OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mărturisesc din capul locului că titlul sub care se aşază masa rotundă organizată cu ocazia prezenţei lui Norman Manea la Bucureşti, în cadrul Tîrgului Gaudeamus, m-a contrariat. Dar sînt gata să admit că o denumire adecvată trebuia să fie cuprinzătoare, incitantă şi oarecum enigmatică. Fiindcă nimic nu întărîtă, nu antrenează mai mult la o dezbatere decît ceva tainic ori imprecis. În ce mă priveşte, înţeleg „obsesia incertitudinii“ ca trimitere spre o viziune a lumii axată pe interogaţie, ca o exigenţă de a chestiona lucrurile considerate drept sigure, invulnerabile sau incoruptibile, scoţînd la iveală fragilitatea, ori efemeritatea ori zădărnicia lor. O înţeleg ca un efort de a refuza clişeul, de a denunţa stereotipia, gîndirea leneşă, hrănită de mituri şi prejudecăţi, atît în discursul cotidian, cît şi în discursul înţelepţilor (care cînd o fac boacănă sînt mult mai primejdioşi decît oamenii de rînd). Şi cu toate astea, sintagma menţionată transmite o ambiguitate, care tulbură imaginea scriitorului. El trăieşte desigur printre şi cu incertitudini, ca toată lumea, în acelaşi timp însă, ca toţi marii intelectuali pe care-i admirăm şi pe care îi explorăm cu speranţa de a vedea, cu ajutorul lor, mai adînc şi mai departe, Norman Manea este posesorul unor certitudini trainice. Agnostic în chestiunile religioase, el nu e deloc agnostic în cele laice şi cetăţeneşti, cînd e vorba de democraţie, libertate, pluralism, respectul minorităţilor, combaterea extremismelor de dreapta, ca şi de stînga, obiectivele educării tinerilor, moralitatea scrisului, idealul unei vieţi rezonabile. Atît prin ceea ce refuză, cît şi prin ceea ce afirmă, Manea este nu numai un romancier apreciat şi un eseist remarcabil, ci şi una dintre vocile autorizate ale culturii euro-atlantice de azi, un spirit de autentică alonjă intelectuală şi anvergură moral-filozofică.

 

Ca şi alte cărţi ale scriitorului, Curierul de Est. Dialogul cu Edward Kanterian cuprinde o încrengătură de teme caracteristice lui Manea şi, în acelaşi timp, de o actualitate stringentă. Unele sînt de mare generalitate (Holocaust, Gulag, antiamericanismul şi raţiunile lui, antisemitismul, rolul intelectualilor etc.), altele se leagă de biografia autorului (cuprinzînd, pentru cei care o cunosc, poate prea multe recurenţe). Modalitatea foarte relaxată a dialogului permite o discuţie aerisită; interlocutorii rămîn mereu în firesc şi discută cu degajare, revenind uneori asupra problemelor abordate, spre a le nuanţa, şi abţinîndu-se să dea lecţii. E. Kanterian e un învăţăcel informat şi responsabil, care-şi ia în serios rolul de a pune întrebări, nu o dată incomode, fără a se lăsa intimidat de prestigiul scriitorului. Iar pe Norman Manea îl regăsim, cu delectare, aşa cum îl cunoaştem şi într-o excelentă formă: ca întotdeauna, reuşeşte să-şi convertească amarul în umor şi sarcasm, alunecînd de la gravitatea reclamată de anumite subiecte, cum ar fi Holocaustul ori, să spunem, problema raportului dintre stat şi religie, la redutabila sa ironie, politicoasă în formă, dar devastatoare în conţinut. Aliajul dintre eleganţa stilistică şi precizia enunţării funcţionează fără fisură. Tezele pe care le apără aparţin unui liberalism deschis, fără conotaţie partizană, necruţător cu extremismele de orice fel (stîngismul, fie el comunist ori nu, islamismul radical ori diversele tipuri de fascism camuflat). Argumentarea e solidă şi convingătoare, are calitatea rară de a merge la esenţă, de a nu se risipi în marginalităţi ori a căuta efecte ieftine. Mai neobişnuit este că tonul rămîne potolit, echilibrat şi comprehensiv, fără complezenţe, dar şi fără încrîncenare, cînd împrejurările îi impun să polemizeze. Place mult faptul că cititorul e tratat ca adult, prezentîndu-i-se, cu o sforţare vădită de obiectivitate, alternativele fiecărei probleme, ca să poată conchide singur.

 

Spre a aproxima densitatea intelectuală şi modul lejer, deşi extrem de serios în fond, al dialogului Manea-Kanterian, consider că cel mai nimerit este să dau cîteva exemple concrete. Mă voi restrînge la două, avînd în vedere economia de timp. Cel dintîi: Întrebat despre voga „creaţionismului“ într-o serie de şcoli din Statele Unite, Manea răspunde: „Discuţia s-a înteţit, deşi sîntem deja în secolul XXI. Au intervenit şi oameni de ştiinţă care se îndoiesc de valabilitatea «absolută» a darwinismului. Este atmosfera firească unei naţiuni libere, obişnuite cu individualizarea opiniilor. Cum ştim, există destui savanţi şi intelectuali şi artişti care rămîn la un moment dat, indiferent ce au susţinut în opera lor, într-o solitară perplexitate melancolică şi dubitativă cînd caută «esenţa esenţelor», începutul primordial. Ce a fost înainte de înainte?... Care este începutul dinaintea începutului şi soluţia deasupra tuturor efemerelor soluţii, care e marele răspuns?... Religia n-ar fi apărut şi n-ar fi persistat mii de ani, în multiplele ei forme, dacă omul n-ar fi avut nevoie de ea, deci nu ar fi fost pregătit să şi-o creeze. Transcendentul nu poate fi expediat într-o vorbă, nici dilemele fără răspuns în trei vorbe. Asta nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la Evul Mediu şi să-i excomunicăm pe Darwin sau Kepler sau Spinoza“.

 

Al doilea exemplu se referă la o chestiune de o prodigioasă potenţialitate de surprize şi dificultăţi: definirea condiţiei de iudaitate. Cînd este cineva evreu? Răspunsul e multietajat, date fiind criteriile diverse luate în considerare. Dacă acceptăm punctul de vedere tradiţional, problema se rezolvă simplu: este evreu oricine se naşte dintr-o mamă evreică. În cazul că acceptăm acest criteriu – ne spune Manea – „atunci nu numai Isus este evreu, ci şi Marx, care era destul de antisemit, şi Troţki, care era un fanatic comunist, şi Steinhardt, care s-a creştinat, şi Chestov, creştinat şi el, şi Proust, botezat catolic, şi cardinalul Lustiger al Parisului“. Religioşii susţin că doar circumcizia validează contractul cu Dumnezeu, însă criteriul nu poate fi hotărător, de vreme ce şi alte seminţii o practică. Mai există şi definiţia Talmudului: este evreu cel care se opune idolatriei, înţeleasă în sensul unui monoteism apărat cu o rigoare aspră; anume: Dumnezeul evreilor este unic, nu are chip, nu poate fi nici numit, nici reprezentat figural. Interpretînd flexibil conceptul de „idolatrie“, Manea afirmă că se „regăseşte“ în refuzul idolilor (deci, adaug eu – în respingerea oricărui tip de „cult al personalităţii“), în spiritul critic şi autocritic (atît de robust prezent la profeţii Vechiului Testament). La care domnul Kanterian observă că, dacă dispare referinţa religioasă, se evaporă şi conceptul de „identitate evreiască“. Tot el aminteşte de afirmaţia filozofului israelian Yeshayahu Leibowitz că azi e foarte dificil de găsit un criteriu prin care evreul să fie distins de non-evreu. E luată în considerare şi caracterizarea lui M. Sebastian – că evreului i-ar fi proprie contradicţia dintre o cerebralitate rece şi o pasiune fierbinte. Dar fiindcă incertitudinea persistă, Manea ne reaminteşte finalmente, fără a mai lungi discuţia, pasibilă de dezvoltări nesfîrşite (ce spun Sartre, Hanna Arendt etc.), enigmaticul răspuns al lui Freud: „Ce rămîne dintr-un evreu care nu este religios, nu este naţionalist şi nu cunoaşte limba Bibliei? Răspuns: mult!“ Are la dispoziţie şi răspunsul lui Eugen Ionescu la o întrebare despre existenţa lui Dumnezeu, citat în contextul potrivit, dar care e aplicabil, în opinia mea, şi cerinţei de a prinde în concept condiţia evreităţii: „Nu sînt nici atît de inteligent, nici atît de prost încît să am un răspuns la o asemenea întrebare“.

 

Aş putea continua cu exemplificările, însă ar fi infinit preferabil ca toţi cei ce nu cunosc noua carte a lui Norman Manea să şi-o procure şi să se edifice singuri. N-am intenţionat prin scurta mea intervenţie să fac o recenzie, ci numai să vă ofer un aperitiv, să vă deschid gustul lecturii. Şi acum permiteţi-mi două cuvinte de încheiere. E un privilegiu al culturii noastre, handicapată de o limbă cu circulaţie restrînsă şi de performanţele politico-economice modeste ale statului de drept, că dispune în chiar miezul Occidentului, în Statele Unite, deocamdată prima putere şi civilizaţie a planetei, de un ambasador literar de talia lui Norman Manea. Din păcate însă la noi mulţi par a nu se sinchisi de această mare, imensă oportunitate, tratîndu-l pe scriitorul tradus în 20 limbi cu măsura geloziei colegiale şi a unei aroganţe costisitoare, de vreme ce ignoră opiniile criticii occidentale. Rămîne pentru oamenii rezonabili o curiozitate faptul că printre organizatorii voiajului lui Manea în ţara noastră se află Ambasada Franţei din Bucureşti şi Institutul Francez, dar nu se află Uniunea Scriitorilor! Aş vrea să sper că viitorul apropiat va aduce reparaţiile necesare.