OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Observator cultural a ajuns la numărul 500 – iată o ştire, despre cum se poate supravieţui cultural în vremuri de restrişte, o ştire care nu va face însă nici un fel de rating. Supravieţuirea noastră nu ar fi fost posibilă fără implicarea şi entuziasmul tuturor celor care – redactori şi colaboratori – au contribuit, de-a lungul a aproape 10 ani de existenţă a revistei, la conturarea profilului distinct al Observatorului. Le mulţumesc lor şi le mulţumesc cititorilor noştri, tuturor celor care, citindu-ne, ne dau speranţa că acţiunea culturală e necesară şi produce, în timp, consecinţe. Le mulţumesc, de asemenea, celor care au investit în Observator cultural şi financiar, precum şi celor care au contribuit la menţinerea noastră pe scena publică, redirecţionînd 2% din impozitul pe venit în contul revistei.

Promitem că ne vom încăpăţîna să apărem în continuare, în pofida crizei economice şi a crizelor periodice din viaţa noastră publică. (Carmen MUŞAT)

Mircea Horia Simionescu

Retrospectivă a acestei superbe aventuri tipografice, o am acum în amintirea felului cum numai la o distanţă de un nivel al imobilului în care locuiesc s-a născut, a crescut, s-a împlinit Observatorul cultural, parcă vrînd să-mi demonstreze sentimental în primul rînd, intelectual, mai apoi, îndrăzneala proiectelor artistice. Satisfacţie deplină să-ţi vezi în act dorinţele tinereşti, să-ţi recunoşti bucuriile literei imprimate.

Observator cultural, revistă admirabilă, luminată din toate părţile (de aici şi comparaţia cu curcubeul), rezumatul unor dorinţe şi unei voinţe de o viaţă. E prea puţin a le ura sănătate şi  cutezanţă constructorilor acestei publicaţii, aş spune că este nevoie de sentimente speciale, mai adînci şi mai ample pentru cei care au gîndit şi lucrează la schela unui edificiu al ideilor frumoase.

Nora Iuga

Dar de ce vorbesc de mine, că nu eu am împlinit 500 de ani! Pe Observatorul ăsta, care-şi vîră nasul şi amuşină peste tot, temeinic, îndeplinindu-şi misiunea de cîine poliţist cu brio, pe lupul ăsta cu urechile ciulite tot timpul şi gata de salturi neaşteptate, ca vedeta canină din filmele copilăriei mele, numită Rin Tin Tin – aş, aici nu mi-a ieşit pasienţa, nu-i nici un S –, l-am cam îndrăgit de la început... Ştiţi, dragii mei, voi toţi cei care scrieţi şi citiţi acest organ, organism, aparat, cîine, detectiv, plonjor, sondor, semafor, în sfîrşit S, că ştiu sigur că există familii de oameni care se iubesc şi se miros de la distanţă şi sînt legaţi prin lanţul gîndului lor cel mai ascuns. Aşa e Observatorul ăsta cu mine. Ce lungi sînt braţele lui şi ce multe, cum strîng ele mîinile atîtor oameni, de la atîţia mii de kilometri distanţă, de vîrste atît de diferite, Observatorul e ca amorul... „Elle court, elle court,/ La maladie d’amour,/ Dans le coeur des enfants/ De sept à soixante dix-sept ans“. Şi uite aşa, înaintăm împreună, cum spune chanson-ul ăsta, cu tinerii tot mai mulţi şi tot mai buni, ca torentul iute şi rece, aducînd cu el tot ce-i iese în cale şi domolindu-se, pentru o scurtă bucată de vreme, la cei mai cu grijă călcători pe semnele anilor, ca să-şi adune iar apele pentru încă o sută şi încă o sută... Şi parcă văd cum dă paharul pe afară spre bucuria noastră, că noi sîntem o singură familie şi votăm în toate secţiile la fel, la anul şi la mulţi ani!

Anamaria Pop

Constantin Cristian Bleotu

Sorin Alexandrescu

Livius Ciocârlie

Eugen Negrici

Daniel Cristea-Enache

Mircea Martin

Antoaneta Ralian

Gabriel Dimisianu

Valoarea unei publicaţii este dată de cei care o scriu. Citesc Observatorul cultural pentru că întîlnesc frecvent în paginile sale, şi uneori număr de număr, texte semnate de Carmen Muşat (editoriale),  Bedros Horasangian,  Marius Ghilezan, Marius Oprea, Liviu Ornea, Călin-Andrei Mihăilescu, Paul Cernat, comentariile despre filme ale lui Valerian Sava, interviurile lui Ovidiu Şimonca. Nu totdeauna poziţia mea coincide cu a lor, faţă de un anume aspect al realităţii social-cultural-politice. Cîteodată, e diferită în esenţă, dar urmăresc mereu cu interes ce scriu ei în Observator, felul cum văd ei lucrurile.

Virgil Podoabă

Gabriela Melinescu

Gabriela Adameşteanu

Mi se pare ciudat că Observator cultural serbează doar 10 ani de existenţă. Este acum greu de imaginat peisajul revistelor culturale fără el. S-a deschis generaţiilor tinere, dar a creat, în fiecare număr, un climat de normalitate literară, demonstrînd concret cît de nefiresc a fost, la un moment dat, războiul generaţiilor. Este o publicaţie bucureşteană, care a vrut, programatic, să evite orice regionalizare, aducînd în paginile ei numele cele mai sonore din toate zonele culturale. Tot o normalitate a fost şi aducerea acasă a scriitorilor din exilul vechi şi emigraţia nouă. Paginile au fost judicios împărţite între toate artele, şi cele mai importante nume de scriitori şi artişti străini, cu deosebire aceia, tot mai mulţi, care au venit în România, au fost prezentaţi generos prin interviuri şi articole. Trecutul şi-a avut locul lui în această revistă atît de atentă la prezent.

Liviu Antonesei

Aş vrea să mai semnalez înmulţirea interviurilor în ultimii ani – în lumea în care trebuie să ne descurcăm acum cu publicaţiile noastre culturale, este specia care atrage atenţia cititorului grăbit cel mai mult. Şi dacă reuşeşte să-l atragă, poate că reuşeşte şi să-l păstreze, să-l trimită la bibliotecă, la concerte, la spectacole, la expoziţii şi muzee.

Stelian Tănase

Ioan Es. Pop

Silviu Lupescu

Trăim într-o societate în care intriga şi dezbinarea a devenit politică de stat. Trăim într-o cultură bîntuită de osanale, de pamflete şi eseuri cu pretenţii de ştiinţă, puse în slujba intereselor personale sau de grup. O cultură folosită de mulţi ca rampă de lansare – pentru stipendii, slujbe plătite bine sau putere, aceea de a-ţi „distruge“ adversarul şi a-ţi impune propriul tău model în loc. Nu cu argumente, ci prin anihilarea „celuilalt“.

Trăim într-o lume în care diversitatea culturală e un pericol potenţial („Ah! Aceşti tineri – nişte pornografi!“). O lume în care judecata critică poate ajunge un act de servilism. În care revolta faţă de „clienţi“ încetează atunci cînd tu însuţi devii „clientul lor“. În care critica unui produs de „făcătură“ devine crimă de lezmajestate şi trebuie reprimată la modul stalinist.

Cultura? Mulţi îşi amintesc de ea doar în măsura în care le este aservită, dacă aduce vreun folos. De ce scriu acest rînduri acum, cînd revista a ajuns la numărul 500, veţi întreba? Vă las pe dvs. să ghiciţi. Ce pot să spun e că, citind-o, mă simt un om normal. Atît.

Lucian Vasilescu

George Onofrei

Scriu aceste rînduri în preajma aniversării a 5 ani de Suplimentul de cultură. În total, pînă acum, 248 de ediţii. Asta înseamnă că vîrsta Observatorului e niţel dublă, vorbim deja despre un senior al presei culturale româneşti. Alături de Dilema Veche, Observator cultural este revista cu care am „crescut“ în timpul liceului şi al facultăţii. Dacă în Dilema căutam dosarele mai ales, Observatorul era sursa aproape unică la acel moment de informaţie culturală la zi, mi-a plăcut dintotdeauna că a fost o revistă deschisă şi generoasă. Într-un peisaj publicistic destul de blazat pe tărîmul culturii, într-o atmosferă de „praf aşezat“, Observatorul nu s-a dezminţit, indiferent de prefaceri, de schimbările din echipă. Nu s-a mulţumit niciodată cu statutul cîştigat, ci şi-a dorit să provoace evenimente, să nu piardă nici o dezbatere importantă.

Vasile Gârneţ

Vă susţin, vă admir şi vă urez un parcurs cît mai lung şi mai bogat.

Petru Cimpoeşu

Cinci sute de numere înseamnă cam zece ani, ceea ce pe piaţa românească a publicaţiilor culturale e deja o performanţă. Însă cred că, dincolo de performanţa asta cantitativă, adevărata performanţă a Observatorului cultural ţine de promovarea unei atitudini critice consecvente sieşi, constituirea unei veritabile şcoli de critică şi studii culturale şi, nu în ultimul rînd, de opţiunile proprii lipsite de orice inhibiţie faţă de autorităţile momentului. Am fost fericitul laureat al unui premiu al acestei reviste şi, mai presus de premiul în sine, m-a bucurat faptul că acest premiu mi-a fost acordat de un juriu alcătuit din unii dintre cei mai competenţi critici ai literaturii actuale.

Radu Cosaşu

La sărbătorirea celui de-al 500-lea număr al Observatorului cultural, nu pot trece peste acest montaj de coincidenţe la zi: de curînd, pe un picior de plai, o gură de primar deloc paradiziac l-a ameninţat pe un celebru poet român că, dacă nu renunţă la comportamentul său antiguvernamental şi antiprezidenţial, va fi alungat din cetatea sa (la propriu şi la figurat) de pe Dunăre. Nu s-a mai auzit o asemenea ameninţare după 1989 la adresa unui intelectual, oricîte păcate l-ar împovăra. Nu s-au înregistrat proteste din mijlocul adunării electorale. Poate că nu este cea mai gingaşă urare de sănătate şi spor, dar îi doresc Observatorului energia tenace de a protesta şi a rezista – cu acea inteligenţă bine stăpînită între ideal şi sarcasm – la tot ceea ce o Putere de o incultură tentată oricînd de abuz ne sileşte să-i acceptăm, vulgarizîndu-ne şi simplificîndu-ne odată cu ea. Îi propun redacţiei acel labişian vers mereu valabil în lupta cu inerţiile: „Noi nu, niciodată, noi nu!“.