OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In primele zile ale lui februarie 1951, mi-am facut aparitia la Kultura, adica in cladirea de pe bulevardul Corneille, unde isi avea sediul redactia, tot acolo locuind si grupul de trei persoane care editau aceasta publicatie. Cladirea facea parte din categoria asa-numitelor pavilioane, specifice suburbiilor franceze, era situata intr-o gradina paraginita si arata la fel de darapanata.

Ca s-o aduca la statutul de imobil locuibil, cei trei au muncit din greu. De obicei, se instalau in bucatarie in jurul unei mese acoperite cu o musama, din cauza ca incalzirea celorlalte spatii cu sobe in care ardeau brichete de carbune era o operatie care nu le reusea decit in parte. Masa servea atit la consumarea mincarurilor gatite de Zofia, cit si la citirea corespondentei sau la efectuarea corecturilor. Indraznesc sa spun ca grupul celor trei, adica Jerzy Giedroyc, Zofia si Zygmunt Hertz, traia intr-o saracie lucie, dublata de sentimentul acut al infringerii. Erau dusmanii Imperiului, dar Imperiul avea totul de partea lui: razboiul cistigat, milioane de prizonieri in lagare, control fizic peste jumatate din Europa si control asupra ideilor in cealalta jumatate a continentului, bani pentru propaganda, un aparat politienesc si de spionaj bine platit. Astazi ne vine greu sa ne imaginam dimensiunile adevarate ale triumfului acestui stat. In Polonia, lumea isi dadea foarte bine seama de aceasta realitate, iar emigratia a devenit simbolul inexistentei, ceea ce a avut un efect paralizant. Polonezii abia incepusera sa se familiarizeze cu locul lor printre celelalte maruntaie ale molohului, ca a si venit anul 1949 si, odata cu el, pierderea oricaror iluzii, daca isi mai facea cineva iluzii.
***

Eu gindeam la fel ca toti colegii mei din Polonia si, aterizind la Kultura, m-am alaturat, dupa cum credeam atunci, taberei celor invinsi. Iar daca scriam, o faceam de pe pozitia „omului transformat“, cum zicea Gombrowicz. Mediul in care traisem eu in Polonia se orienta in functie de ambitiile „tovarasesti“ si de un cod nescris al tactului, in vigoare printre „tovarasii“ din conducere. In acest sens, a deveni emigrant era totuna cu a cadea pe scara ierarhiei tovarasesti. A te declara anticomunist era pur si simplu o lipsa de tact. Amintesc toate acestea pentru ca asa arata realitatea, cu toate ca nimeni n-ar fi acceptat s-o recunoasca si s-o spuna ca atare. Posomoreala mea, chiar isteria si atitudinea provocatoare nu erau cauzate de altceva decit de suferinta acuta generata de ambitia umilita. Astazi, in toata aceasta discutie despre comunism, se acorda prea putina atentie rolului pe care il juca prestigiul in societatea „tovarasilor“. Mai tirziu, pe vremea Solidaritatii, necesitatea acestui prestigiu a inceput sa actioneze in directie inversa. Dar, in 1951, eu eram otravit nu numai de hegelianism, ci si de singuratatea celui care se smulge din breasla lui, singura pe care o are in aceasta lume; a celui care devine o individualitate independenta, poate chiar curajoasa, dar o face involuntar.
***

Jerzy Giedroyc provenea dintr-un alt mediu, asupra lui se exercitau alte presiuni socioprofesionale. Impins de acestea, el s-a eliberat de ortodoxia etnocentrista a patriotilor. Viziunea lui in legatura cu posibila colaborare polono-ucraineana, polono-lituaniana si polono-bielorusa era (la vremea respectiva!) curata nebunie, iar ideea de a actiona asupra Poloniei de la distanta – de-a dreptul periculoasa; cu toate ca el mi-era apropiat tocmai datorita acelei parti din sine insusi prin care apartinea lumii de dincolo de cortina, Europei de Est, calitate in care cunostea problemele nationale din regiune la fel ca Jerzy Stempowski sau ca Stanislaw Wincenz. Acesta a fost firul cu care s-a tesut buna intelegere dintre noi.

Eu detestam monstrul sovietic si eram constient ca doar printr-o minune nu ajunsesem in lagar. Fugind din Polonia, mi-am asumat obligativitatea luptei. Ceea ce nu inseamna citusi de putin ca as fi crezut in victorie si n-am nici cea mai mica intentie sa ma alatur categoriei celor care astazi sustin ca au stiut dintotdeauna ce o sa se intimple.
In dirzenia lui, Jerzy Giedroyc era pentru mine o figura enigmatica. Oare credea cu adevarat ca acea impartire a Europei urma sa fie modificata in mai putin de o suta de ani? Si fata de caracterul absolut improbabil al succesului actiunilor sale, el a procedat astfel in virtutea vreunui principiu stoic, a facut-o, oare, pentru ca asa trebuia, fara a socoti ce sanse de izbinda are? Activitatea lui plina de incapatinare si alegerea unui singur tel caruia i-a inchinat intreaga lui viata m-au obligat sa am fata de el sentimente de stima si admiratie involuntare, instinctive. Involuntare, pentru ca ele erau contrare oricarei aprecieri realiste a situatiei. Dar cu toate acestea, in daruirea sa absoluta, in slujirea absoluta a scopului, el nu era singur: in spatele lui statea ca un zid cea in lipsa careia nu ar fi existat Kultura, cea prin ale carei miini trecea fiecare pagina a revistei, secretara si redactorul-sef al falansterului lor, intr-o singura persoana – Zofia Hertz.

Si recunosc ca am incercat, dar in zadar, sa ghicesc care-i forta motrice care o anima, in asa fel incit este capabila sa munceasca pina la 14 ore in fiecare zi. O face in numele ideii? In numele incapatinarii, ca pe vremea cind lucra la defrisarea padurii ca deportata in Republica Mariiska (Mari El)? O face din credinta profunda in motivatia actiunii? Pentru ca, sa spunem lucrurilor pe nume: Zygmunt muncea si el din greu, impacheta exemplarele si le ducea cu un carucior de mina pina la Gara Saint Lazare, dar nu pentru ca ar fi crezut in ceea ce face. El se sacrifica in mod constient din dragoste pentru sotia sa, din loialitate pentru misiunea pe care ea si-a ales-o. Si cum el era un tip sceptic, s-a dovedit mai accesibil predispozitiei mele pentru scepticism.
Ma intorc acum, dupa moartea lui Giedroyc, la acei primi ani ai Kulturii, pentru ca numai asa sint capabil sa ma gindesc la maretia operei pe care ne-a lasat-o. Pina la urma a cistigat, dar riscul esecului facea parte din regula jocului, un joc care a constituit o scoala a caracterelor. E adevarat ca ii putem aduce un omagiu pentru darul de a prevedea, desi la vremea respectiva nu exista nici un fel de premisa a caderii imperiului sovietic, cu atit mai mult cu cit pina si astazi implozia lui se sustrage oricarei idei de cauza sau efect si pare mai degraba un miracol.

Si pentru ca am publicat timp de citeva decenii in Kultura si la Institutul Literar, se revarsa si asupra mea, desi n-o merit, o parte din gloria care i se cuvine lui Giedroyc si colaboratorilor sai cei mai apropiati. Consider ca e bine sa arat precaritatea inceputurilor pentru a da o masura corecta participarii mele, un simplu literat care a beneficiat de ospitalitatea si ocrotirea unui om, el insusi strimtorat.
Giedroyc este una dintre marile figuri ale istoriei Poloniei. Fara indoiala ca aprecierile la adresa Kulturii sale se vor schimba, dar el va fi mereu prezent in dezbaterile legate de dureroasa lichidare a mostenirii vechii Republici ca unul care a inteles de timpuriu ca relatiile intre popoarele care intrau odinioara in componenta ei trebuie sa fie de-acum cladite pe principii noi. Moartea lui este o pierdere pentru lituanieni, pentru bielorusi si pentru ucraineni, dar, datorita lui, sa speram ca niciodata etnocentrismul polonez nu va mai precumpani ca mod de a gindi relatiile cu vecinii.
Traducere de Vasile MOGA

- Despre vremurile trecute ale revistei Kultura
Nu am fost de acord intotdeauna cu linia politica a revistei Kultura si faptul ca, tiparind acolo, nu a trebuit sa-mi ingenunchez ideile vorbeste in favoarea ei. Consider ca meritul deosebit al lui Giedroyc a fost grija pentru viitorul relatiilor cu vecinii estici. Pentru emigratie, revenirea Poloniei la granitele de dinainte de 1939 a fost o dogma si trebuie sa ne amintim ca armata din Italia era formata in majoritate din locuitori ai zonelor de granita, trecuti prin lagarele sovietice. Acceptarea noilor frontiere a fost foarte dificila pentru acesti oameni si, admitind pierderea Vilniusului si Lwowului, Giedroyc ii avea aproape pe toti impotriva sa. A trebuit cu siguranta sa faca un efort considerabil pentru ca, in numele zilei de miine, sa actioneze contrar istoriei tragice si acuzatiilor reciproce din partea polonezilor, ucrainenilor, lituanienilor si bielorusilor. Influenta de decenii a revistei Kultura asupra gindirii cititorilor ei permanenti sau ocazionali a contribuit in mare masura la calmarea tensiunilor care degenereaza usor intr-un lant de crime si revanse, dupa cum arata exemplul Bosniei.

- Anul
vinatorului
Daca nu ar fi dat dovada unei capacitati enorme de evolutie, Kultura ar fi ramas ce era in mediul londonez si nu ar fi influentat schimbarile mentale din Polonia. Trasaturile lui Giedroyc au fost nu doar incapatinarea uimitoare, ci si independenta totala si tenacitatea care il aparau de orice fel de conformism. In acest sens, inceputul activitatii editoriale in Franta cu doi autori blamati – Gombrowicz (bufon, megaloman) si Milosz (rosu) – a avut o insemnatate aproape simbolica.

Traducere de Sabra DAICI