OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

367. Nu voi renunta la nici una din relatiile mele dar tonul prieteniei il voi schimba, el nemaicorespunzind nici unei realitati.
368. Maturitatea inseamna singuratate, lipsa de afectiuni localizate in afara.
369. Maturitatea este o amputare. Ce trebuie sa fie batrinetea!
370. Nu, gresesc. Maturitatea nu este o amputare, ci o curatire, o limpezire a vederii. Afectiunile sint reale, cei care le simbolizeaza in afara sint niste iluzii optice daca ii crezi reali. In adolescenta si tinerete ii crezi reali.
371. Dar eu stiam inca de acum cincisprezece ani ca nu sint reali. Stiam, dar stiinta aceasta nu o aveam atunci desavirsit asimilata.
372. In legatura cu ce-am notat la 205. Si Goethe vorbeste despre sine la persoana a treia („Baiatul“). Dar nici la Goethe nu-mi place aceasta maniera.
379. Opera de arta este o improvizatie.

374. Inainte de a pleca la Rusca, Petru Cretia ma viziteaza si, nesolicitat, ma asigura ca imi va scrie de-acolo. Aceasta s-a intimplat acum o luna si mai bine. Ieri primesc o scrisoare de la el. In chip normal in asa imprejurare iti ceri scuze pentru intirzierea scrisorii – sau treci peste acest amanunt. El are alt procedeu. Prespune ca as fi afectat de intirziere si ma mustra ca nu inteleg motivele superioare ce l-au impiedicat sa-mi scrie. Ei bine, ce poate fi mai ridicol?
375. Nu-si poate divulga opera decit intr-un cadru festiv.
376. Dar nu admite festivitatile celorlalti.
377. Pina cind a citit Didactica si O moarte in provincie, Piru, care scrie si el, a fost poate amical cu mine. Apoi a inceput sa ma ocoleasca.
378. Si sa-mi propuna sa renunt la proza pentru versuri.
379. – Ce ciine frumos! E de vinatoare?
– Nu, de bombardament.

380. Ce este geniul? Este umbra mea atit de marita incit o vad miscindu-se printre stele, pe nori.
381. De cite ori vine sa ma vada, Toncu ma intreaba, cu obisnuita lui figura chinuita, daca m-a mai vizitat Costache Olareanu.
382. Vad laolalta tot ce am scris pina acum. Nu e prea mult dar e ceva. E ceva mai mult decit ce-au facut de exemplu Vlahuta, sau St.O. Iosif, ori Garleanu, ori Al.T. Stamatiad.
383. Ma gindeam vreodata sa scriu o opera la fel de importanta ca a lui Ariosto, sa zic, ori ca a lui Rabelais? Voiam sa fac doar ceva mare, dar ma tem ca pentru mine mare insemna prea putin – judecind cu lumina de-acum.
384. La 360. Pretuiesc enorm ceea ce scrie M.H.S. Nu pot sa nu remarc insa ce mi se pare ca favorizeaza unele erezii foarte indaratnice ale gustului public primejduind astfel receptia normala a adevarului, adica a propriei mele opere.
385. Dintre scriitorii tineri si care publica acum, Mihai Savodeanu pretuieste oarecum doar pe Mihnea Gheorghiu. Adevarat ca e greu sa alegi dintre ei si ori pe ce ai alege, fie si oarecum, ai da dovada de prost gust. Preferinta se datoreaza probabil faptului ca Mihnea Gheorghiu il pastisaza.

385. El si cu frate-sau Vasile cauta scriitori? Cred mai degraba ca d. Vasile Sadoveanu cauta negri. Notez aceasta la 24 decembrie 1956, noaptea la ora 7.
386. Prin ce seamana Felicia Adelei? Statura si forma corpului, cu soldurile carnoase ceva mai jos de bazin; capul lung; parul blond-castaniu legat adesea intr-o banda bleu; piele alba; un mers oarecum dansat (insa cred ca este inexact ce spun) – in fine cam acelasi fel de a se imbraca – si un aer matur si totodata copilaros. Dar Felicia are unghiile facute si Adela nu; se rujaza si Adela foarte rar etc.
387. Prin ce se deosebeste? Mai intii, la nici 22 de ani, e divortata si are un copil – experienta care, in 1949, Adelei i-a lipsit (din fericire!).
388. Alaltaieri (21 ianuarie), a zimbit scurt cind a bagat de seama ca o privesc, dar a zimbit dupa ce a lasat capul in jos.
389. Astazi nu am vazut-o.
390. In schimb il vad pe Cretia, care se aniverseaza, si care imi cere (si-i dau) Ce se vede.
391. Ma intreaba din nou daca am citit Morometii lui Marin Preda. Eu ii spun ca nu, si ma scuz.
392. Va citi cu indignare ce-am scris acolo despre Thomas Mann, se va simti jignit.

393. Miine pleaca la Rusca.
394. La despartire, in statia de tramvai, ma intreaba de doua ori daca mi-a facut placere vizita lui.
395 Felicia ma intereseaza pentru marea ei asemanare cu Adela. E dublul Adelei. Sa notez aici tot ce pot culege despre ea, toate observatiile.
396. Cine este ridicol: eu care il salut pe Costache, sau Costache care imi raspunde agasat Noroc? Scena se petrece pe strada, pe Bratianu. (2 februarie 1957)
397. Ce-i da oare fata de mine acest complex de superioritate?
398. Intrebarea aceasta face parte din problemele mele de laborator, mi-o pun fiindca ma intereseaza oamenii si vreau sa-i cunosc.
399. De fapt despre Olareanu nici n-am pina acum o idee precizata, cu toate ca posed citeva date esentiale.
400. Cred, in legatura cu asta, ca am avut dreptate la nota 46. Dar atunci, pentru numele lui Dumnezeu!, inseamna ca este un bandit – ca si...
401. La 8 ianuarie 1956 T. nota in caietele lui: „Vizitez pe R. Ma primeste cu buna dispozitie. Adela lucreaza in tus cu multa pricepere o schema de masina. Ii citesc lui T. din jurnalul acesta si el imi citeste din jurnalul, in transcriptia din 1952. Jurnalul lui este foarte interesant, cu pasagii de o delicata literatura. Desi complicat, cu idei suculente, ingenios considerate si folosite, constructia e masiva, dar proaspata ca o padure. Sint extrem de interesante observatiile sale la carti si oameni.

402. La 26 martie, despre Ce se vede: „Sint pe la sfirsitul romanului Ce se vede. Este o carte bine scrisa, lucrata cu migala dar si cu detasarea unei mari infaptuiri. Romanul e construit din aproape in aproape, de la un erou la altul, in continua relatie incit dupa treizeci de pagini ai in fata nu un sir de pagini, ci o retea de nedesfacut de relatii, interese, motivari. Faptele sint relatate nu intr-o expunere lineara, discursiva, ci dupa acelasi procedeu concentric de cuprindere a realitatii prin inconjurarea si fixarea ei din mai multe puncte de vedere. Tehnica e corespunzatoare: actiunea apare intr-o serie de momente, de tablouri cu o constructie proprie, ca mici romane in roman. De doua ori se iese din rotund, din expunerea circulara atunci cind se vorbeste despre Mihai Dobrescu pentru care autorul tradeaza simpatie – si care e, de fapt, autorul insusi. Acesta se desfasoara discursiv, ca o traiectorie. Portretele sint reusite, compozitia si descrierea Bucurestiului exceptionale (ma gindesc indeosebi, la vizitele in Taica Lazar si Crucea de Piatra). Fraza este uneori excesiv de sucita, exagerind maniera, intentia de ocolis, de relatare si nu simpla expunere). E o carte de mare valoare. Imi amintesc acum cu cita intelepciune sint folosite evenimentele istorice, schitate dar foarte vii. Pentru romanul acesta sint foarte gelos pe Radu.“
403. Tot despre Ce se vede a mai notat: La 27 martie: „Ii povestesc, foarte incurcat, lui R. despre romanul sau, ma bilbii, ma inec, mi-e mintea sucita. Asa se intimpla in fiecare marti, dupa seminar. Stiinta marxist-leninista imi dizolva bunul simt, masura si discursivitatea. Ce va fi crezind R. despre mine? Caci e rusinos sa nu poti formula si exprima doua idei clare, despre o carte clara ca Ce se vede!“ – La 18 aprilie, in legatura cu Emilia, nevasta lui M.: „Nici ca se putea o femeie mai potrivita lui Ojescu!“ – La 13 iulie: „Recitesc Madame Bovary pentru ca regasesc in Ce se vede unele procedee.“
404. Florica face parte din tipul proastei.

405. As experimenta cu ea pe Virginia – care mi-a ramas in mare parte necunoscuta.
406. Dar n-as trada-o, astfel, pe Adela?
407. Sint profund convins ca nu, caci n-as face decit experiente in vederea operei.
408. Daca nu cumva mi s-ar raspunde ca asta e o scuza banala.
409. In realitate ma tem.
410. La Slatina Toncu, ce curios!, merge la un Marcu unde se intilneste cu un Vornica.
411. Mihai Dobrescu – „este autorul insusi“? Am pus in el ceva din mine, dar ceva din mine am pus in fiecare dintre eroii cartii.
412. Sint disperat. Golul in care traiesc e mai adinc ca oricind mai ales ca stiu ca nimic nu-l va putea umple. Se apropie timpul cind voi sta si in fata celei mai teribile imposibilitati: imposibilitatea de a scrie. De un an si ceva, de altminteri, nu am mai scris nimic in afara notelor din jurnal si de-aici – care sint departe de a ma satisface. Sadoveanu continua sa fie bolnav si nimeni nu ma poate, nu ajuta, ci sa ma puna in situatia de a-mi fi insumi util. (1 martie 1957)

413. Acum zece ani ma aflam in aceeasi situatie, dar nu scrisesem cartile pe care le-am scris, n-o aveam pe Adela si alte citeva lucruri de pret (de exemplu clasicii italieni). In schimb credeam in posibilitatea unor realizari care acum mi se par interzise.
414. Daca as scrie o parte a doua la Ce se vede, as face din Mihai Dobrescu un fel de Leon Marcu, tip impenetrabil, absorbit cu desavirsire de scopurile sale si realizindu-si-le fara scrupule – totusi, altminteri, onest.
415. Azi n-am facut nimic? Intr-adevar, in schimb am rasfoit prin o multime de carti si mi-am facut astfel gimnastica spirituala.
416. Goldoni-Molière? Nu – Lesage, Marivaux, Regnard, Beaumarchais.
417. M.H.S. (joi 18 aprilie) in vizita la Mihai Constantinescu, de curind tata: „Emilia (nevasta lui M.C.) este membra de partid! Parca as citi un roman. Dar nici ca se putea o femeie mai potrivita lui Ojescu! Doamne, dar e delicios sa traiesti!)
418. Blestematele fantome (Eduardo de Filippo) aduce, la surmat urmelor, foarte bine, prin bizarerie, cu piese ca Vrajitoarele din Salem etc. Sa fie intr-adevar un stil actual (ca sa nu zic modern)?
419. Dar daca exista un stil modern, un stil al epocii, inseamna ca nimeni nu i se poate sustrage si cine n-are stilul epocii sale n-are de fapt nici un stil.
420. Stilul epocii este altceva decit ce se intelege prin stilul modern. Admit pe cel dintii si deloc pe al doilea.

421. M.H.S. „In ce consta actualitatea stilului lui Flaubert? Recitesc Madame Bovary pentru ca regasesc in Ce se vede unele procedee. Acesta e „stilul rapid“ despre care vorbeam undeva, dar pe care nu-l puteam defini. Faptele sint expuse in desfasurare rapida, cu o precizie care uimeste si captiveaza. Descrierile sint evitate, ele sint folosite in insusi timpul miscarii epice, ca elemente „à propos“. Intr-o jumatate de pagina Flaubert construieste o intreaga societate. Cum asta? In primul rind, de remarcat ca de cele mai multe ori inceputul frazei se afla nu in localizare, in descriere, in prezentarea personajului, ci in insusi obiectul actiunii. In al doilea rind, stilul eliptic: vorbind despre unele fapte, convine (prin mijloace de mare arta) cu cititorul asupra unor intimplari subintelese. Ceea ce urmeaza are o noutate senzationala. In al treilea rind, cartea e o continua actiune, fara pauze de tensiune, ca un tablou perfect inchegat. Petele mai palide de culoare nu sint puse, nu sint adaugate, ci reprezinta umbra evenimentului, miscarea in negativ a intimplarii. In al patrulea rind, echilibrul perfect dintre importanta personajului si marimea spatiului acordat in carte creeaza o armonie de cvartet beethovenian. In al cincilea rind, o calitate remarcabila a stilului marelui scriitor vine din insiruirea faptelor intr-o succesiune nu liniara, ci dintr-una monumentala: intii, un postament perfect inchegat, cu fatete bine asezate; deasupra, in continuare, dar distinct ca arhitectura, o coloana sustinatoare; mai apoi, cu linia si simetria capitelurilor, cornisele, agrafele, grinzile etc. Efectul e de concentrare, ca si acela produs de primirea la intervale de citeva minute a mai multor telegrame, fiecare reprezentind in 3 cuvinte o intreaga drama.“ (13 iulie 1956)

422. In legatura cu citatul de mai sus: amicul meu vrea sa vorbeasca de Ce se vede si se face a vorbi de Madame Bovary, fiindca romanul lui Flaubert nu este scris intr-o succesiune monumentala, ci lineara, iar arhitectura descrisa nu-i a Doamnei B. ci a lui Ce se vede, lucrul e clar.
423. Radu Caplescu si altii de felul sau vorbesc foarte mult de spiritul modern; mult timp n-am inteles ce admira ei sub aceasta eticheta. Acum cred ca e vorba de ceva care a fost la moda dupa primul razboi mondial: dostoievschianismul lui Cocteau, Gide etc., literatura adolescentilor si tinerilor tarati.
424. „Ibovnica avea jar sub piele“ – cine poate sa scrie o asemenea propozitie nu este scriitor. Imagine imposibila, grotesca. Aduce aminte de mieii fripti haiduceste etc. Trivialitate. Si sa te chinuiesti zece ani (cum declari) pentru a ajunge la asa ceva.

425. Rabelais nu e trivial niciodata.
426. De unde vine poezia uriasilor? Morgante are o forta fizica extraordinara si in contrast cu ea un spirit foarte candid, copilaresc, cu manifestari de intelepciune, de umanitate, de acceptare a fatalitatilor.
427. Poezia copiilor vine din prezentarea lor ca niste Herculi in devenire. O putere fizica pe care lipsa de scop rational o face caricaturala. A se vedea Gargantua, copiii lui Chénier etc.
428. Suetoniu, cu a sa viata a lui Caligula, de exemplu, trebuie pus alaturi de Homer, Pulci, Rabelais. Caligula si „razboiul“ sau, o capodopera de humor gigantic: Postremo quasi perpetraturus bellum, derecta acie in litore Oceaniae ballistis machinisque dispositis, nemine gnaro aut opinante quidnam coepturus esset (fara ca nimeni sa-i cunoasca ori sa-i banuiasca intentiile) nepente ut conchas legerent galeasque et sinus replerent imperavit.
429. Tersit e primul urias.
430. Jurnalul meu a devenit insuportabil, o vorbarie fara obiect fiindca atunci cind as avea ce scrie in el nu pot din cauza cenzurii – iar in rest aproape n-am ce scrie, nu mi se intimpla nimic.
431. C. Olareanu in prefata la Lucrurile care ne leaga: „Faptele luate in insiruirea lor stricta nu spun nimic, doar umbrele lor adinci, misterioase, prezinta semnificatii, iar volumul aerian, claritatea si delicatetea lor, pot da sentimente tulburatoare.“
Volumul aerian este expresia mea, la care tin deosebit de mult.
432. Pe Cretia l-a impresionat ultimul meu gest de a aduna intr-o carte scrierile sale. Toata aversiunea lui pentru literatura (ah, acest cuvint pe care-l urasc dar pe care nu-l pot extirpa fiind cu adevarat inevitabil!) toata aversiunea lui pentru literatura s-a imprastiat si e gata sa scrie orice la invitatia mea (zice).

433. La inceput m-am intristat, am fost consternat, mai ales ca si procedeele lui in ce ma priveste au suferit o mare schimbare. Apoi mi-am spus ca in fond totul e in regula: viata laolalta inseamna schimb.
434. La nota 397. Si fata de MHS. De unde concluzia ca nu e nimic important, un simplu automatism pe care-l mosteneste de la tatal sau.
435. De la o virsta incolo, zice Cretia, e greu sa mai faci prietenii, lipseste ragazul, avut in adolescenta si prima tinerete, de a descoperi si crea sincronisme.
436. Dar acesta e un adevar aplicabil in alte multe sectoare si constatabil nu fara stringere de inima – in primul moment –, apoi iti dai seama ca asa e bine, ca asa trebuie.
437. Sint prostii si prostii. Cele care nu se iarta sint prostiile penibile.
438. 1 august 1957. Imprumutind zilele trecute lui T...a Didactica am urmarit o experienta.
439. Un caiet special pentru studiul folosirii ideilor in roman.
440. Orice opera de arta este lirica. De exemplu lirica este ILIADA, liric este romanul Eugénie Grandet, lirice sint si marile tragedii ale lui Corneille. In schimb Confesiunile lui Rousseau sint opera de critica, la fel poeziile lui Hugo, in fine, tot ce nu are compozitie, ritmica, tot ceea ce nu este completa obiectivare, completa stare de obiect.
441. Calinescu: „Mai multa importanta decit compozitia, adica anterioara ei, este viziunea vie a eroilor.“ In HOMER-ul meu am aratat ca romanul nu se bazeaza pe eroi.
Poti foarte bine imagina un erou, esentialul e sa-l resimti ca pe imagine intr-un posibil grup de imagini – adica in carte. Esential este monumentul de aer.
442. Tot Calinescu, in acelasi loc, putin mai sus: „Bineinteles compozitia nu este un sablon estetic, ea se naste din natura obiectului.“ Nu: ea este obiectul insusi. De altminteri fraza e confuza.

443. Acelasi: „Romanul, in forma lui de astazi, este un gen literar constituit aproape exclusiv in secolul al XIX-lea si putem afirma cu prea putina eroare ca H. de Balzac este creatorul lui... De fapt, in termeni foarte largi, esenta romanului modern se afla embrionar in vechea nuvela si Boccaccio a scris intiia „comedie umana“ etc. – Dar Magarul de aur si Satiriconul? Acestea sint romane picaresti care au revenit in moda in sec. al XVIII-lea iar Walter Scott si Manzoni, Dickens si Flaubert insusi, in Educatia sentimentala, Sadoveanu la noi, le-au reluat. Baltagul nu este un roman picaresc, o calatorie, pretext pentru zugravirea de moravuri?
444. Ii place acest tinar si nu urit domn, spiritual, instruit si care da semne de interes pentru ea. Ce pacat ca atunci cind vorbeste scuipa.
445. Nota de la 404, uluitor de adevarata. In legatura cu asta observ ca se poate sa avem intuitia esentiala a cuiva si in acelasi timp sa gresim in relatiile noastre cu acea persoana fiindca nu-i cunoastem mecanismul social. Numesc mecanism social acele reactii, limitate ca numar, pe care le avem datorita mediului. Acelasi gest se interpreteaza in felurite chipuri, urmator mediului din care il identificam. F., de exemplu, ca si V., nu intelege ca un barbat poate cauta prietenia unei femei fara sa se gindeasca sa o f... Pentru a o convinge ca acest lucru este totusi posibil, trebuie sa cunosti mediul in care traieste F.

446. Primele patru capitole din romanul lui Costache Olareanu sint scrise cu pricepere insa pedestru. Asta inseamna sa frecventezi un mediu indoielnic.
447. Nu as spune ca Les faux monnayeurs este o carte proasta. Este un roman de atmosfera, ca toate romanele moderne, si ca atare foarte agreabil, fin. Insa este una dintre acele carti fine pe care le citesti cu cea mai mare placere in tren, sau cind nu ai la indemina un roman politist. Nici un personaj nu exista, nici macar Edouard, si totul este louche si fara jaret, ca proza lui Maurois si a lui Larbaud, mostenitoare ale lesinului lui Anatole France, cea mai iritanta proza dintre cite cunosc si de care s-au contaminat si italienii, de pilda Parzini care, drept sa spun, mai mult mi-a repugnat decit mi-a placut. Proza decorativa ca si pictura decorativa, proza pretentioasa si totalmente lipsita de suc.
448. Este vorba de toape si Cretia spune: „À propos, ce mai face Topa?“ Eu rid si-i raspund ca nu are dreptate, caci Topa scrie bine.
449. In schimb recunosc si eu ca R. Caplescu este penibil. Oana F. spunea despre el ca e un prost. Un prost fandosit si in vesnica reprezentatie.
450. La 32. Ba are, am descoperit unul, recent, insa in versuri: Marfisa bizzara a lui Carlo Gozzi, un roman foarte „secolul al XVIII-lea“.
451. Stilul epocii. I-am spus odata lui M.H.S. asa: „Stilul epocii este de fapt stilul unui mare scriitor, stil pe care si-l insusesc contemporanii lui“. Este, in mare parte, un adevar.

452. La 119. À propos de ritmica acelei fraze de Exupéry, am intilnit ceva asemanator in Montesquieu, nu imi aduc bine aminte unde, poate ca in Grandeur et décadence, poate ca in Lettres persanes.
453. Despre C.O. n-as putea spune decit ca este un „inconsideré“, unul care nu-si prea da seama ce face si ce spune, semn foarte prost pentru cine vrea sa fie un artist. Pretinde, in prefata scrisa in vara aceasta (1958) la jurnalul sau ca are fata de mine sentimente „amicale“ (nu „fraterne“ ca fata de M.H.S.) si ca de aceea a mentinut raporturile cu mine la un „strict comert de idei“. Sa-ti vina sa rizi! Omul acesta nu stie pe ce lume se afla sau face o manevra grobiana (cu sorti de izbinda, vai!) caci in realitate eu am mentinut relatiile noastre la un strict schimb de idei (si schimb e un fel de a zice!) din momentul in care acest incintator zapacit s-a dus la D.B. sa-i spuna ca o iubesc (de unde o fi dedus asta, Dumnezeule mare!) si a urmat ce a urmat. Proba e ca nu de la mine, ci de la M.H.S. a aflat de casatoria mea, si faptul ca nu i-am spus l-a jignit probabil (de unde posibil sa vie si afirmatia de acum din caietul lui) dar ce era sa fac. Si cel mai ridicol din tot este ca prefata jurnalului sau e scrisa cu stilul meu. Voilà.

[Sfirsitul manuscrisului]