ani, Lucian Dan Teodorovici e un prozator relativ prolific: autor a două romane
onorabile (Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi, 1999,
ed. rev. și adăug. 2005, Circul nostru vă prezintă, 2002, ed. rev. 2007) și a
trei volume eclectice de povestiri care n-au trecut neobservate (Lumea văzută
printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana, 2000, Atunci i-am ars două
palme, 2004, Celelalte povești de dragoste, 2009), alături de varii volume
colective, adaptări cinematografice, scenarii de animație politic game (Animat
Planet Show) realizate singur sau în colaborare, la care se adaugă serialul de
comentarii politice din Suplimentul de cultură (material copios pentru un
virtual volum) și, last but not least, colecția „Ego.proză“ de la Polirom, al
cărei concept îi aparține. În plus, traducerile de care a avut parte pînă acum
îl plasează, în cadrul noilor generații de prozatori ieșeni, imediat după un
Dan Lungu ca exportabilitate.
Totuși, în pofida acestei relative prolificități
eficiente, scriitorul s-a impus mai curînd prin „profesionismul“ onorabil al
ansamblului decît printr-un titlu major, prin acuratețe și rigoare de metronom,
nu prin momente de explozie și sclipire. Din acest motiv l-am comparat cîndva
cu fotbalistul Dorinel Munteanu. În același timp, LDT și-a conturat profilul
unui prozator tenace, care-și reglează răbdător tirul pentru marile lovituri
după un laborios joc de construcție, fiind, astfel, la antipodul celor care-și
pierd suflul după un prim și spectaculos dribling. Dacă însă Circul nostru…,
cel mai ambițios volum al său de pînă acum, s-a diluat progresiv după un
excelent început „existențialist“ în registru hrabalian, cîteva secvențe din
cvasiromanul Celelalte povești de dragoste (După gîște, Tramvaiul care cîntă, Pe catalige) au atras atenția asupra unui potențial prozastic apreciabil, dar
încă latent, anunțînd trecerea la o categorie sensibil mai grea. Mi-am dat
seama, atunci, că LDT își gîndește parcursul literar „în progresie“,
calibrîndu-și atent atracția pentru scenarii existențiale tragicomice
proiectate pe fundal realist. Prin comparație, colegul său Dan Lungu e un
scriitor mai productiv și mai de impact, dar și mai lipsit de anvergură,
tresărirea de orgoliu din Cum să uiți o femeie fiind urmată, din păcate, de o
recădere în minoratul ingenios și simpatic.
„Marea
lovitură“ așteptată a venit anul acesta (nici tîrziu, nici devreme: la timp)
printr-un roman de aproape 400 de pagini, avînd în centru un personaj straniu
ce relansează, de pe coordonatele istorice ale stalinismului din România anilor
’50, o supratemă cu valoare de ID a textelor lui Teodorovici: lumea-circ și
identitatea-marionetă, carnavalul sumbru sau spectacolul teatrului de păpuși al
existenței sociale. Evident, nici relativa masivitate și doza de clasicitate a
formulei epice, nici tematica istorică „majoră“ (încă productivă, deși deja
uzată de clișeele eticiste ale anticomunismului postcomunist) nu constituie în
sine garanții ale reușitei; ele pot deveni, la fel de bine, capcane în care-ți
poți frînge gîtul. Înainte de a intra însă în intimitatea alcătuirii acestei
construcții foarte speciale, testîndu-i fiabilitatea, cîteva considerații mai
generale „de fundal“ se impun.
Matei Brunul
nu este atît un roman „despre Gulag“, cît unul despre identitatea individuală
în condiții limită (deși, fără îndoială, acele condiții-limită sînt date, aici,
de perioada represiunii staliniste, i.e. deceniul 1949-1959). Tematic, am avea
așadar de-a face cu un avatar recent al „romanului obsedantului deceniu“. Dacă însă vom arunca, fie și fugar, o nouă
privire retrospectivă asupra abordărilor istoriei anilor ’50 în romanele promoțiilor
post-șaizeciste vom descoperi, sub această umbrelă tematică de circumstanță,
producții ficționale de calibre și formule diferite: Pupa russa de Gheorghe
Crăciun, Medgidia, orașul de apoi de Cristian Teodorescu, Degete mici de Filip
Florian, Fantoma din moară de Doina Ruști și, înaintea tuturor (cronologic
vorbind), Viața și faptele lui Ilie Cazane de Răzvan Rădulescu. Nu împărtășesc
opinia lui Cosmin Borza care, într-un comentariu din Cultura despre Matei
Brunul, sancționa în treacăt lipsa de consecințe pentru „evoluția prozei românești“
a „experimentelor“ semnate de Doina Ruști sau Filip Florian.
Dincolo de
orice diferențe, toate romanele sus-menționate, cărora le putem adăuga oricînd
alte cîteva titluri, sînt cărți despre construirea, deconstruirea și
reconstruirea identității intime într-un regim represiv hard. Iar perspectiva
maximalist-moralizantă e înlocuită, în cazul tuturor, de o perspectivă a
manipulatorului dexter, lucid, ce pune în scenă, fără patetism, „istoria mică“
pe fundalul „istoriei mari“ cu un acut simț al umanului – și al relativității
sale. „Răul“ nu mai e, aici, substanțial și precis localizat, ci enigmatic,
spectral. Pe de altă parte, deși în cazul tuturor avem de-a face cu o
întoarcere a epicului, a istoriei (și a Istoriei), ele nu renunță la o anumită
exuberanță compozițională trecută prin ciurul și dîrmonul esteticii
postmoderne.
Dimpotrivă,
ceea ce atrage imediat atenția la lectura lui Matei Brunul este absența aproape
totală a elementelor metatextuale. Excepție fac, doar, cîteva discrete
considerații din off ale naratorului omniscient despre raportul dintre „istoria
mare“ și „istoria mică“ – dar acestea au un caracter mai curînd metaistoric.
Nici vorbă, apoi, de experimentalism ludic. Și din punct de vedere lexical,
textul lui Teodorovici este mai curînd sărac, nespectaculos. Nu întîlnim, în
plus, nici o scenă erotică, „dezinhibată“ – dimpotrivă, austeritatea sexuală
rămîne, pînă la sfîrșit, deplină. Nu găsim nici măcar o actualizare cît de
mică, o trimitere „peste timp“ la prezent: totul rămîne acolo, suspendat în
abisul totalitar. Atrocitatea represiunii e reconstituită direct, dar fără
comentarii eseizante și interpretări de pe margine, fără moralizări teziste,
dar și fără deriziuni ironico-parodice.
Spre deosebire de alți prozatori
autohtoni – unii realmente înzestrați, care mai încurcă vîrstele personajelor și
comit anacronisme involuntare –, Teodorovici și-a pregătit cu minuție și
probitate profesională scenariul, regia și recuzita, nelăsînd nimic la voia
întîmplării. S-a documentat consultînd, în vederea construirii cît mai
credibile a personajelor și în vederea reconstituirii cît mai fidele a
contextelor, specialiști în neurologie (precum medicul și scriitorul Bogdan O.
Popescu), istorici-cercetători la Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (Andrei Muraru și Dumitru Lăcătușu),
specialiști în teatrul de marionete (Anca Ciobotaru) sau traducători crescuți
în Italia (Ileana M. Pop). Atîta cîtă este – și este – „ficționalizarea
istoriei“ respectă Brunul, toate regulile verosimilității realiste, mergînd de
la detalii de arhivă referitoare la familia lui Lucrețiu Pătrășcanu și
împrejurările arestării acestuia pînă la reconstituirea ambianței Iașiului din
deceniul șase, fără a mai vorbi de „viața cotidiană“ a închisorilor și a
lagărelor comuniste sau de mediile Italiei mussoliniene a anilor ’30.
Textul curge
tacticos și după cîteva secvențe bulversante cu privire la comportamentul bizar
al personajului, care pot deruta ca o bruscă scufundare la adîncime, ceața se
risipește, atmosfera se încheagă și povestea lui Matei Bruno se clarifică, pas
cu pas, în interiorul unui lumi ficționale care te prinde în iluzia ei.
Remarcabil, înainte de orice, e tonul pe care îl găsește – și îl urmează pînă
la final – Lucian Dan Teodorovici (căci, se știe, tonul face muzica…) Un ton
evocator impersonal, de relatare tacticoasă, neutră, severă și rece, a existenței
protagonistului, în care simți diapazonul istoriei precum vuietul mării într-o
cochilie. Vocea auctorială omniscientă se identifică, de fapt, cu cea a Marelui
Păpușar sau a destinului însuși, de o autenticitate misterioasă „precum viața
însăși“: „La nici douăzeci și doi de ani, cu proaspăta diplomă de actor în
buzunar, fără grija directă a unui război pe care, nefiind italian în acte,
n-avea de ce să-l poarte alături de italieni și, nelocuind în România, n-avea
de ce să se întoarcă pentru a-l purta alături de români, Bruno s-a încăpățînat
în a-și vedea de viața lui așa cum a considerat de cuviință, trecînd peste
dorința familiei, cea care, dincolo de știința lui, se ocupase pînă la urmă de
formalitățile ce-l scăpaseră de chemarea pe front. Pentru autoritățile române,
care s-au interesat de soarta sa, tînărul Bruno era incapabil să lupte pe vreun
front, orice fel de front, din pricina unui beteșug la spate (…) și care,
conform familiei copleșite de necaz, urma să-l transforme peste cîțiva ani,
prin înțepenirea umerilor și a articulațiilor, într-un adevărat burattino
uman“. Cu toate acestea, nici autoreflexivitatea, nici alte trucuri compoziționale
nu lipsesc din acest roman cu aparențe neoclasice. Atîta doar că ele sînt
subtil topite, încorporate în regia unui bine calibrat „teatru de marionete“ al
istoriei.
Matei Brunul
își ia titul de la numele eroului său, româno-italianul Matei Bruno (pe care
„binefăcătorul“ și supraveghetorul său, tovarășul Dumitru Bojin de la
Securitate, îl apelează, românește, Brunul) și este, cum spuneam, un roman
despre identitate. Mai precis: despre identitate și pierderea memoriei, despre
reprogramarea „de sus“ a identității personale pe calapodul Noii Lumi
comuniste. Cu aceasta n-am spus însă mare lucru despre identitatea cărții, ce
riscă să fie astfel greșit înțeleasă. Matei Brunul – un roman „politic“ și
„concentraționar“ despre anii ’50, la un prozator cu antecedentele lui
Teodorovici? Să vedem… Fiu al unui industriaș român (George Matei) și al unei
italience (Chiara), strămutat în anii ’30 în Italia Ducelui, pregătit din
adolescență pentru avocatură, dar atras irezistibil de marionetism, căruia îi
aprofundează tradiția multiseculară, eroul se întoarce în România și e angajat
la Teatrul de Păpuși și Marionete din București de către scenografa Elena Pătrășcanu,
soția ministrului de Justiție din 1946. Intrat în posesia unor secrete ce se
vor lega, ocult, de condamnarea acestuia, el va deveni curînd, din marionetist,
marionetă, epopeea atroce a condamnărilor sale politice succesive încheindu-se
la Iași cu un accident ce-i va cauza, la 36 de ani, pierderea memoriei
ultimelor două decenii de viață. Preluat de doi „responsabili“, securistul
Bojin și, respectiv, Eliza, ce-i va deveni un fel de iubită, păstrînd din
vechea-i identitate doar o păpușă de lemn și un bilet cu o inscripție personală
despre arta teatrului de păpuși, Omul Nou va încerca, disperat, să-și
recupereze memoria lipsă, pierzîndu-și, tot mai derutat iluziile noii inocențe.
Capitolele despre „noul“ și „vechiul“ Bruno alternează contrapunctic, avansînd
cronologic unul spre altul, dar fără a se întîlni cu adevărat. Abia de aici,
implicațiile artistice ale romanului devin, realmente, „revoluționare“.
Lucian Dan
TEODOROVICI
Matei
Brunul
Editura
Polirom, Colecția „Fiction Ltd“, Iași, 2011, 400 p.
- Articole in legatura
- „Obsedantul deceniu“ reloaded sau identitatea ca marionetă (II)
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters