OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numarul dublu 6-7/2000 al revistei Vatra din Tirgu Mures, proaspat aparut, e consacrat aproape in intregime lui Mircea Eliade. In cele circa 175 de pagini format A4 ale grupajului sta cuprinsa materia unui intreg volum, si nu unul subtire. O operatiune – asadar – de anvergura, de salutat ca atare. Colegii nostri „vetristi“ au stiut ca merg oricum la cistig, caci, din tineretea sa si pina astazi, in posteritatea imediata, Eliade n-a incetat sa fie un autor magnetic. Interesul – deci – e asigurat.

Asupra felului in care se prezinta intregul se poate discuta. Dincolo de ideea in sine de a face un numar Eliade, se simte lipsa unui proiect mai atent gindit, a unei constructii mai riguroase a grupajului. In deschidere ni se si spune ca sumarul „s-a cristalizat cu dificultate, in functie nu atit de optiunile redactiei, cit de cantitatea si calitatea textelor primite“; sau ca „partea de exegeza, incropita din mai multe surse, reflecta si ea un adevar“, si anume ca „despre Eliade s-a scris mult, dar inegal“ si ca „multe mediocritati paraziteaza din plin, ca niste capuse, pe opera lui Mircea Eliade“. Concret vorbind, grupajul e nu numai inegal, ci si oscilant intre formule. Sectiunea de Lecturi, in care sint comentate opere ale autorului-tema, si cea intitulata Mircea Eliade in carti, trecere in revista a unor exegeze care i-au fost consacrate, trimit la un proiect critico-bibliografic, insa, departe de a fi exhaustiva, actiunea se prezinta mai degraba ca un sondaj improvizat in fluxul editorial al ultimilor ani, iar textele insele sint – intr-adevar – foarte denivelate. Antologiile de dialoguri cu si despre Eliade si de Portrete si evocari, marea majoritate republicate, ca si secventa cu Interpretari reluate din volume diverse consacrate autorului dau o nota de album omagial, de formula almanahurilor. Publicarea scenariului evocator al lui Paul Barbaneagra, Mircea Eliade si redescoperirea sacrului, nu-si mai avea rostul dupa ce fusese inclus, impreuna cu transcrierile dupa serialul Arhitectura si geografie sacra, in volumul aparut acum citeva luni la Editura Polirom (si recenzat – coincidenta – chiar in acest numar al revistei noastre). Versiunea din Vatra ramine sa intereseze mai degraba pentru ca a fost realizata de Mircea Zaciu, mentionat in pagina de introducere redactionala drept initiator al grupajului (la Polirom, traducator e Marcel Tolcea).

Ramin doua capitole cu bune argumente pentru a atrage mai serios atentia. Asezate la inceput, ele au fost compuse cu ajutorul lui Mircea Handoca, tenacele biograf, bibliograf si veghetor asupra memoriei celui omagiat. Primul, Casus belli, e o antologie din articolele nationaliste si fasciste de tinerete ale lui Eliade, carora le sint adaugate altele… „de orientare opusa“ (cum se spune in prezentarea numarului), iar al doilea cuprinde scrisori inedite, deopotriva expediate si primite. Mult citate in ultima vreme dar putin circulate ca atare, articolele sint si ele „ca si inedite“. Pina la publicarea lor intr-un volum, numarul de fata al Vetrei devine o sursa bibliografica.
Nu voi intra aici si acum in comentarea lor, care presupune un studiu nuantat si – deci – desfasurat pe spatii mai ample. Semnalez doar un lucru care mi s-a parut frapant si neplacut atunci cind am primit revista si am rasfoit-o. L-am numit inca din titlu: obsesia „reabilitarii“.

Datorita discutiilor abundente din ultimii ani, istoria e arhicunoscuta: in tinerete, asemeni multor altor tineri intelectuali din epoca, Eliade s-a apropiat de Garda de Fier si a scris in sprijinul legionarismului texte exaltate. Nu le-a renegat niciodata, preferind sa le treaca sub tacere. Nu puteau fi – insa – sterse cu buretele. Readus treptat la suprafata, si inainte, dar mai ales dupa moartea sa in 1986, episodul cu pricina a facut in Statele Unite si in Europa Occidentala obiectul unor analize foarte severe.
Din pacate, in tara s-au inregistrat multe reactii indignate, ofuscate, cuprinse subit de obsesia „reabilitarii“ lui Eliade, a carui onoare ar fi fost terfelita pe nedrept. Din nou din pacate, articolele aceluia exista si confirma – inclusiv din paginile Vetrei – alunecarea sa grava catre o ideologie nationalista, de tip fascist, catre o viziune anti-democratica asupra statului etc. etc. Eliade le face in repetate rinduri portrete eroizante lui Mota si Marin (vezi Ion Mota si Vasile Marin sau Comentarii la un juramint, ambele din Vremea, 1937), prezinta fascismul ca regim angelic fata de comunismul diabolic (Meditatie asupra arderii catedralelor, aparut tot in Vremea, in acelasi an), exalta ideea de „revolutie crestina“ (in O revolutie crestina, Bunavestire, 1937), se declara impotriva sistemului politic din epoca si face consideratii antisemite (Pilotii orbi, Vremea, 1937) etc. etc.

In fata unor atari probe irefutabile de gindire antidemocratica, nationalista, xenofoba, ce sa mai „reabilitezi“?! Nu ramine nimic altceva de facut decit de analizat si de inteles cum a fost cu putinta ca intelectuali de calitatea unui Eliade sa fie sedusi de asemenea idei aberante. Constatarea maladiei nu e un „atac“, nu e o „calomnie“. Si singura „aparare“ posibila e examenul critic, echilibrat, lipsit de patetism. Prin efect involuntar, obsesia „reabilitarii“ nu face decit sa confirme diagnosticul si – in plus – sa dezvaluie contaminarea celor care-l resping fara sa-i inteleaga nocivitatea. Transferul paradoxal al defensivei in forme ofensive tradeaza functionarea in spatele acestora din urma a unor mecanisme de gindire mitizanta si nationalista. Ca le cade prada usoara Mircea Handoca, atit de fidel lui Eliade incit vede la tot pasul „calomniatori“ ai idolului sau, „detractori“ si „demolatori“ care „s-au napustit asupra lui ca o haita, hotarita sa-l sfisie“ (sic!), haita formata din „zeci de anonimi inculti, alaturi de valorosi oameni de cultura invidiosi“ (sic!) – nu e de mirare (citatele sint din Atac la baioneta!, textul care prefateaza selectia de articole – p. 18 sq.). Dar de ce procedeaza redactia Vetrei la minimalizarea episodului legionar si chiar la justificarea lui prin proiectarea in „ontologic“ – e mai greu de inteles. In textul introductiv (p. 17), semnat cu initiala revistei (V), se vorbeste despre „articolele zise legionare“ ale lui Eliade (sublinierea mea) si despre situarea lor „mai exacta in context si, cumva, mai aproape de adevar“ (idem), despre „puseul «legionar»“ (vai, cu ghilimele!) care „tine doar citeva luni, in prima jumatate a anului 1937 si poate ca nici atunci nu a fost exclusiv (fiind inainte de toate anticomunist)“ (sic!), se face afirmatia ca „Mircea Eliade nu este doar victima unor incrincenari manicheice mai vechi, dar in continuare nu e citit si receptat in dimensiunea ontologica a textelor si ideilor sale“ – si se mai pot cita citeva propozitii din aceeasi categorie…

Inchei cu un spirit de gluma, desi – de fapt – nu-mi prea arde: parca redactorii Vetrei s-au gindit ca, daca tot au fost semnalate in ultima vreme cazuri de derapaje ideologice nationaliste in discursul unora dintre intelectualii nostri de virf, de orientare in genere democratica, ce-ar fi sa contribuie si ei cu citeva mostre cit mai elocvente…