OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Duminica s-a incheiat la Sydney, in Australia, ultima Olimpiada a secolului XX. I s-a spus „Olimpiada mileniului“. Un grandios spectacol sportiv, care ar fi atras oricum atentia generala pe planeta. A facut-o – in plus – ca eveniment cu multe alte implicatii: sociale si psiho-sociale, politice si geo-politice, mediatice – si asa mai departe.

Daca ar fi sa cautam o singura „umbrela“ pentru acest vast plurisemantism, cel mai bine s-ar potrivi cea culturala, data fiind extensibilitatea ca si nelimitata a domeniului. In ultimii ani, de un deceniu si mai bine, marile evenimente sportive internationale fac – intr-adevar – obiectul unor interesante analize in acest orizont. Pe linga ziaristii sportivi care s-au ocupat de – sa zicem – ultimele campionate mondiale sau europene de fotbal, publicatiile din spatiul occidental, mergind pina la foarte sobre reviste academice, au gazduit cercetari substantiale asupra dimensiunilor lor socio-culturale. Un exemplu: noile mode de sustinere a echipelor favorite prin pictarea glumeata a fetelor suporterilor in culorile lor nationale au fost puse in relatie cu alte simptome de resurectie a vechilor mentalitati si cutume tribale identificabile in societatile postmoderne. Partizanatul politic sau rasismul manifestate uneori de catre multimile din tribune au prilejuit si ele numeroase comentarii. Exista – fireste – o intreaga ramura a sociologiei care se ocupa de multa vreme de sport si de comportamentele colective pe care el le provoaca. Fata de abordarile strict specializate, orientarile mai recente largesc mult cadrul, atrag in discutie contexte „extrasportive“ mai numeroase, diversifica metodologiile, incurajeaza interdisciplinarismele de orice fel, pina la cele mai nastrusnice. Comentatorii nu mai sint neaparat sociologi, ci analisti culturali in sensul cel mai larg al cuvintului, provenind din intregul cimp al stiintelor umane, inclusiv – si, intr-o anumita zona de cercetare, mai ales – din domeniile subsumabile cercetarii literare: critici, eseisti, teoreticieni, comparatisti. In zona in care toti acestia lucreaza si careia i s-a spus studii culturale, interesul se deplaseaza de la text la toate contextele posibile, deviind inspre social, politic, mediatic etc. etc. Fireste ca sporturile si marile evenimente internationale de gen sint mana cereasca pentru astfel de analize.

In privinta Olimpiadelor ultimei sute de ani, „contaminarea“ culturala nici nu mai trebuie demonstrata. Sursa lor traditionala le-a dat de la bun inceput acest profil: ideea de a relua in modernitate formula de intrecere atletica a antichitatii elene a avut o explicita incarcatura istorica, mitica, simbolica – intr-un cuvint, culturala. Vechii greci asa si intelegeau Olimpiadele: ca pe o sinteza de sport si arta. In ultimele decenii s-au adaugat noi dimensiuni turistice sau mediatice, intr-un crescendo continuu, la Sydney fiind atinse si in aceste planuri recorduri uimitoare. Infrastructurile exceptionale, salile, instalatiile si facilitatile de „ultimul racnet“, extraordinarele suporturi tehnologice, informationale, comunicationale au facut din Olimpiada 2000 un „mega-spectacol“ planetar, un enorm happening nu doar sportiv, ci si socio-cultural. Globala prin proiectul ei internationalist, „globalizata“ inca o data prin impactul ei mediatic, cea mai importanta reuniune atletica a lumii a devenit un pretext pentru „pelerinaje“ care atrag mai multi oameni decit orice alta ceremonie publica, religioasa ori laica, lor adaugindu-li-se de la distanta, prin mass media, un public de alte zeci si sute de milioane. Superlative pe toata linia: un mare eveniment, o mare intrecere sportiva si tehnologica deopotriva, o mare afacere, un „obiect“ cu o structura extrem de sofisticata, un conglomerat de valori si o retea de simboluri care-si asteapta analistii de toate orientarile.
Nu la noi! E-adevarat ca „Olimpiada mileniului“ a ocupat si in Romania paginile ziarelor si ecranele televizoarelor, ba a mai si aprins teribile pasiuni nationale. N-a fost – totusi – de-ajuns, ea continuind sa fie prezentata in discursul public ca eveniment sportiv, cu unele implicatii socio-politice, dar tratat tot gazetareste, fara instrumentare mai subtile. Ansamblul ecourilor mediatice locale ale Olimpiadei ar merita el insusi sa fie evaluat si comentat din perspectiva mentalitatilor puse astfel in evidenta. Daca i-ar da atentie, analistii nostri sociali, politici, culturali ar descoperi o materie de investigatie mai mult decit ispititoare…

Iata citeva bune teme pe care ni le ofera „Olimpiada mileniului“ in context romanesc. Mai intii, surpriza stirnita de palmaresul foarte bun, peste asteptari al sportivilor nostri. Se pot detecta aici anumite complexe comunitare „estice“, caracteristice epocii postbelice, inca departe de a se fi resorbit. Ele explica si efectul complementar al surprizei: mindria nationala, exprimata de cele mai multe ori in termeni – din pacate – nationalisti. Discursurile publice, jurnalistice atita aceste inclinatii infuzate in psihologia colectiva de-a lungul ultimelor decenii de comunism, in care totalitarismul de stinga s-a impletit paradoxal cu o propaganda de extrema dreapta. Au venit – apoi – scandalurile dopajelor din delegatia noastra olimpica: la haltere, la gimnastica, la atletism. In primele doua cazuri, ale halterofililor, vina a fost negata doar de cei aflati in delict. Presa din tara a luat act de situatie cu destul calm. Oficialii Comitetului Olimpic Roman au recunoscut culpa celor doi si au platit o amenda usturatoare pentru a le permite colegilor lor de disciplina sportiva sa concureze. Insa atunci cind a venit rindul gimnasticii, tonul s-a schimbat complet. Descalificarea campioanei noastre absolute a stirnit in patrie o furie cvasi-generala. In probele prelevate pentru analiza fusese detectata o substanta interzisa, drept care titlul olimpic i-a fost retras. Efedrina (numele produsului) provenea dintr-o tableta contra racelii, nu dintr-un tratament de dopaj intentionat. Au existat – asadar – circumstante atenuante, dar ele nu puteau schimba realitatea rezultatului analizei. Instantele olimpice care au judecat cazul au fost – poate – exagerat de severe, de inflexibile, dar au fost corecte. In schimb in rindurile delegatiei noastre la Sydney, ca si acasa, in limbajul gazetarilor romani, apoi in cel al unor politicieni (mai ales ca sintem – nu-i asa? – in campanie electorala!), cu ecouri amplificate mediatic in largi categorii de public, s-a stirnit furtuna plingerilor si a protestelor. S-a ajuns repede sa se vorbeasca despre un „complot international“ impotriva noastra, despre faptul ca am fi „deranjat“ prin numarul mare de medalii cistigate! Presa a plonjat direct in delirul nationalist. Un post de televiziune a chemat la manifestatii de protest nu impotriva dopajului, ci pentru sustinerea gimnastei dopate. Omul numarul doi in ierarhia principalului partid de opozitie a depus o plingere pe aceasta tema chiar la… Consiliul Europei, la Strasbourg!?! Iar simbata, cind grosul delegatiei sportivilor romani a revenit in tara, primirea de la Otopeni a fost triumfala si au urmat deindata emisiuni televizate care au reluat aceeasi retorica nationalista, triumfalista atunci cind a fost vorba despre meritele sportivilor nostri si xenofoba, anti-occidentala etc. pe tema dopajelor detectate. S-a mai si intimplat ca figura campioanei detronate, o adolescenta de aproape 17 ani cu aspectul unei fetite de 12-13, sa fie foarte potrivita pentru a intruchipa simultan fragilitatea, nevinovatia si eroismul nedreptatit (vina i-a apartinut medicului echipei, inadmisibil de neglijent).

Descalificarea ulterioara a aruncatoarei noastre de greutate, detectata „pozitiv“ inca din vara (dar fara ca faptul sa fi fost pina acum anuntat public) n-a mai fost in ochii patriotilor indignati decit inca o confirmare ca sintem „vinati“ de o „conspiratie mondiala“… Uitat a ramas vestitul spirit olimpic! Uitat atunci cind ministrului de Externe i-a venit ideea de a-i acorda micutei gimnaste retrogradate un… pasaport diplomatic! Uitat si atunci cind premierul a anuntat ca-i va acorda oricum premierea de la buget care le va fi oferita tuturor celorlalti cistigatori de medalii de aur! Uitat si ca principiu, caci la Olimpiade nu se concureaza pentru bani! Ce sa mai spunem despre suma propriu-zisa – 30.000 de dolari de campion olimpic, intr-o tara in care majoritatea cistiga sub 100 pe luna?…
Oare unde vor fi fiind analistii nostri sociali, politici, culturali?!