OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Dar nu răsfrîngerea dimensiunii sociale, explicite sau implicite, este partea de rezistenţă a romanului Luxul melancoliei. Rezonanţele profund umane sugerate de titlu sînt confirmate de paginile în care este concentrată o acută şi irepresibilă tensiune umană, bine camuflată în spatele şuvoiului de vorbe, aparent confuze, ditirambice şi gratuite, ce conferă o factură complexă şi alambicată discursului, pe alocuri, cel puţin aparent, ininteligibil. Pentru autor orice fapt reprezintă un stimul capabil de a suscita o infinită serie de gînduri şi de asociaţii interminabile. Încă din acest roman de debut, Stelian Tănase va recurge, ca şi în următoarele, la intersectarea planurilor multiple, la suprapunerea perspectivelor şi la alternarea persoanelor, la fluxul conştiinţei şi la alte tehnici ale glisării în trecut, precum şi la fragmentarea voit excesivă a naraţiunii care distruge ordinea „normală“, logică şi cronologică a evenimentelor, dar care, în schimb, produce o tensiune a lecturii ce solicită constant cititorul, dublînd astfel tensiunea în care se zbate personajul principal. Luxul melancoliei nu este un roman al acţiunii care ar permite o lectură tihnită, dar nu este nici un arid roman al discursului, din care să fi dispărut dramele existenţei.

 

Jucîndu-se cu perspectivele şi cu punctele narative, autorul construieşte o dublă dimensiune spaţio-temporală a evenimentelor, în care prezentul ratării sau al măştilor fericirii este consumat pentru a retrăi un trecut (care n-a trecut niciodată) al adolescenţei, cu nimic specială, dar poate tocmai de aceea obsedantă. În plus, această retrăire nostalgică a trecutului echivalează cu un preţios şi – poate altfel – imposibil moment de libertate. Luca R. Eugen, personajul principal al romanului, poartă masca unui bărbat invulnerabil, funcţionar într-un minister, căsătorit, tatăl unui băieţel de cinci ani, posesorul unei limuzine de lux, un bărbat pe care toată lumea îl invidiază pentru inteligenţă, bărbăţie, eleganţa sportivă, succesul la femei, cariera, relaţiile, banii, ieşirile în străinătate şi viitorul asigurat. Dosar fără pată, situaţie înfloritoare, conchide ironic naratorul, făcînd aluzie la „normalitatea“ regimului comunist.

 

Dar viitorul nu poate fi asigurat atîta timp cît balastul trecutului apasă nedesluşit asupra prezentului, făcîndu-l şi mai apăsător, ca în prozele scrise de Gabriela Adameşteanu. Personajul are o memorie potenţată emoţional şi este un prizonier al trecutului, care încearcă să recupereze timpul pierdut, pentru că altfel nu poate continua. Autorul reuşeşte foarte bine să sugereze maniera în care întîmplările din trecut îşi trimit ecourile neîncetat, amintirile devenind ineluctabile. Luca este doar un „adolescent îmbătrînit brusc într-o noapte“ şi care hoinăreşte cu limuzina sa în încercarea de a se apropia de terenul accidentat al trecutului. Un trecut care înseamnă o scurtă poveste de dragoste (cu adolescenta Roxana, care nu mai are nimic în comun cu Roxana, femeia matură), dar mai ales găsirea prietenului, Matei, doctrinarul grupului, scriitor, actor, regizor ratat, cealaltă jumătate a lui Luca. Identitatea lui Luca (Eugen, Genu, Ugenu, Eu, U) este una scindată, şi de aici neliniştea existenţială a aproximaţiei: „«De multă vreme trăiesc sub impresia ş…ţ că sînt eu însumi două fiinţe complet opuse, doi inşi suspecţi unul altuia, întîi Luca pe care îl ştii: aproape laş, incapabil măcar de a accepta o stare de nesiguranţă pentru viaţa de zi cu zi. Pe acest Luca îl înnebuneşte pînă şi ideea de a avea cea mai mică neplăcere: este acel Luca trăind, de copil, convins că nu va avea de suferit, că suferinţa este un continent necunoscut şi n-am să-mi rezerv privilegiul de a-l descoperi, e mai bine să fii mediocru. ş…ţ Dar iată-l şi pe celălalt locuitor al trupului meu: un tip mai puţin suspect, intrînd pe uşă fără să bată, în buna tradiţie a unui Matei Geamănu. E Genu, fără Luca. Indisciplinat, flămînd după sinceritate (vaaai cît se teme Luca de marfa asta care se desface doar la solduri…), în stare uneori, fără riscuri serioase, de cîte un protest timid, pregătit mereu să întrebe, un nedumerit… hotărît să nu renunţe a se mira (Luca are mereu răspunsurile pregătite, nu are întrebări de pus, nu pune întrebări nimănui)». Descoperise ieri că Genu este încă în viaţă (iată singura nelămurire a lui Luca), şi el, prostu’, îl dăduse dispărut definitiv… Cele două fiinţe lucrează fără încetare… ş…ţ Unul din gemeni va dispărea pentru a nu mai exista vreun martor compromiţător, dublura care umblă prin lume fără ştirea ta. Ce-a strîns în colivie pe cei doi?!... Un secret de stat: viaţa pe negîndite!... Viaţa pe negîndite“.

 

Romanul expune un lanţ al identităţilor care fac legătura între două extremităţi – viaţa şi scrisul. Cel mai implicat în viaţă se dovedeşte a fi Luca, de care depinde romanul lui Matei, al cărui prototip ar trebui să fie. Luca, „un fals în acte întreprins de Matei“, este spionul prietenului său, viaţa sa alimentînd scrisul acestei incomode dubluri a sale. Lanţul se continuă cu implicarea ostentativă a autorului în text, proiectat ca personaj, beneficiind, prin punere în abis, de propria-i semnătură şi de un autoportret. Personajul Stelian Tănase este un scriitor (ce altceva?!) al cărui roman încă nescris îl are, la rîndul său, ca prototip pe Matei Geamănu, dar şi Tănase va deveni prototip: „peste 15 ani va apărea un deştept care va începe nişte pagini cu Tănase ca prototip, tras la indigo după M.G.; ce ne-am face dacă nu am folosi indigoul, ne-am face bine, am fi siguri“.

 

Melancolia mocnită şi dureroasă, „un sentiment atît de precar“, îl învăluie stăruitor pe Luca în semiumbrele sale, bine-cunoscutele şi atemporalele versuri, cu toată nostalgia lor delicată şi dureroasă prin sugestia precarităţii – „Yesterday, love was such an easy game to play/ Now I need a place to hide away/Oh, yesterday came suddently...“ –, revenind obsedant în conştiinţa unui suflet „delincvent“ ce caută retrospectiv o reîntregire a fiinţei aflate „în aşteptare“. Luca se întoarce împreună cu Roxana în oraşul adolescenţei, un oraş care parcă nu începe şi nu se termină nicăieri şi a cărui atmosferă are ceva din stranietatea aşezărilor din Kafka, realitatea imediată dovedindu-se o irealitate ce naşte uneori un anecdotic absurd. Multe pagini abundă într-un amestec ameţitor de contemplaţii şi extensii imaginare, vise, trimiteri subversive la realitatea cotidiană degrada(n)tă şi amintiri, creînd o reţea de semnificaţii solicitantă (refacerea conexiunilor între elementele discursului, în ordinea logică a semnificaţiilor, nu este facilă, atunci cînd nu e imposibilă), ce implică deseori dificultate la lectură. Monologul dezlînat şi sincopat al eroului, care este pregătit în orice moment să vorbească despre orice, este pe alocuri sufocant, chiar dacă divagaţia este metaforică.