OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lumea prin ochii unui orb

Ceea ce e remarcabil în acest roman despre emigrare şi umilinţă este, în primul rînd, stilul direct al naraţiunii, precizia frazei scurte şi tăioase, acuitatea descrierii senzoriale. Iată atmosfera din azilul berlinez de imigranţi, aşa cum este ea percepută de Orbison cel orb, întins la orizontală într-o cameră pe care o împarte cu doi hoţi din România: „Sînt în pat/ Odaia noastră din lagăr prevăzută cu priciuri.../ ...Transpiraţie de mascul/ jeg/ ciorapi betonaţi/ tutun/ cîrnaţi prăjiţi/ chiloţi nespălaţi/ spermă uscată/ zaţ de cafea/ timp şi energie pierdute/ vise de trei lei bucata/ scrumiere umplute/ Peste acest cocteil, în zadar, un flacon de Paco Rabane XS, parfumul meu preferat, ciordit azi-dimineaţă în Kaufhaus“.

Asylant este, cum am arătat, un roman despre emigraţie şi umilinţă, care are în centru un personaj interlop, pe Orbison, imigrant român specializat în furtişagul din hypermarketuri, cazat, alături de alţi imigranţi est-europeni şi africani, într-un azil din Berlinul anilor ’90. Azilanţii trăiesc sub ameninţarea Rauss-ului, a deciziei de expulzare date de Statul german pentru cei care nu reuşesc să-şi găsească un loc în societate. Orbison se deosebeşte, totuşi, de alţi imigranţi ce aşteaptă de la o zi la alta Rauss-ul prin două aspecte semnificative: 1. este orb din naştere şi nu ezită să exploateze acest handicap ori de cîte ori poate, pozînd, de pildă, dinaintea unor bătrîne dintr-o asociaţie de caritate, în victimă a sistemului inuman nemţesc; 2. este un tip inteligent, care, spre deosebire de colegii săi de dormitor, vorbeşte bine limba germană şi care se adaptează la condiţia de interlop mai degrabă din comoditate şi dintr-un soi de anarhism adolescentin. E un fel de filozof orb al azilurilor, ce compune, în minte, poeme despre condiţia de azilant şi care e hotărît să refuze, cu înverşunare, munca în orice formă a ei:

„Există un revers al medaliei. Aceste băbătii vor să-mi găsească un rost în viaţă. Asta, în Germania, înseamnă un loc de muncă. Auziţi şi dumneavoastră cît de rău sună, «un loc de muncă». Parcă n-aş avea nimic mai bun de făcut decît să lipesc cutii de carton cît e ziua de lungă. Munca e handicapul celor ce văd. Handicapul meu îmi ajunge. Bun, încearcă să le spui asta bătrînelor nemţoaice evlavioase! Aşa că tac şi profit“.

O metaforă a tranziţiei

Dacă primul roman al lui Liviu Bîrsan (Ochiul şi pulberea, Polirom, 2007) era o ficţiune politică, Asylant nu mai are pretenţia de a înţelege de unde se trag sforile şi de a privi lumea din avion. Episoadele romanului sînt trăite la firul ierbii, sînt secvenţe filmice, într-o succesiune rapidă, ca într-o peliculă privită sub efectul narcoticelor. Personajele centrale – Orbison, alături de prostituata Olga şi de ţăranul maramureşean poreclit Pablo Cosache, atras într-o aventură dincolo de visele sale cele mai nebuneşti  – nu îşi pun problema zilei de mîine, trăiesc clipa, fără să aştepte nimic de la destinul lor. Desigur, din cînd în cînd e strecurată cîte o vorbă mare, precum „În lumea asta toţi sîntem nişte azilanţi“ spusă de Günther, miliardarul excentric pe iahtul căruia sfîrşesc personajele în drum spre Santo Domingo, însă Orbison are grijă să intervină repede şi să o demonteze, catalogînd-o drept „vorbărie goală“.

„Un ordin mutant în regnul animal, un soi de dinozaur carnivor corcit cu paraziţii intestinali. De aceea a supravieţuit erelor geologice. De la dinozauri, Lorenzo a moştenit voracitatea şi instinctul de killer; de la viermii intestinali, acel nu ştiu ce, acel nu ştiu cum de vierme intestinal. Lorenzozaurul aduce un pic cu T-rex, tiranozaurul, bestia din Jurassic Park“.

Sînt două lucruri pe care i le reproşez, totuşi, romanului: întîi, Orbison, pentru cinicul care vrea să pară în ochii cititorului, e un tip soft. E un justiţiar şi, în sufletul său, e un Holden Caulfield care vrea să salveze toţi „stupidi ragazzini zingari“ aflaţi în pericol să fie mîncaţi de Lorenzozauri. De asemenea, epopeea lui o imită pe cea din Iliada, carte pe care o citeşte în braille;  adesea, el se vede, în secvenţe care amintesc de filmul Brazil al lui Terry Gilliam, fie în ipostaza de Ahile, fie în cea a lui Orfeu care coboară în Infern pentru a o salva pe Euridice. Expediţia lui în vederea eliberării Olgăi din ghiarele unui peşte român şi, apoi, lupta cu dependenţa de heroină a prostituatei sînt, de altfel, o dublare a plonjării lui Orfeu în Infern. Era firesc ca Liviu Bîrsan să recupereze „latura bună“ a personajului care este, în fond, naratorul la persoana întîi al romanului, însă mi se pare că, pînă la urmă, Orbison se transformă prea mult într-un  Holden Caulfield.

În al doilea rînd, pentru un roman picaresc, povestea este prea lungă şi, de la un punct încolo, se mişcă prea încet. Şi, dintre cele două părţi, a Berlinului şi a Caraibelor, cea mai reuşită şi mai atent lucrată rămîne aceea a parcursului haotic, fără perspective, din jurul azilului berlinez pentru imigranţi.

Biografie şi ficţiune

Mai degrabă, relaţia dintre biografic şi ficţional mi se pare că e foarte bine redată de poveştile unuia dintre personajele romanului, dintr-un flashback despre România lăsată în urmă de Orbison. Nea Traşcă e un pensionar ce istorisea la cozile din Bucureştiul comunist, precum Şeherezada în Bagdad, cîte o întîmplare extraordinară din aventuroasa lui tinereţe de marinar. Nea Traşcă descrie, foare convingător, cum a vînat urşi polari cu toporul pentru incendii, supravieţuind nouă luni printre gheţurile de la Polul Nord, sau cum echipajul său a ridicat pe punte, pe cînd se întorcea din Japonia, o caracatiţă gigantică agăţată în elicele navei. La înmormîntarea lui Nea Traşcă, Orbison află de la fiul acestuia că bătrînul pensionar n-a avut niciodată vreo blană de urs vînat cu toporul, „fiindcă tot ceea ce avusese în viaţă fusese slujba lui de mecanic de întreţinere la Republica, meciurile lui Dinamo şi bătrîneţea petrecută la cozi“. Liviu Bîrsan ar fi putut, altfel spus, să nu pună piciorul niciodată la Berlin şi să scrie totuşi un roman convingător despre emigranţii români cazaţi în azilurile berlineze.

A spune că Liviu Bîrsan e un prozator confesiv, care nu face decît să-şi transcrie experienţa trăită, e cea mai simplă cale de a-i minimaliza meritele de prozator. E un mod de a-i recunoaşte existenţa, trimiţîndu-l, în acelaşi timp, pe culoarul de aşteptare să mai exerseze: nu e un literat, nu e „de-al nostru“, e doar un individ care a avut o viaţă interesantă, pentru că, iată, are ce povesti. A trata în acest fel romanul e însă echivalent cu a crede, cu naivitate, tot ce-ţi spune Nea Traşcă, specialistul în poveşti de petrecut timpul la coadă, despre caracatiţe gigantice şi despre vînători cu toporul după urşi polari.

Critica oarbă

Era cumva predictibil ca un roman precum Asylant să cadă într-o zonă oarbă a criticii noastre de întîmpinare (ecourile critice au fost, după lansarea sa la Tîrgul Bookfest 2010, relativ puţine). Asylant este, întîi, un roman cu o tematică neconvenţională, de care criticii conservatori, care au ocolit şi Băgăul Ioanei Bradea, şi romanele Asiei exotice ale Claudiei Golea sau pe cele cu sex şi droguri ale lui Ionuţ Chiva, nu se vor apropia oricum. Spre deosebire de romanele Claudiei Golea, Asylant este însă mai mult decît un volum de consum, e o carte care se citeşte, poate, rapid, însă nu e o carte fast-food.

În al doilea rînd, Liviu Bîrsan este, şi ca formaţie, şi ca preocupări, un outsider al lumii literare. Nu e prezent la lansări, presa nu-i acordă importanţă, ceea ce înseamnă că nici critica nu va avea motive să-şi schimbe priorităţile şi să se grăbească să-l ia în serios. Păcat, pentru că, prin Asylant, Liviu Bîrsan demonstrează că e un prozator matur, stăpîn pe o formulă narativă flexibilă şi modernă; şi, mai mult, el arată că e un scriitor imaginativ, care are ceva de spus.