Cam aşa s-ar putea descrie sintetic
romanul Căluţii mei, căluţi frumoşi, recent tradus la Polirom.
După excelenta alegorie a călătoriei sufletului omenesc prin lume,
a dispariţiei unei lumi bine drapate sub straiele purpurii ale unui
western modern violent din Nu există ţară pentru bătrîni şi
după povestea la fel de dramatică a supravieţuirii prin
transmiterea valorilor în prag de apocalipsă din Drumul,
aşteptările cititorilor lui Cormac McCarty nu pot fi decît
sporite.
Tot povestea unui călător îl
întîmpină şi de data aceasta pe cititor, numai că acum
peregrinul american are doar 16 ani şi nu mai poartă cu sine o
viziune închegată asupra vieţii, căreia să îi rămînă
fidel şi pe care să o opună umanităţii ce-şi pierde „siguranţa“
şi pluteşte în derivă. Face parte, însă, tot din
categoria oamenilor rari ce nu se mulţumesc să reacţioneze, ci
preferă să acţioneze, să-şi controleze destinul, în
virtutea unor principii etice. John Grady Cole este un adolescent
texan, ce-şi are ca punct de pornire în sălbatica sa aventură
a autoeducării tot dezintegrarea unei lumi aşezate în tipare
bine pecetluite. Despărţirea părinţilor, moartea bunicului şi
iminenta vînzare a fermei în mediul căreia crescuse îl
determină pe tînăr să-şi ia lumea în cap, împreună
cu prietenul său, Rawlins.
Călătoria sa în Mexic este
plină de întîmplări tragic-spectaculoase, dar şi
amuzante, în construcţia cărora Cormac McCarty îmbină
antitetic realismul naturalist al cruzimii societăţii umane cu
romantismul viziunii idilice asupra naturii văzute ca model al
armoniei, al comunicării. Ca şi în multe alte romane
americane, o prioritate aparte o are puternica legătură dintre
protagonist şi natură, confraţi şi mai ales tradiţie, structura
şi materialul romanului nefiind tocmai surprinzătoare.
Intriga se desfăşoară într-un
tempo susţinut, cu elementele specifice westernului, visele
tînărului plătindu-se cu sînge. Întîlnirea
cu băiatul de treisprezece ani, Blevins, un alt „neiniţiat“
îndărătnic fugit de acasă, trăgător de elită (care va
omorî şi cîţiva oameni pentru calul care îi este
furat), le aduce celor doi numai necazuri, într-un Mexic frumos
în sălbăticia sa de nepătruns. Una peste alta, eroul se
îndrăgosteşte de frumoasa fiică a moşierului la care găsesc
de lucru – îmblînzesc cai sălbatici, stîrnind
admiraţie şi invidie – şi asta îl aduce din nou în
apropierea morţii. Nu moare, dar răzbunarea stăpînului îl
trimite în puşcărie, unde îl aşteaptă alte comploturi
şi ameninţări. Deşi supravieţuirea îi pare aproape
imposibilă, o cîştigă totuşi cu preţul unei lupte pe viaţă
şi pe moarte împotriva cuţitarului mexican plătit pentru
asta. După o ultimă noapte de iubire, la sfîrşitul căreia
Alejandra se întoarce la familie, John Grady Cole îşi
continuă seria de aventuri prin răzbunarea (prilej de noi bravuri,
desigur!) împotriva căpitanului din pricina căruia ajunsese
la închisoare şi care îl lăsase fără cai. De fapt,
recuperarea şi readucerea acestora pe meleaguri americane este ţinta
finală a drumului său, ultima probă a traseului său iniţiatic.
Întors în Mexic, este aşteptat de prietenul căruia îi
înapoiază calul şi are şansa de a întîlni un
judecător justiţiar care i se substituie discret tatălui mort
între timp.
Deşi rănit şi împuşcat, erou
fiind, tînărul rămîne fidel idealului şi îşi
încheie victorios drumul maturizării, de-a lungul căruia
Cormac McCarty a presărat de data aceasta cam multe seminţe:
religie, maturitate, destin, libertate, democraţie, istorie
latino-americană, condiţia femeii, cultură, iubire ideală (un
supercowboy curajos, loial, nesupus, comunicînd mai bine cu
caii decît cu oamenii, se îndrăgosteşte de o seniorita
perfectă, o julietă care îi rămîne inaccesibilă din
cauza opoziţiei familiei) etc.
Schema narativă are prea multe
elemente de clişeu, de previzibil, de dramă hollywoodiană derulată
pe un imens ecran de cinema, pentru a-şi primi doritele aplauze
pentru originalitate. Deseori, discordanţa dintre spectaculosul
dramatic al evenimentelor şi pretenţia de profunzime a meditaţiilor
sfîrşeşte în patetism. Aşa se întîmplă şi
în scena în care, după ce împuşcă o căprioară,
John Grady Cole o priveşte scăldată în propriu-i sînge
şi îşi aminteşte de iubirea sa pierdută cu tot cu misterele
ei. Gîndurile sale învăluie uşor aura întregii
lumi: „S-a gîndit că frumuseţea lumii ascundea o taină.
S-a gîndit că, pentru ca inima lumii să bată se plătea un
preţ uriaş, că suferinţa lumii şi frumuseţea ei funcţionau
într-un raport de echitate divergentă şi că pînă la
urmă, dat fiind acest dezechilibru năvalnic, trebuia să curgă
mult sînge pentru ivirea unei singure flori“.
Stilul lui McCarty însă este şi
aici inconfundabil. Cei care iubesc proza ce nu se supune rigorilor
dictate de gramatică şi de ortografie vor găsi în Căluţii
mei, căluţi frumoşi destule satisfacţii. Aparenta simplicitate,
naturaleţea dialogurilor nemarcate grafic şi tăiate după ritmul
respiraţiei, descrierile poetice care evocă liric timp şi spaţiu,
oferind un revers lumii brutale în care doar cei puternici
răzbesc, dar mai ales frazele construite în aşa manieră
încît surprind şi provoacă – sînt toate
elemente ce pot echilibra balanţa, compensînd „uşurătatea“
intrigii. Iată, de pildă, fraza extrem de frumoasă cu care începe
romanul: „Flacăra lumînării şi imaginea ei răsfrîntă
în oglinda de perete s-au răsucit şi s-au îndreptat
cînd a intrat în hol şi apoi iarăşi cînd a
închis uşa“.
Cum Căluţii mei, căluţi frumoşi este primul volum din Trilogia graniţei, e de sperat ca, odată cu maturizarea lui John Grady Cole, să capete şi intriga mai multă profunzime şi să se ridice cel puţin la înălţimea stilului.
Cormac McCarty
Căluţii mei, căluţi frumoşi
Traducere din limba engleză şi note de Iulia Gorzo
Editura Polirom, Iaşi, 2011, 344 p.

